Marea sărbătoare domnească de pe 2 februarie se numea în fel şi chip prin satele noastre: Şiretenia, Stracenie, Stretenia gheţii, Târcolitul viilor, Martinul cel mare sau Ziua ursului. în slava veche, stretenia, cu varianta stratenia, însemna „întâmpinare”, „întâlnire”; poporul de rând nu avea însă de unde să ştie acest lucru, aşa că, sub acest cuvânt misterios a „ascuns” o femeie ciudată, cu o fire schimbătoare, asemenea mult mai cunoscutei Babe Dochia.
În calendare, atât în cel creştin, cât şi în cel popular, data de 1 februarie este „ocupată” de Sfântul Trifon sau Trif nebunul. Cunoscutul etnolog Antoaneta Olteanu a formulat cândva câteva idei sugestive privitoare la „forţă generatoare pe care o are numele sărbătorii asupra semnificaţiei mitologice a mentalului popular: „Stretenia o are ca personaj central pe Maica Domnului, Fecioara Maria, care săvârşeşte în această zi consacrarea pruncului Iisus. Pe lângă variantele legendei în care personajul este chiar Fecioara, întâlnim un număr mare de tradiţii în care acesta dispare, locul ei fiind luat de enigmatica Stretenia, o femeie rea, deosebit de periculoasă, care este ofensată de un Trifon care are accentuate trăsături de nebunie ireverenţioasă.
Pedeapsa pe care i-o dă bărbatului nesocotit este grea – turmele de oi sunt mâncate de lupi; aceasta este însă o mică victorie, deoarece victoria cea mare poate fi considerată însemnătatea sărbătorii: nu ziua cedată lui Trifon, prin «mărinimia» Streteniei, este mai importantă, ci ziua ţinută în cinstea femeii, considerată a fi mai mare, mai mânioasă decât bărbatul, mai ales că «bărbatul a trecut înaintea ei» – a fost nevoită să facă o concesie, să cedeze ziua de 1 februarie!”
Totuşi, cunoscând etimologia cuvântului slav stratenia, destui oameni de pe vremuri ştiau că în această zi „se întâmpină iarna cu primăvara” şi se iau la… luptă. Primăvara insistă ca de acum iarna să plece de bunăvoie, dar iarna nu se lasă cu una, cu două, şi, ca atare, începe lupta. Oamenii au observat că atunci când soarele se urcă tot mai sus pe bolta cerească şi noaptea e tot mai scurtă, iarna „începe a se călători”.
Se zice că acum, la Stratenie, ar ieşi ursul din bârlog, acest fapt semnificând această originală întâlnire a anotimpurilor. Prin intermediul ursului se pot face previziuni meteorologice importante.
Concret, potrivit unei credinţe răspândită, pe 2 februarie, dimineaţa, ursul iese din vizuină şi începe a juca în jurul acesteia; dacă este soare şi îşi vede umbra, adună lemne, îşi repară locuinţa şi reintră în ea, urmând a se odihni până în jurul datei de 15 martie (cam şase săptămâni), tot până atunci urmând a ţine şi iarna; dimpotrivă, dacă este înnorat, oamenii se bucură, pentru că ursul nu mai intră în bârlog, căutându-şi de lucru în pădure, acest fapt semnificând apropierea sfârşitului iernii.
Ziua de 2 februarie era păzită în special de crescătorii de animale, pentru ca fiarele sălbatice, în primul rând urşii şi lupii, să nu le atace animalele din gospodărie. Astfel, destui dintre înaintaşii noştri au ţinut această zi şi ca o sărbătoare a boilor. Semnul exterior al respectului faţă de aceste animale deosebite era acela că de întâmpinarea Domnului le „dau fânul cu braţul, nu cu furca”.
E adevărat şi faptul că acum, mai mult ca altădată, proprietarii acestor blânzi şi atât de folos trăgători se gândeau la cum să-i apere mai bine de urşi sau lupi. Ei bine, una dintre modalităţi era tocmai aceasta, de a-i cinsti printr-un tain mai bogat, dar şi sau mai ales prin „legarea”, prin nelucrare, a gurii prădătorilor principali. în acest context, nu e deloc de mirare că boii erau învestiţi cu funcţii fertilizatoare şi oraculare, aşa cum reiese şi din unele practici şi credinţe asociate acestei zile. Unii oameni îi urmăreau pe boi toată ziua, ca să vadă dacă aceştia beau apă din urmele lăsate de picioarele lor; bucurie mare era pe capul lor să vadă acest lucru, căci credinţa veche zicea că anul respectiv va fi unul mănos, probabil o extensie a alteia, conform căreia „Unde calcă boul, izvorăşte apa”, legată de Maica Domnului, care „e izvoditoare de apă”.
Un semn bun era şi atunci când boul bea apa ce curge din streaşină; se socotea că „anul va fi cu mană pentru albine şi oi”. Aşadar, boul, „prezent” în legendele noastre la Naşterea Domnului, îi însoţeşte, iată, şi marea sărbătoare a întâmpinării.
Se auzea prin popor şi expresia „La Stratenia e praznic”, ceea ce însemna că oamenii organizau o masă şi dau de pomană. De asemenea, acum se sfinţeşte agheasma, care este bună pentru vindecarea „boalelor” vitelor şi pentru câmp. Despre Martinul cel mare vom afla mai multe dintr-o altă secţiune a cărţii, acolo unde sunt prezentaţi Martinii de iarnă, cel de mijloc, numit şi „cel mare”, fiind întotdeauna la întâmpinarea Domnului. Stratenia făcea parte şi dintr-un alt mare ciclu, anume acela al Filipilor de iarnă, consacrat exclusiv lupilor.
Desigur, nu trebuie să ne facem iluzii că la o astfel de mare sărbătoare se putea mişca vreun pai (de altfel, era expresă menţiunea de a nu se mătura prin casă), căci cei care îndrăzneau să lucreze erau pociţi, în vite le intra strechea peste vară, „răul de pagubă” le năvălea în casă în acea vară.
Strămoşii noştri au improvizat un soi de joc de cuvinte între întâmpinare (a Domnului) şi întâmpinături (boli, paralizii, schimonoseli ş.a.), din care aflăm că Stretenia e zi rea, cu ceasuri rele (fără a şti câte anume), astfel că „cine cade în boale i se strâmbă gura, mâinile sau picioarele” (fiind, întâmpinat, de fapt, de diavol).
Aşadar, Stratenia se ţinea de români în primul rând pentru a nu li se strâmba mâinile şi picioarele. Izolat, unii, mai binevoitori, o socoteau pe Stratenia o… sfântă lăsată de Dumnezeu pentru a le aduce unora bine, atunci când se roagă la ea, mai ales la o nevoie mare.
(Marcel Lutic – „Timpul sacru – sărbătorile de altădată”, ediția a III-a, Editura Vasiliana 98, Iași, 2022)
