Sărbătoarea lunii iunie la români, alături de cea a Sfinţilor Petru şi Pavel, estea cea a  Sânzienelor. Ea face parte dintr-un scurt ciclu de renovare rituală a timpului, nu întâmplător aflându-se în preajma solstiţiului de vară.

Imaginaţia populară a închipuit Sânzienele ca pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte prin păduri sau pe câmpii, aici, cel mai adesea, dansând. Sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc.

În popor se crede că în Noaptea Sânzienelor, zânele umblă pe pământ sau plutesc prin aer şi împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolile oamenilor, apără semănăturile de grindină. Se spune că ar fi de ajuns ca oamenii să le nesocotească ziua, acţiunile lor benefice transformându-se radical, aceste zâne devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii.

În preajma sărbătorii Sânzienelor abundă practicile premaritele, fetele mari având obiceiul să arunce o cunună de flori de sânziene pe acoperişul casei. Cununa rămasă pe acoperiş era un motiv de mare bucurie pentru fata care o aruncase, aceasta aşteptându-se la un măritiş grabnic, poate chiar în acel an. Cununa căzută era aruncată încă de câteva ori, pentru ca fata măcar să ştie câţi ani mai are de aşteptat.

Alte fete mari puneau sânziene sub pernă, acest fapt atrăgând, se zice, visarea ursitului. Dacă nici aşa nu le apărea ursitul, atunci, a doua zi, spre a fi măcar privite, fetele îşi prindeau buchete de sânziene în păr sau le puneau în sân.

În dimineaţa zilei de 24 iunie multe fete obişnuiau să se scalde în rouă, această adevărată apă divină. însă, pentru ca acest scăldat ritual să aibă efectul scontat, trebuiau respectate anumite condiţii. Astfel, în zori, din locuri necălcate, babele strângeau roua sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă, babele nu vorbeau deloc şi, mai ales, nu trebuiau să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea erau împlinite, despre cine se spăla cu rouă aceea se spunea că va fi sănătos şi drăgăstos peste an.

Practicile legate de cunună, aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită Făclia de Sânziene, face ca această sărbătoare să fie una solară, a Soarelui. Nu întâmplător, se crede că astrul zilei se află acum la „o mare răscruce”, în dimineaţa Sânzienelor spălându-şi faţa, jucându-se pentru câteva clipe şi apoi odihnindu-se.