Sfântul Gheorghe este unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi ai românilor. Născut la Beirut, în Liban, din părinţi foarte bogaţi, copilul Gheorghe era nespus de frumos la chip, în tinereţe fiind ostaş în armata împăratului roman Diocleţian. Deoarece a luat apărarea creştinilor, într-o vreme de mari persecuţii împotriva acestora, i s-a tăiat capul pe 23 aprilie 303.
În calendarul popular, sărbătoarea Sfântului Gheorghe marca adevăratul început al primăverii. Se spunea că atunci când Sfântul Gheorghe „aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrun¬zeşte, pământul se deschide şi vine primăvara”. Potrivit unor legende, Dumnezeu ar fi încredinţat cheile vremii Sfinţilor Gheorghe şi Dumitru, aceşti având o înţelegere, conform căreia dacă pe 23 aprilie nu este codrul înfrunzit, Sfântul Dumitru trebuie să-l omoare pe Sfântul Gheorghe.
La sărbătoarea Sfântului Gheorghe oamenii de altădată obişnuiau să încheie contracte şi învoieli, de aici proverbul, dispărut azi, „Sfântul Gheorghe tocmeşte şi Sfântul Dumitru plăteşte”.
În ajunul Sfântului Gheorghe, pe 22 aprilie, era Mănecătoarea, seară în care se formau şi se scoteau la păscut turmele de vite, perioada aceasta fiind socotită extrem de periculoasă pentru sănătatea şi mana animalelor. Seara acestei zile era socotită un timp favorabil acţiunii vrăjitoarelor şi strigoaicelor, acestea concentrându-se acum să ia mana de la vaci şi oi, astfel explicându-se de ce ziua de 22 aprilie era aşteptată de oameni cu mare teamă. Se spune că strigoaicele acţionează în mai multe feluri. Spre exemplificare, amintim că acestea mergeau, dezbrăcate şi despletite, în ocolul vacilor, unde mulgeau puţin lapte, zicând: „Eu trag laptele la mine şi cel ce rămâne tot la mine vine, (…) căci laptele după mine vine şi în ţâţele la vaca mea, după dorinţa mea, se va împrăştia!”.
Desigur, existau şi mijloace prin care oamenii încercau să-şi apere vitele, precum: împrouratul, adică scoaterea acestora spre zori la păscut, cât mai departe de sat, considerându-se că vitele ce păşteau iarbă înrourată erau apărate de strigoi; închiderea vitelor în grajduri şi punerea la uşă a unor obiecte metalice şi plante (usturoi, pelin sau busuioc de la Bobotează); producerea unui zgomot asurzitor; cântatul din buciume şi fluiere; aprinderea focului viu; împrăştierea de boabe de mac sau nuci împrejurul curţii; punerea de plante, ramuri verzi sau brazde de pământ pe la porţi or la uşi, toate fiind mijloace de natură magică de ţinere la distanţă a maleficelor vrăjitoare sau strigoaice.
Suntem convinşi că mulţi dintre cititori au văzut o icoană a Sfântului Gheorghe. Ei bine, balaurul ucis de sfânt nu închipuia altceva decât forţele ostile ale Universului, grindina fiind asociată frecvent cu balaurul. Se pare că sfântul creştin are un precursor în Călăreţul Trac, cel care învinge răul (în concepţiile mito-religioase balaurul fiind pus adesea în legătură cu Diavolul) şi aduce victoria valorilor conotate pozitiv, precum Binele, Adevărul şi Drep¬tatea. Omul arhaic asocia frecvent aceste valori zeităţilor vegetale care mor şi reînvie anual. Viitorul sfânt creştin Gheorghe este parte integrantă a unui asemenea sistem.
În final, mai amintim câteva practici şi credinţe legate îndeobşte de sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Astfel, dis-de-dimineaţă exista obiceiul ca oamenii, înainte de a mânca, să se cântărească ritual, crezându-se că, făcând aşa, vor fi feriţi de vrăji şi farmece peste an. Tot de dimi¬neaţă, înainte de răsăritul Soa¬relui, tinerii şi cei care aveau bube se spălau într-o apă curgătoare sau în rouă câm¬pului. Procedând astfel, se spera că sănătatea era as¬igurată pe respectivul an. Fe-meile mai urâţele se spălau şi ele pentru a fi cât de cât plăcute bărbaţilor. Fetele mai trecute, cărora le ardea inima după măritat, se duceau în noaptea Sfântului Gheorghe şi rupeau un pom altoit, zicând: „Nu vă las să vă uniţi voi, ci eu cu altoi de neam omenesc, Dumnezeu lăsat!”. Fetele mari aveau o grijă deosebită în dimineaţa acestei sărbători, anume să adune rouă de pe plante cu ajutorul unei batiste, roua fiind stoarsă într-un vas şi păstrată pentru vrăjile de dragoste. Tot la Sfântul Gheorghe, părinţii obişnuiau să-şi urzice copiii, spre a fi iuţi şi harnici peste vară.
Aşadar, pe 23 aprilie, oamenii de altădată ţineau sărbătoarea unei străvechi divinităţi a naturii ce a împru¬mutat „haine creştine” de la Sfântul Gheorghe. Acest fapt e dovedit indubitabil de credinţele şi practicile specifice acestei sărbători.
