Iarba fiarelor sau iarba tâlharilor este oplantă imaginară invocată de răufăcători să înmoiae metalul şi să deschidă lăcătele. Ea ar creşteîn locuri greu accesibile, de obicei în locuri bântuite de incendii. Noaptea, ea străluceşte ca soarele (ca aurul, ca lumânarea aprinsă), iar peste zi este tristă şi înrourată. Pentru ca ascunde în pământ, este greu de găsit. Dimineaţa, la răsăritul soarelui, picură sânge din ea, lăsând pete roşii pe pământ. Iarba-fiarelor are trăsături umane: dacă e aruncată în apă, cade la fund, ca omul, sau, dacă pluteşte ca celelalte plante, merge împotriva curentului.
Ea este descoperită de om prin diferite vicleşuguri: se trage prin iarbă o sfoară pe care sunt legate lacăte de fier. Când se descuie lacătele, înseamnă că acestea s-au atins de iarba-fiarelor. Alteori, se împiedică calul cu lacăt de fier. Când se despiedică calul, se culege planta care l-a despiedicat. O soluţie era prinderea si încuiatul unui pui de arici într-o colivie; aricioaica, care cunoaşte iarba-fiarelor, vine cu ea în gură şi, după ce era lăsată să descuie lacătul, i se ia iarba din gură.
Planta miraculoasă putea fi descoperita şi cu ajutorul altor animale (dihorul) şi păsări (ciocănitoarea, grangurul). O ştiu şi rândunele, care o aduc cu ciocul în cuib să le apere puii. Oamenii care intră în posesia ei, capătă puteri miraculoase: deschid lacătele, nu sunt atinşi de săgeţi şi de gloanţe, înţeleg limba animalelor şi plantelor. Se credea că, pe vremuri, au avuut-o hoţii şi haiducii vestiţi – Tunsul, Marcul, Pintea Viteazul, Fulga.
