Tradiții populare LĂSATUL SECULUI DE PAȘTI. DUMINICA ALBĂ. ALIMORI – FOCURI RITUALICE

Lăsatul Secului de Postul Mare era ultima mare sărbătoare a Câşlegilor de Crăciun şi cea care prefaţează intrarea în perioada pre- pascală, un fel de interfaţă între Crăciun şi Paşti. Mai era numită şi Lăsata Secului, Zăpostitul de Paşti, Pragul postului sau Duminica albă, fiind hotar între o perioadă de dulce, propice mai ales distracţiilor şi perioada Postului Mare, una mai sobră, destinată în special reculege­rii şi muncii.

În spaţiul creştin ortodox, sărbătoarea este într-o duminică din luna februarie sau în prima parte a lunii martie, depinzând întotdeauna de data de celebrare a Paştelui.

Cunoscutul specialist român Antoaneta Olteanu remarca fap­tul că „prin gradaţia treptată, săptămânală, către un post sever, este acoperită ritual o mare parte a anului, prin intermediul unei reţele de practici şi credinţe deosebit de variate. Atât Lăsatul de sec de car­ne, cât şi cel din săptămâna ce urmează, Lăsatul de sec de brânză, păstrează urmele unor sărbători păgâne deosebit de importante pentru calendarul popular. Sunt ceremonii prin care se marca des­părţirea oficială de frigul şi de întunericul iernii, precum şi ceremonii de invocare a soarelui învingător, de stimulare a acţiunii acestuia, slaba putere a lui fiind considerată ecoul unui moment critic prin care trecea astrul, care trebuia astfel ajutat, prin intermediul unor ritualuri speciale”.

Dintre practicile diurne mărunte specifice, amintim în treacăt numai două. Prima se referă la fetele bătrâne: acestea, dacă reuşeau să ţină în această zi post negru, credeau că imediat după Paşti se vor mărita. A doua practică le priveşte pe vrăjitoare, care se străduiau acum să taie nuiele de alun, crezând că numai aceste nuiele vor fi bune în vrăjile de dragoste pe care le făceau adeseori.

De Lăsata Secului oamenii se fereau să umble cu orice fel de cereale. Uneori nu dau de mâncare nici păsărilor, nici de pomană, nici nu duc la moară. După ce s-a înserat, iau tot felul de bucate în gură, închid ochii şi apoi, cu ochii închişi şi cu gura plină, ies de trei ori afară din casă şi, aruncând boabele la păsări, zic astfel: „Cum nu văd eu acum nimic, aşa să nu vadă nici păsările holda mea!” Seara, în credinţa că păsările nu vor mănâncă seminţele semănate, bătrânii puneau într-o lingură tot felul de seminţe şi alimente, iar o femeie cu ochii închişi ieşea cu ele afară, rostind o sintagmă aidoma unei scurte rugăciuni: „Păsărici, păsăricile mele, veniţi şi vă mâncaţi a voastre bucate şi nu le mâncaţi pe ale mele”. După care aşază lingura în gard şi nu o mai lua de acolo.

Spre seară, se întâlneau mai multe familii înrudite la casa uneia dintre ele, mâncarea fiind pregătită cu o zi înainte. Fiind încă în Săptămâna albă, mâncărurile obişnuite erau brânză cu smântănă,  lapte dulce cu tocmagi sau cu tăiţei or plăcinte numite „învârtite”. Obiceiul cerea imperios ca toţi participanţii să mănânce şi să bea pe săturate pentru a nu le mai fi dor de aceste bunătăţi în postul care urma. în timpul acestor mese, orice copil care strănuta primea în dar de la părinţi un ban, un miel, un mânz sau chiar un viţel. Un alt obicei specific acestei mese era acela ca fiecare mesean să-şi ceară neapărat iertare de la toţi ceilalţi participanţi, obiceiul acesta absolvind oarecum pe aceştia de greşelile pe care le comiseseră pe parcursul Câşlegilor, ei putând intra astfel cu sufletul curat în Postul Mare. De la acest obicei, seara de Lăsata Secului se mai numea şi Seara de iertăciune sau Iertare.

Spre finalul petrecerii rituale, toţi participanţii mâncau fie o vrabie, fie un ou de găină fiert sau copt, vrabia şi oul, uşoare amân­două, simbolizând un post scurt, mic şi uşor. De altfel, atunci când mâncau oul chiar spuneau: „Ouşor, ouşor,/ Să-mi pară postul uşor!” îndeobşte, petrecerea se termina puţin după miezul nopţii, când se auzea primul cântat al cocoşilor.

Alţii numeau această petrecere nocturnă Baterea alviţei; aceştia socoteau că e de datoria lor să fie străji în noaptea de Lăsatul Secului, încredinţaţi fiind că în ziua aceasta va sta Iisus Hristos la judecată. E posibil ca în legătură cu această credinţă să fie şi o alta, mult mai izolată, care prevesteşte că „într-aşa o noapte de chef şi de bucurie are să se prăpădească lumea”.

Pe lângă aceste petre­ceri, cei tineri organizau jocuri, la Lăsata Secului fiecare tre­buind să joace până nu va mai putea sta pe picioare, tocmai pentru a putea răbda fără joc lungile săptămâni de post care urmau. Muzica era tocmită de feciori, fetele răspunzând de mâncare, şi unii şi alţii făcând rost de băutură. Jocul din această seară era acompaniat de numeroase strigături şi chiuituri adresate mai ales fetelor bătrâne şi feciorilor tomnateci.

În Ardeal, tot noaptea, „pentru bunul mers al vieţii şi al tre­burilor”, tinerii „îmbrăcau” cu paie roţile vechi de căruţă, le puneau „motoşini” (mănunchiuri de paie), le aprindeau şi fie că le rosto­goleau la vale, fie că făceau diferite jocuri cu ele. în tot acest răstimp, care putea să dureze până către dimineaţă, cei prezenţi petreceau în jurul focurilor. în alte locuri, flăcăii fac o roată din nuiele sau folosesc o roată de car ori de plug pe care o înfăşoară cu paie legate. Apoi aprind paiele şi dau drumul roţii de pe un deal înalt, strigând în răstimpuri: „Alimori!”

În Moldova, tinerii îşi dădeau întâlnire tot pe dealurile din preajma satului, unde „înfăşurau paie la capetele unor nuiele lungi, le aprindeau şi le învârteau deasupra capului. La sfârşit, rostogoleau de pe dealuri roţi aprinse” (Călugăreni – Bacău). La Corodeşti – Vaslui „se adunau mai multe familii la Lăsata Secului şi ieşeau noaptea la câmp, pe deal. Luau cu ei vin şi mâncăruri şi o scară. Apoi împleteau şi legau nişte crengi pe spiţele unei roate de căruţă, le dădeau foc şi rostogoleau roata aprinsă la vale. Pe la miezul nopţii trăgeau cu puşca, zicând că fugăresc tot răul”.

Unii etnologi au identificat acest obicei nocturn de la Lăsatul Secului cu un priveghi ritual închinat anotimpului a cărui moarte este iminentă, o incinerare simbolică a iernii săvârşită prin arderea crengilor şi a frunzelor uscate.