Printr-un paralelism specific lumii arhaice, prima şi ultima săptămână din postul Paştelui sunt numite „mari” datorită numeroa­selor semnificaţii sacre de care dispun amândouă. Nu întâmplător, toate zilele acestor două săptămâni se bucură de un tratament apar­te, fiecăreia fiindu-i consacrat un mare număr de practici magice cu valoare ceremonială.

În cazul primei Săptămâni Mari, multe dintre practicile şi credin­ţele acestor zile sunt legate intrinsec de cultul strămoşilor, oamenii comunităţilor arhaice crezând cu tărie că adesea strămoşii luau înfăţişarea unor animale.

Din punct de vedere strict alimentar, Săptămâna Mare avea un anumit specific. Astfel, potrivit Elenei Niculiţă-Voronca, înaintaşii noştri de prin satele ţinutului Botoşani „mâncau numai post uscat. Făceau din ziua de Spolocane azime de ajuns şi, pentru slugi, malai şi fierbeau o oală mare de pere uscate, perje, de aveau pe toată săptă­mâna, mâncând ce puteau: curechi murat cu hrean, măsline, smo­chine, alva, iar cei bătrâni mâncau numai o dată în zi, tocmai după ce asfinţea soarele. Masa deloc nu se punea, mâncau pe apucate, pănă în ciua de Sfântu Toader”.

Conform aceleiaşi surse, iată cum se derulau zilele acestei săptămâni în Ilişeşti (Bucovina}: „Toată săptămâna cea mare numai pâne uscată şi bureţi se mănâncă, fasole sau altăceva nu; mănâncă curechi, moare, hrean.”

O altă caracteristică a primei Săptămâni Mari consta în faptul că erau strict interzise facerea leşiei şi umplerea borşului. În cazul leşiei chiar se precizează şi consecinţa ce decurgea din eventuala încălcare a interdicţiei: „Se face pe ceea lume leşie la suflete”.

În sfârşit, toate zilele acestea de la începutul Postului Mare sunt socotite „bune pentru vânzare, mai bune decât peste tot anul.

Prima zi a postului şi, implicit, a Săptămânii Mari, avea mai multe nume ce decurg, firesc, din multiplele activităţi desfăşurate acum: Spolocania, Spolocanele, Lunea curată, Lunea vaselor, Tărbacul câinilor, Lunea păstorilor, Lunea păsărilor, dricul păsărilor, Lunea ciorilor, Lunea viermilor, Harmanul pentru viermi, Ziua forfecărilor şi a „burghiaşilor” şi, în sfârşit, Postul negru.

Prin Moldova, în ziua de Spolocane se mănâncă numai moare de curechi cu hrean şi azimă nedospită, coaptă în vatră, căci astfel „iartă Dumnezeu păcatele”. Mai peste tot, se spală întreaga veselă, dar şi cheile, uşile, dulapurile, „ca să nu fie înfruptate”; se freacă cu leşie, să fie curate pentru post. Această practică era explicată astfel: „A fierbe mâncarea într-o oală de frupt sau a mânca cu o lingură ce s-a mâncat şi de frupt nu mai e a posti, ci se cheamă că s-a spurcat sufletul”.

Pe de altă parte, în ziua de Spolocane se bea foarte mult, zicând oamenii „că-şi spală gura şi stomahul, să fie curaţi”. În unele sate, mai ales femeile beau, în credinţa că li se va face… cânepa frumoasă. Uneori, apa de la vase era strânsă şi dată la vite pentru nijit (umflătură la pulpă); era bună şi de albeaţă, vita bolnavă fiind spălată la ochi cu această apă specială.

În multe locuri, parcă în răspăr cu o interdicţie de abia pomenită, se înăcrea borşul, adică se umplea

Tot în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte, se dau câinii în tărbacă, pentru a nu turba. E vorba de tărbacul câinilor, datul în tărbacă, datul în jujeu sau răvăritul, o practică magică de alungare simbolică a… lupilor, în fapt, a iernii patronată de lup. Pentru aceasta, cete de bărbaţi prindeau câinii şi îi chinuiau.

Jujeul sau jujăul era o frânghie cu două lemne. În frânghie se pune bietul câine şi se învârtea cât permitea frânghia, după care doi inşi trăgeau de lemne şi frânghia, desucindu-se, azvârlea câinele ameţit cât colo. Unii freacau câinii la partea de dinapoi cu un lemn răvălit, iar alţii ţineau ascunsă o oală cu mălai muiat, din care dădeau pe neaşteptate cu un şumuiog privitorilor pe la gură. Mulţi credeau că trăgând în jujău mai mulţi câini, se va face vara  mai mult… mei, planta din care, veacuri la rând, strămoşii noştri şi- au preparat mămăliga.

În unele zone ale ţării, ziua era cinstită prin post negru. Să nu credem prea repede că această practică avea vreo raţiune creştineas­că. Nicidecum, postul fiind ţinut, cu precădere, de cei care socoteau că numai astfel se putea scăpa definitiv de… şoareci. Unii săteni se dădeau acum în leagăn, „pentru câştigarea de sănătate peste tot anul”; pe marginea acestei informaţii, culegătorul nota lapidar: „Sunt curăţiri prin aer”.

(Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)