Asemănător întemeierii vetrei satului, moşia din jurul său se stabilea după ritualuri consacrate. Principala grijă a întemeietorilor era ocuparea unui teritoriu productiv suficient de mare pentru satisfacerea nevoilor de hrană, să poată fi muncit şi apărat de locuitorii satului. Documentele istorice consemnează în anul 1411 „(…) şi hotarul locului aceluia pustiu să fie cât va putea să stăpânească din destul un sat”; anul 1502 – „Iar hotarul acestui sat să fie cât vor putea să folosească din destul 20 de case”; „(…) Cât poate să trăiască un sat din destul şi cu 40 de case”.

Adesea, mărimea moşiei era egală cu suprafaţa ce o putea înconjura un om într-o zi sau într-o zi şi o noapte, călare sau pe jos.

O interesantă practică magică atestată în Oltenia era bătutul toacei de lemn în centrul vetrei satului şi extinderea moşiei până în punctele unde nu se mai auzea glasul divin al acestui instrument preistoric.

Se deduce de aici că forma arhaică a hotarelor intersăteşti era, conform propagării concentrice a undelor sonore, rotundă. Spre deosebire de vetrele de sat care aveau suprafeţe relativ mici, uşor de apărat, ca în versul popular „Satul mic şi rotocol,/ îi dau repede ocol!”, moşia se extindea atât cât era nevoie pentru arături, pentru păşunatul turmelor de vite, pentru vânătoare şi pescuit. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)