În trecut, se credea că la Obedenie (Vovedenie) „s-ar fi vedit lumea pe care Dumnezeu a blagoslovit-o la Blagoviștenieˮ. Românii de pe vremuri țineau sărbăoarea de Ovidenie mai ales pentru ochii ce văd, „pentru vederiˮ, în acest scop femeile obișnuind să sfințească un fuior. Cu acesta, înmuiat în apă, se ștergeau la ochi atunci când aveau problem cu vederea.

În noaptea dinspre Obedenie, se punea într-o strachină apă „la privighiatˮ, trebuind să facă, în trei reprize, trei sute de mătănii. Numai procedând așa, se credea că apa le putea fi de ajutor pentru sănătatea trupului și protectoare împotriva răutății omenești.

Gospodinele așteptau Vovidenia mai ales pentru a da de pomană „lumina de veciˮ, o lumânare masivă cât un stat de om sau cât ușa casei, despre care se credea că nu se stinge niciodată pe lumea cealaltă, lumea fără dor. Resturile lumânării erau bine păstrate, în credința că numai cu ele era bine să te uiți la Anul Nou în fântână, pentru a-ți vedea ursitul.

Această pomană, căreia i se alăturau uneori colăcei, apă, și mai rar, alimente și îmbrăcăminte, se dădea în special pentru sufletele celor înecați sau morți în întuneric, spre a avea și ei calea luminată pe „ceea lumeˮ.

Tot de Obedenie se făceau praznice pentru copii morți, mese ritualice la care se dădeau de pomană bucate de post, unde covașa sau braga erau la mare cinste.

(Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădatăˮ)