Hramul păstrează numele unui sfânt sau al unui mister creştin dat la încheierea construcţiei unui lăcaş de cult, biserică sau mănăstire. De multe ori, hramul bisericii a devenit nume al aşezării şi al târgului organizat de aceasta. Sub pavăza sfântului protector se desfăşura întreaga activitate a locuitorilor unei aşezări. Hramul bisericii devenea sărbătoarea întregului sat. După oficierea cultului la biserică şi cinstirea morţilor în cimitir, urmează cinstirea sfântului-patron cu mâncare şi băutură, cu distracţie şi voie bună pe la casele oamenilor, grupaţi pe familii, neamuri sau pe întregul sat în curtea sau apropierea bisericii, în anume locuri din moşie, de obicei pe munţi. Hramurile bisericilor au asigurat de-a lungul timpului coeziunea sufletească şi materială pe plan local şi zonal. Adunând mulţi oameni, zilele de hram erau ocazii favorabile pentru cunoaştere şi împrietenire, în special a tinerilor în vederea căsătoriei, pentru petrecere şi divertisment, pentru împăcarea pricinilor ivite de-a lungul anului şi încheierea unor înţelegeri, pentru luarea unor hotărâri care interesau întreaga obşte, pentru efectuarea schimburilor de produse complimentare şi revederi. Aceste praznice aveau diferite denumiri zonale: hram, zbor, iarmaroc, bâlci, nedeie, rugă, târg.