Poetul Aurel Dumitraşcu a fost considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai generaţiei sale. Despre el, un alt poet de marcă al literaturii contemporane, Cezar Ivănescu, spunea: „cu un rar simţ al proporţiei, cu un fin instinct muzical, deşi pare a cultiva o artă a «decompoziţiei», poetul reuşeşte să fie riguros şi armonic atât în poemele scurte cât şi în poemele ample, adesea fastidioase la mulţi dintre colegii lui de generaţie: «Florile roşii mor încet în ferestre/tu să nu spui acum că e seară/…».”
Aurel Dumitraşcu s-a născut pe 21 noiembrie 1955, la Sabasa, comuna Borca, judeţul Neamţ. Frecventează cursurile gimnaziale în satul natal, apoi pe cele ale Liceului „Mihail Sadoveanu”.
După absolvire (1974), va fi, pe rând, merceolog şi profesor suplinitor. În 1987, devine absolvent al Facultăţii de Filologie (română-franceză) de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Tema lucrării de licenţă a lui Aurel Dumitraşcu cuprindea poezia celor doi poeţi dispăruţi prematur şi atât de apreciaţi de dânsul: Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea.
O perioadă scurtă (din 1988 până în 1989) a fost muzeograf la Muzeul de Artă din Piatra-Neamţ, post ocupat în urma insistenţelor scriitorului Dumitru Radu Popescu (pe atunci Preşedinte al Uniunii Scriitorilor), pe lângă secretarul cu propaganda al Comitetului Judeţean Neamţ al Partidului Comunist.
După 1989, vreme de câteva luni, a fost consilier la Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Neamţ.
A trecut în nefiinţă la Spitalul „Fundeni” din Bucureşti, în ziua de 16 septembrie 1990, ca urmare a evoluţiei foarte rapide a unei leucemii depistate la Spitalul Judeţean din Piatra-Neamţ. A fost înmormântat în cimitirul satului natal, Sabasa.
Aşa cum consemna Laurenţiu Ulici, la câteva zile după fulgerătoarea dispariţie: „la 35 de ani neîmpliniţi, Aurel Dumitraşcu, una din cele mai originale voci lirice ale «optzeciştilor», a intrat sub orizont, lăsându-ne drept moştenire de preţ cristale din două volume de poezii: «Furtunile memoriei» (1984) şi «Biblioteca din Nord» (1986).”
Postum, datorită apropiaţilor, dintre care s-a distins poetul Adrian Alui Gheorghe, a fost recuperată şi dată publicităţii opera lui Aurel Dumitraşcu: „Mesagerul” (1992), „Tratatul de eretică” (1995), „Fiara melancolică” (1999), „Carnete maro – Jurnal”, vol. I-IV (2001-2005), „Scene din viaţa poemului” (2004), „Frig, sau cum poezia ne-a furat moartea. Epistolar (1978-1990).” (2008), „Prăvălia cu fete moarte” (2012), „Concert cu păpuşa de cârpe” (2015).
„POEM TRIST PE FOND ROŞU”
(din volumul postum „Concert cu păpuşa de cârpe”)
Florile roşii mor încet în ferestre
tu să nu spui acum că e seară
îngrozitor de puţin trăiesc oamenii
dulcea pribegie a cărnii prin aer
şi atâtea propuneri pline de graţie
până şi zidul rămâne cu capul întors
rujul reginei pe glezna bufonului – iată
aceste ţinuturi marasmul laguna
convorbim
împerecherea broaştelor nu-i o problemă
de logică în orice poveste cineva vinde măşti
mari bucăţi de jar se aud mişunând
casa plânge totul păleşte în roşu
– „bărbat sunt numai din întâmplare,
Puteam fi nefericit ca un turn” –
Pelerin în propria-ţi casă
Adică memoria se ascunde-n oglinzi
Prohibito, ce-mi spuneai despre
solemnitatea creierului înainte de moarte?
– şi plouă –
şoaptele, vezi, mult prea mult se lovesc
peste ceafă ca nişte datornici.”
