Ieri am amintit de zilele Sfinţilor mărunţi, care erau sărbătoriţi, în vechime, pe 10 iunie – Timotei, pe 11 iunie – Vartolomei, pe 12 iunie – Onufrie, pe 13 iunie – Elisei, iar, uneori, pe 19 iunie – Iuda.

Ei bine, cea mai importantă zi din acest ciclu era cea a Sfântului Vartolomei, zi numită şi Vărtolomei. Pe stil vechi, în această zi cade solstiţiul de vară, ziua fiind socotită prag sau hotar între anotimpuri. Se spunea că acum vara se întorcea cu faţa spre iarnă, lumina zilei şi căldura scăzând puţin câte puţin. În pădure, frunza se răsuceşte pe alun, plop şi tei, pregătindu-se să cadă, în timp ce cucul, la exact trei luni de la echinocţiul de primăvară, se zice că se îneacă cu un bob de orz, indicând astfel timpul bun pentru începerea cositului. De la Vartolomei porumbul creştea „ca smuls din pământ”, tot de acum începându-se numărarea zilelor pentru a afla vremea favorabilă semănatului grâului de toamnă. Ziua de 11 iunie mai era numită şi Sărbătoarea Grâului, crezându-se că din această zi începe să se usuce sau să pocnească rădăcina grâului şi să se coacă bobul în spic. Prin sate se auzea des spunându-se că „grâul are şi el o sărbătoare” şi ar fi mare păcat să lucrezi acum. Această sărbătoare era anunţată şi pe cer, prin răsăritul Găinuşei cu pui (Pleiadele), ciobanii, mai ales, ţinând tare mult să o vadă răsărind prima oară, crezând că le va merge bine la oi.

Sursă de documentare: Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006.