DIN VIAŢA ZBUCIUMATĂ A POPORULUI ROMÂN – GARDUL ŢARINII

Etnologul Ion Ghinoiu ne vorbeşte în cartea sa „Calendarul ţăranului român” despre gardul ţarinii, numit şi gardul satului sau şanţul merelei, a fost atestat în Câmpia Română, Dobrogea şi sud-estul Moldovei. Avea funcţie de apărare împotriva atacurilor neprevăzute din afară: „Satul se înconjura cu gardul ţărnii. Fiecare gospodar îşi săpa în dreptul casei lui, către câmp, un şanţ adânc. Pe pământul scos în afară şi pe şanţ creşteau schini, holeră şi cătină. Nici vită, nici om nu putea trece şanţul. în sat intrai numai pe poarta ţărnii, care se închidea pe timpul nopţii” (Vlădeşti, jud. Galaţi),

În satul Gropeni din jud. Brăila „şanţul de apărare avea lăţimea de patru metri şi adâncimea de aproximativ trei metri şi jumătate. Pământul scos din şanţ se bătea sub formă de val, iar peste acesta se construiau garduri din stuf. Şanţul se umplea cu apă în perioada ploilor şi seca pe timp de secetă. Peste şanţ se trecea pe podişti din lemn, iar când apa seca, se foloseau tălpicile, trepte săpate în pământ” (Moraru, 1975, p. 28-29).

Gardul ţărnii avea, până spre începutul secolului al XX-lea, un rol dublu: economic (apăra holdele şi viile din afara vetrei de pătrunderea vitelor din sat) şi de apărare (împiedica pătrunderea răufăcătorilor, frecvent, a turcilor, veniţi în grupuri răzleţe pentru jaf).