Astăzi parcurgem Joia Caloianului, care este a treia zi de de joi din ciclul de sărbători cunoscute în popor sub denumirea de CELE NOUĂ JOI DE DUPĂ PAȘTI.
În general, cele nouă joi de după Paşti erau numite Joile Oprite. Uneori, aceste nouă joi mai sunt pomenite, Legate sau Grele. Alteori, chiar fiecare joi din cele nouă are denumirea sa: prima se numea Joia Necurată sau a Paştelui; a doua, Joia Neagră (de altfel, aceasta făcea parte din Săptămâna Negrilor!); a treia, a Caloianului sau a Paparudei; a şasea, a Iepelor, în această zi fiind şi Paştele Cailor; a şaptea, Joia Mânioasă, iar a noua, se pare cea mai importantă dintre toate, Joia Verde.
Pe vremuri se credea cu tărie că grindina sau piatra sunt făcute de diavoli în aceste joi. Diavolii băteau grindina cu ciocanele ca să nu aibă oamenii pâine. Însă, diavolii rămâneau cu buzele umflate dacă oamenii se sileau să păzească aceste nouă joi, „păzirea” aceasta însemnând abţinerea de la orice muncă, mai ales de la tors, ţesut, cusut, fiertul cămăşilor şi de la lucrul în vie. După unii specialişti, ciclul acesta de joi ar fi fost mai mare, începând in joia Săptămânii Albe, adică dinaintea Postului Mare şi terrminându-se atunci când se făceau căpiţele pe câmp, adică în preajma Sfântului Petru de Vară.
Pe teritoriul românesc se pare că, în vechime, joia a fost o adevărată duminică, ea fiind dedicată adeseori cultului şi odihnei, faptul că în Maramureş nunţile începeau joia întărind această afirmaţie. Explicaţia e simplă: numele zilei de joi ne duce cu gândul la puternicul Jupiter, zeul cerului la romani, stăpânul fulgerelor şi al trăsnetelor. Era normal, aşadar, ca oamenii să ţină această mai mult din teamă decât din raţiune, chiar dacă creştinismul a încercat să şteargă amintirea importanţei ei. Se vede treaba însă că amintirea marii importanţe şi multe din practicile specifice zilei de joi se regăsesc încă în cele trei sau nouă joi de după Paşti, zile ţinute adesea ca mari sărbători. Celor care îndrăzneau să lucreze acum li se luau uneltele şi, dacă se opuneau, erau duşi, spre pedepsire, la conducătorul comunităţii locale pentru că nu se cădea ca din cauza unora să bată grindina pe ogoarele tuturora.
Joile acestea fiind legate de cer, era normal ca în vremuri de secetă tocmai acum să fie invocată ploaia în cadrul unor ritualuri de tipul Paparudei sau Caloianului. În urma practicării acestor ritualuri foarte originale se spune că cerul îşi deschidea porţile şi trimitea pământului ploaia mult aşteptată. Amintim, în acest context, numai o variantă de cântec, din numeroasele existente, prin care fata care închipuia Paparuda, invoca ploaia: „Paparudă, rudă,/Eşi afară de udă/Cu găleata lată/Peste ceata toată./Aduceţi cheiţele,/ Să descui ploiţele./ De joi până joi,/Să dea nouă ploi!”. După cum vedeţi, legătura dintre joi şi ploaie este evidentă.
În dimineaţa acestor joi, fetele mari aveau obiceiul de a scoate apă din puţuri sau râuri şi stropeau dinaintea caselor, spre a fi, se zicea, anul îmbelşugat. Femeile făceau o turtă cu mâinile la spate, crezând că aşa cum nu văd ele turta când o fac, aşa nu vor vedea nici păsările cerului sămânţa de pe câmp. Unii oameni serbau aceste joi şi pentru foc şi apă, pentru ameţeală, pentru sănătatea vitelor şi pentru rodirea pomilor, interesant fiind că nici măcar preoţii nu erau primiţi în casă în aceste zile. Mai amintim şi faptul că în aceste joi distracţiile şi jocurile nu erau interzise, fiind chiar recomandate, întocmai ca la marile sărbători. Din păcate, civilizaţia vremurilor noastre a preluat de la înaintaşi numai facilul şi, mai ales, partea de divertisment, lăsând într-o uitare aproape desăvârşită semnificaţiile mai profunde ale sărbătorilor de altădată. (Marcel Lutic, “Timpul sacru. Sărăbtorile de altădată.”, Editura Fundației Culturale AXIS, Iași, 2006)
