După cum bine știți, primăvara, anotimpul renașterii întregii naturi, peste tot, prin lunci, văi, poiene, avem parte de concertul dat de diverse păsări autohtone ori sosite de prin alte zări. În credința populară românească, în perioada cuprinsă între Buna Vestire (25 martie) și Sărbătoarea Sânzienelor (24 iunie), în pădure se aude cântecul cucului.
Mai zilele trecute, istoriseam o primă legendă a accestei păsări culeasă, acum mai bine de o sută de ani, de etnologul și folcloristul Simion Florea Marian și găsită acum în cartea îngrijită de Ion Pillat “Simion Florea Marian – PĂSĂRILE POPORULUI ROMÂN” (Editura Cartea Românească, București, 1930). Pentru astăzi am pregătit o altă variantă a legendei cucului, aflată de amintitul specialist de la “d-l Ilie Pop, care a publicat-o în «Șezătoarea», an IV, Buda-Pesta, p.92-93”:
“A doua legendă a Cucului e aceasta :
A fost odată un împărat şi-a avut doi feciori, pe Cucu şi Ştefan, amândoi cu părul de aur, pe umeri aveau un luceafăr, pe piepturi semnul lunei şi al soarelui, iar faţa lor strălucea ca piatra cea scumpă. Împăratul a pornit la un război mare, din care nici nu s’a mai întors, căci dușmanii l-au omorât.
Înainte de a pleca împăratul la acel război a zis fiilor săi:
Ascultați, fiilor, ce vă spun ! Eu mă duc la război, iară voi rămâneţi în pace cu mama voastră și de cumva s’a întâmpla cau eu să mor în acest război mare, atunci în locul meu vei urma tu fiule, Cucu.
După sfârşitul bătăliei, auzind împărăteasa despre moartea soţului ei, îndată strânse sfat mare şi întări în scaunul împărătesc pe fiul ei Cucu, precum lăsase soțul său.
Lui Ştefan, însă, nu-i păru bine, de aceasta și începu a pismui pe frate-său. Văzând aceasta, mama lor se încercă destul a-i împăca; însă toate fură în deșert, căci nici unul nu voia decât împărăţie ori moarte.
Lucrul deveni la Iuptă între cei doi fraţi şi Ştefan învinge pe frate-său Cucu şi-l alungă de pe scaunul împărătesc.
Atunci, auzind despre aceasta tatăl lor care se afla în ceaIaltă lume, scrise numai decât o carte şi, dând-o unui corb, îl slobozi pe buricul pământului să iasă afară în lumea cea nouă cu cartea şi să o dea feciorului său acuma împărat. Dar Ştefan nu băgă în seamă nici înfruntările tătâne-său, că nu face bine, şi aşa lucrul rămase ca mai înainte.
Mama lor, supărată foarte, s’a îmbolnăvit greu și, înainte de a muri, chemă pe amândoi fiii la sine şi se încercă încă odată şi mai pe urmă a-i împăca.
Văzând şi de astă dată că sfatul ei părintesc nu-l primesc, zise:
Dacă nu mă ascultaţi voi pe mine, eu vă blestem, cu lacrămile în ochi şi cu limbă de moarte, ca Dumnezeu să vă despartă de olaltă, pe unul la răsărit şi pe celălalt la scăpătat și oricât vă veţi încerca a vă întâlni la olaltă, să nu vi se împlinească această cerere a voastră.
Zicând aceasta, dânsa muri, iară pisma între cei doi fraţi urmă şi mai departe.
Nu mult după acestea, pe cei doi fraţi începu a-i dojeni conştiinţa din lăuntru, aveau visuri grele în care tatăl şi mama lor vorbeau cu dânşii că nu e bine să mai aibă pisma între sine.
Atunci, cei doi fraţi îşi aduseră aminte de blestemul mamei lor, şi aşa Ştefan chemă pe frate-său la sine pentru a se împăca la olaltă.
Văzând mama lor că, deşi târziu, totuşi se iartă unul pe altul, se îndură a le uşura în câtva blestemul, şi aşa ceru dela smeii din ceea lume, ca ne ambii fraţi să-i prefacă în două păsări; apoi, Ştefan să rămâie în lumea cea nouă, iară Cucu să fie dus în lumea cealaltă, la tatăl său și mama sa.
Aceasta se’ntâmplă numai decât. Acel Ştefan pasărea dela noi, care canta «Cucu! Cucu!» şi atunci strigă pe frate-său din ceea lume; iară acela de acolo răspunde «Ştefan! Ștefan!». Adică se strigă unul pe altul.”
