ARC PESTE TIMP

 CASA JUDEŢEANĂ DE CREAŢIE

 CENTRUL PENTRU CONSERVAREA, PROMOVAREA ŞI VALORIFICAREA CREAŢIEI POPULARE

 CENTRUL CREAŢIEI POPULARE

 CENTRUL PENTRU CULTURĂ ŞI ARTE „CARMEN SAECULARE” NEAMŢ

 Precuvântare

De unde ne tragem?…

Ţinutul Neamţului este o Românie în mic, fiind întrupată din tot şi toate ce se adună în definirea Patriei. Are munţi legendari, dealuri de o frumuseţe irepetabilă, câmpii pe întinsul cărora culorile se schimbă de la verdele primăvăratic la galbenul de pârgă al verii şi, apoi, la arama toamnei despre care vorbele bătrânilor spun că s-ar fi născut chiar aici, între Bistriţa şi râul Siret, ca întruchipare solară a înţelepciunii.

Un cărturar, căzut în beatitudinea inevitabilă a acestei întâlniri de vise venite de pretutindeni, defineşte farmecul Neamţului prin îngemănarea celor patru mituri fundamentale ale spiritualităţii româneşti: mitul întemeierii, regăsit în atâtea gesturi de ctitorire, mitul jertfei şi al creaţiei, păstrat în memoria zidurilor de mănăstire, mitul mioritic, cel al cosmicităţii spirituale care aşează Ţinutul Neamţului pe una din ramurile principale ale axei lumii româneşti şi al celei universale şi, în cele din urmă, mitul zburătorului care consfinţeşte vocaţia pentru dragoste al acestor oameni risipiţi printre dealuri, munţi şi întinderi de grâne, oameni uneori aspri în a-şi apăra obiceiurile, fără ştiinţa gâlcevii, dar, de cele mai multe ori hâtri şi puşi pe joc şi pe joacă.

Istoria vibrează în acest ţinut de peste o mie de veacuri şi dă act de fiinţă uneia dintre culturile fundamentale ale daco-românilor: Cultura Cucuteni, a cărei durată, de peste un mileniu, o acreditează ca fiind cea mai importantă civilizaţie a Vechii Europe.

Nu e de mirare că în faţa acestei încărcături de energie spirituală au vibrat importanţi oameni de cultură pe opera cărora se sprijină modernitatea identităţii noastre. De la Cantemir, şi până la Poetul nepereche, Eminescu, neuitându-i, bineînţeles, pe Creangă, cel hrănit de aura mistică a copilăriei veşnice de la Humuleşti, Hogaş, călător romantic al codrilor seculari, sau Sadoveanu. Toţi au încercat să pătrundă şi să definească această frumuseţe pe care natura o oferă ca spaţiu magnific şi captivant pentru fericita existenţă a sufletului românesc.

Sufletul românesc îşi trăieşte, însă, prea-plinul de semnificaţii în bogăţia cromatică a costumului popular, în volutele dansurilor şi în expresivitatea cântecului, prin care omul acestor locuri intră în relaţie cu spiritualitatea universală. În ţinutul pădurilor seculare s-au născut atelierele de lucrat în lemn de la Vânători, Pipirig, Farcaşa, Tarcău, Poiana Teiului sau Hangu. În Valea Bistriţei femeile s-au întrecut în a urzi frumoase ţesături de casă şi tot aici oamenii ştiu să rotească dansuri precum olarul roata fermecată. Pe Valea Ozanei s-au clădit casele pline de horbotele traforurilor[1] şi ale stâlpilor ornamentali. Şi tot aici, la Târpeşti-Petricani, meşterul Nicolae Popa şi-a adunat măştile de o viaţă într-un muzeu de o incontestabilă unicitate. Pe Valea Siretului culorile se aprind în apele costumului popular care, prin actualul „costum ceangăiesc” aduce, de fapt, în contemporaneitate străvechiul port moldovenesc. Imaginea culturii tradiţionale din Ţinutul Neamţului este de o excepţională sugestivitate pentru caracterul sincretic al culturii tradiţionale româneşti.

♣

 Cine suntem?

Povestea spune că începutul s-a produs undeva prin luna aprilie a anului 68 din secolul XX. An ce debutează cu „ştirea conform căreia configuraţia organului cultural central, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, a fost modificată în acord cu progresul rapid al societăţii. Spre deosebire de statutul său din 1962, care îl transformă din minister al culturii în comitet, pentru a-i asigura o dispersie regională analoagă organizării partidului, dispoziţiile de la sfârşitul anului 1967 clarifică, în ajunul reformei administrativ-teritoriale din februarie 1968, componenţa birourilor locale şi centrale ale Comitetului, din care nu trebuie să lipsească, de data asta, preşedinţii uniunilor de creaţie din ţară şi liderii regionali ai acestora. Reorganizarea administrativ-teritorială din februarie – de la şaisprezece regiuni se trece la treizeci şi nouă de judeţe, plus municipiul Bucureşti –  restabileşte continuitatea cu interbelicul (în 1925 existau în România Mare şaptezeci şi unu de judeţe) şi pregăteşte ideea unei descentralizări a industriei culturale, eveniment aşteptat de toată lumea, în condiţiile unei mari disproporţii între masa intelectuală în formare şi carenţa filierelor de consacrare – nu existau decât două mari edituri, iar în redacţiile literare, adevărate «spaţii sacrale», cum le numeşte Petru Poantă în cartea despre Echinox, se pătrundea foarte greu.”[2]

În vechea organizare administrativă exista în Bacău Casa regională a creaţiei –  a regiunii Bacău, adică – iar la Piatra activa o filială a acesteia, Casa raională a creaţiei populare, deci a raionului Piatra. De la începutul lunii aprilie 1968, formarea judeţelor a atras după sine şi întemeierea multor instituţii care să reprezinte domeniul respectiv la nivel judeţean. Astfel a apărut Casa de creaţie populară a judeţului Neamţ, al cărei prim director a fost regretatul George Podani. Un om activ din lumea culturală a oraşului şi care figurase, până la momentul numirii la conducerea proaspetei instituţii, în statele de plată ale Comitetului raional pentru educaţie socialistă.

Instituţie de la care, după unul sau doi ani, a venit spre a-l înlocui în funcţia de conducător al Casei pe George Podani, un alt om plecat prematur din această lume, George Bararu.

Cel care a fost director timp de zece-unsprezece ani, până în 1980. Perioadă în care viitorul Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, pe lângă cercetarea în teritoriu a creaţiei populare, a avut un rol important în ridicarea nivelului cultural al locuitorilor judeţului.

Piatra-Neamţul acelor timpuri era un mic orăşel, proaspăt înaintat la „gradul” de capitală de judeţ, în curs de industrializare. Cu puţin timp înainte se finalizaseră lucrările barajului de la Bicaz, iar spre sfârşitul anilor ’60 era deja în desfăşurare formarea marelui combinat chimic de la Săvineşti. Oameni de prin toate colţurile judeţului au fost aduşi la oraş pentru  mărirea forţei de muncă de care era nevoie. Iar această populaţie avea nevoie de a i se creşte nivelul cultural. Lucru ce se afla în sfera de activitate şi a instituţiei numite pe atunci Casa populară de creaţie.

Sub conducerea directorului Bararu o mână de oameni inimoşi şi de bună credinţă – amintitul George Podani, dar şi George Brăescu, Gheorghe Diaconu sau Ionel Apetrei – se luptau cu greutăţile timpului spre atingerea scopului final. Grăitor în a ilustra acest aspect, al elanului intelectualilor vremii, este un pasaj găzduit de România literară din 2 august 1973, care, sub semnătura lui Radu Stan, comunica, de la Bucureşti, ţării întregi: „o copioasă şi plăcută această experienţă trăită la Piatra-Neamţ, oraşul muzical al verilor  noastre. (referire la Vacanţele Muzicale ce tocmai se terminaseră, n.r.) Mai întâi, sunt nişte bune gazde care au la inimă cultura. Biblioteca şi teatrul – care nu e altul decât Teatrul Tineretului, ştiut peste hotare – sunt puse în drum, oricum te-ai întoarce.”

Sfârşitul anilor şaizeci şi întreaga perioadă a anilor şaptezeci a constituit perioada în care s-au pus bazele celor mai multe manifestări artistice în judeţul Neamţ. Manifestări care, având priză la marele public, au prins rădăcini, s-au dezvoltat şi s-au perpetuat ani de-a rândul. Exemplele cele mai la îndemână sunt Festivalul de Teatru pentru Tineret (organizat de Teatrul Tineretului), Vacanţele Muzicale şi Saloanele de Carte „Libris” (organizate de Comitetului pentru educaţie socialistă). Casa creaţiei populare nu avea cum să nu meargă şi ea pe acest drum deschis de celelalte instituţii culturale ale judeţului. Oamenii care munceau aici şi puneau suflet alături de efortul fizic şi intelectual au pus gândit o serie de acţiuni culturale care, în anii ce au urmat, aveau să devină mari manifestări populare. Sărbătoarea Războienilor, este un exemplu foarte bun în acest sens. După aproape un deceniu de activitate a manifestării, în anul  1976, sărbătoarea populară celebra cu mare pompă memoria domnitorului Ştefan cel Mare şi a luptei sale din urmă cu exact cinci sute de ani din acel loc. S-au adunat mii de oameni în localitatea Războieni şi, acum după mai bine de trei decenii, oamenii îşi amintesc cu plăcere de ziua petrecută împreună.

O altă mare sărbătoare populară menită încă de la început să celebreze, peste milenii, Olimpul românilor, muntele Ceahlău. De la sfârşitul anilor şaizeci, an de an în prima duminică a lunii august, nemţenii se strâng cu mic cu mare la poale de munte şi, prin joc şi voie bună, îşi aduc aminte de dacii liberi care îşi duceau traiul pe coamele înzăpezite ale Ceahlăului.

Alaiul de datini şi obiceiuri, devenit peste ani un tradiţional festival al datinilor din perioada sărbătorilor de iarnă, a strâns în stradă în decursul a peste patruzeci de ani zeci de mii de pietreni. Intenţia de bază a fost aceea de a demonstra încă o dată bogăţia valorilor culturale care ne vin de peste veacuri. Treptat, odată cu trecerea anilor şi traversarea mai multor etape socio-politice, ţinta prioritară a devenit păstrarea acestor bogăţii şi perpetuarea lor pentru a nu le pierde. În ajutorul specialiştilor de la instituţie au venit şi numeroasele formaţii de amatori, iniţial, apoi profesioniste, din întreg judeţul. Oameni foarte aproape cu sufletul de spiritul strămoşesc, care au răspuns de activităţile culturale ale comunităţilor, au iniţiat şi păstrat în activitate formaţii artistice care au scos în prim plan cultura populară. Ansambluri de dansuri de la Borca, Farcaşa, Hangu, Răuceşti, Săbăoani, Podoleni, Dămuc, Bicaz Chei sau Bicaz Ardeal, Taşca, Tarcău, Petricani, Pipirig şi din multe alte colţuri ale ţinutului Neamţ au dus mesajul portului, muzicii şi dansului nemţean peste graniţele judeţului şi ale ţării.

Concursul naţional de literatură „Mihail Sadoveanu”, un prilej de a invita tinerii, dar nu numai ei, să caute înăuntrul sufletului frumosul şi să-l ofere semenilor, a dat mai multe zeci de ani autori de vers şi proză. Aici, ca şi în cenaclurile literare care împânziseră întreg judeţul, s-au afirmat scriitori precum Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Baghiu, Daniel Corbu, Vasile Spiridon.

În paralel cu aceste mari manifestări, cei ce lucrau la Casa creaţiei populare băteau în lung şi-n lat satele şi comunele judeţului în cătare de meşteri, meşteşuguri, de balade, doine şi cântece populare şi câte altele ce fac parte din zestrea lăsată moştenire de străbunii ce au vieţuit pe aceste meleaguri.

Bineînţeles că legăturile cu localităţile din Neamţ, urbane sau rurale, duceau şi la crearea şi perpetuarea altor acţiuni cultural artistice. Aşa se face că scenele Caselor de cultură din Roman sau Târgu Neamţ, ori pe cele ale căminelor culturale din întreg ţinutul duduiau sub tropotelile diferitelor formaţii de dansuri, sau se umpleau de muzica  şi poezia românească şi universală.

Un lucru important de subliniat este cel că, la înfiinţarea lor, casele de creaţie populară (fie centrale, fie regionale sau raionale) erau coordonate de Institutul de etnografie şi folclor al Academiei Române. Acest lucru este foarte important pentru că a asigurat angajarea la aceste instituţii a oamenilor cu studii superioare umaniste. Cu toţii cei amintiţi la început, dar şi mare parte din cei care urmau să li se alăture acestui demers de a aduce actul cultural mai aproape de sufletul marelui public aveau astfel de calificări.

Odată cu preluarea directoratului de către profesorul Constantin Alupului-Rus, Centrul a dezvoltat şi alte proiecte culturale. Da, proiecte! Căci, de prin anii ’80-’81, cei ce activau pe acea vreme ca angajaţi trebuiau să se descurce cu nouă problemă: autofinanţarea. Astfel, sub egida amplei manifestări culturale care era Cântarea României, angajaţii instituţiei erau obligaţi, pentru ca la final de lună să-şi poată încasa salariul, să organizeze manifestări populare – folclorice, de divertisment sau de muzică uşoară – cu artiştii consacraţi ai vremii (Dan Spătaru, Mirabela Dauer, Stela Popescu, Jean Constantin, formaţia Savoy etc),  spectacole care atrăgeau ca un magnet masele de oameni şi care făceau ca însuşi stadionul municipal să se dovedească neîncăpător!

Din 1990 titulatura instituţiei s-a modificat – din nou! – chemându-se Centrul pentru Conservarea, Promovarea şi Valorificarea Creaţiei Populare. Era direct subordonată proaspăt constituitului Minister al Culturii. Pentru ca din 1996 să iasă de sub tutela ministerială şi să fie recunoscută drept o instituţie culturală a comunităţii locale, funcţionând sub egida şi cu finanţarea Consiliului Judeţean Neamţ.

Implementarea termenului de „centru cultural”, după l998, este o prioritate realizată de un proiect desfăşurat în judeţul Neamţ, proiect izvorât din următoarele nevoi sociale: integrarea în denumirea generală din Europa, privind acest tip de instituţii, lărgirea sferei de preocupări la nivel judeţean, acoperind un spaţiu de interes cultural pentru care alte instituţii culturale nu aveau competenţe sau preocupări. Astfel, la Piatra, Centrul a preluat Vacantele Muzicale, la Brăila, instituţia omologă s-a ocupat de destinele Concursul Internaţional „Haricleea Darclèe” etc.

În prezent, după modelul proiectului de la Neamţ s-au creat „centre culturale judeţene” în douăzeci şi unu de judeţe, printre care Harghita, Covasna, Galaţi, Bistriţa Năsăud, Timiş etc.

Crearea centrelor culturale a însemnat un prim semnal al descentralizării administrative din cultură, fapt realizat în anul 2000, apropiind şi prin acest mod cultura de necesităţile comunităţilor locale.

Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”

Începând cu anul 2001, prin Hotărârea Consiliului judeţean 38/3.08.2001, Centrul şi-a schimbat iarăşi denumirea, aceasta fiind cea care o poartă şi astăzi – Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”. Însă, de data aceasta schimbarea a fost mai profundă, însăşi organizarea internă fiind cu totul alta.

Alcătuit acum din Departamentul de valorificare şi promovare a culturii tradiţionale, Ansamblul folcloric „Floricică de la munte”, Şcoala Populară de Arte şi Editura NONA, Centrul asigură întocmirea şi derularea proiectelor din domeniul de activitate, studii în teren privind obiceiurile tradiţionale, primirea şi întocmirea evidenţei tuturor materialelor realizate de editura NONA, programarea şi organizarea editării materialelor; precum şi promovarea şi valorificarea culturii tradiţionale prin intermediul Ansamblul folcloric “Floricică de la munte”, compartiment care asigură cunoaşterea şi transpunerea folclorului local, păstrarea şi promovarea specificului local în domeniul de activitate. O altă activitate, cea de pregătire, perfecţionare artistică şi educaţie permanentă, este asigurată de Şcoala Populară de Arte – compartiment de instruire şi valorificare a cercetării (clase: pian, canto clasic, chitară, acordeon, nai, orgă, pictură, actorie, dans popular, cusut-ţesut).

Instituţia este membră fondatoare a Fundaţiei Culturale „Vacanţe Muzicale la Piatra-Neamţ” şi a Asociaţiei „Consiliul Naţional al Organizatorilor de Festivaluri Folclorice”.

Ansamblul folcloric „Floricică de la munte”

Fondat în 1971, în Piatra-Neamţ, ansamblul activează sub egida Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”, instituţie finanţată de Consiliul judeţean Neamţ. În acest cadru îşi desfăşoară activitatea un grup folcloric de cântece şi dansuri tradiţionale, un grup de muzică tradiţională şi un grup –  „Masca” – ce reprezintă pe scenă cele mai frumoase jocuri de măşti care se întâlnesc numai în preajma sărbătorilor Crăciunului şi de Anul Nou (căiuţi, capra, ursul, mascaţi, colindători).

Ansamblul folcloric „Floricică de la munte”, care, prin tot ceea ce prezintă, conservă în cel mai înalt grad formele tradiţionale ale folclorului românesc, a fost prezent pe scena unor prestigioase festivaluri din Franţa, Italia (Sicilia şi Sardinia), Polonia, Grecia, Egipt, Bulgaria, Ungaria, Serbia şi Muntenegru, Austria, Finlanda, Belgia, Olanda, precum şi în România.

Încă de la fondare, formaţia a câştigat premii naţionale şi internaţionale: Kracowia şi Zakopane (Polonia), Lovec şi Zavet (Bulgaria), Kikinda (Serbia), Champtoce şi Reims (Franţa), Quartu Santa Elena Sardinia (Italia), Katerini (Grecia) şi Adapazari (Turcia).

Programul artistic, unul complex, cuprinde atât cântece şi dansuri rituale („Căiuţii”, „Capra”, „Ursul”, „Mascaţii”), cât şi cele mai semnificative producţii muzicale populare din provinciile istorice ale României.

Din Transilvania (regiune central-vestică), sunt prezentate jocuri din Maramureş, Oaş, Bistriţa – Năsăud, Făgăraş, Sibiu şi Mureş dintre care se remarcă, prin maiestuozitatea liniei melodice şi diversitatea paşilor de dans jocuri ca: „învârtita”, „roata flăcăilor”, ”jiana”, „haţegana”, „dansul beţelor”, „fecioreasca fetelor”, „de-a lungul”.

Din Oltenia (regiune din sud-vestul României) vin „sârba”, „hora plimbată”, „floricica”, jucate cu paşi mărunţi, salturi şi rotiri spectaculoase.

Muzica din Muntenia (regiune din centrul şi sudul României, unde se află şi capitala ţării) este un melanj de ritmuri româneşti, ţigăneşti şi orientale într-o eflorescenţă specifică sufletului omului din Câmpia Dunării.

Dansurile se remarcă prin jocul colectiv, dansatorii fiind prinşi solidari în „horă”, „brâu” şi în care femeile au un rol esenţial în ritm şi culoare.

Jocurile (melodii şi dans) din Dobrogea (regiune în partea de sud-est a ţării, pe litoralul Mării Negre) au împletit pe filonul specific românesc cultura tradiţională a grecilor, turcilor, tătarilor şi ruşilor existenţi în această parte a ţării.

„Floricică de la Munte”, ca reprezentantă a culturii tradiţionale din Moldova şi Bucovina (regiuni nord-estice ale ţării), are în repertoriul său cvasitotalitatea cântecelor şi dansurilor de aici. Muzica, ca şi dansul, cunoaşte momente lente încărcate de emoţie şi sentiment, trecând apoi la ritmurile ameţitoare ale spiritului omului de la munte pe care îl reprezintă, cu orgoliul, abnegaţia şi melancolia ce-i caracterizează.

Costumele populare folosite de „Floricică de la Munte” sunt autentice, fiind realizate manual de meşterii populari din satele fiecărei zone folclorice.

Ele se diferenţiază, atât ca formă, cât şi prin culoare, în funcţie de provincia, regiunea sau chiar localitatea din care provin dansurile.

Dacă în Sibiu (Transilvania) culorile dominante sunt albul şi negrul, costumul de Oaş (Transilvania) mai adaugă o jachetă şi pălării colorate. Chintesenţa costumului transilvan se regăseşte la dansurile din Bistriţa – Năsăud care debordează de culoare, de la pantaloni la cămaşă şi cheptar (jachetă) deasupra tuturor tronând – la bărbaţi – pălăria cu pene de păun ca o creastă de munte arcuită peste o câmpie plină de flori şi lumină.

Şi costumul din Moldova, ca şi cel din Muntenia, Dobrogea şi Oltenia are o cromatică bogată, cu „poale” (fustă) frumos ţesute, pentru fete şi „bundiţe” încărcate decorativ la bărbaţi.

La toate costumele populare româneşti nu numai cromatica este importantă ci, mai ales, motivele geometrice, fitomorfe sau zoomorfe cusute pe mânecile, poalele sau pieptul românilor (mai ales la femei) sau pe „bundiţe” (jachetă), sacou) care refac, într-un limbaj specific, toate miturile străvechilor populaţii din spaţiul carpato–dunăreano–pontic.

„Floricică de la Munte” – prin întreaga sa prezenţa umană, muzicală, vestimentară, coregrafică – reconstituie o istorie a unei civilizaţii care a stat la baza civilizaţiilor popoarelor din Europa de astăzi.

În prezent, conform ROF, Ansamblul își desfășoară activitatea în cadrul stagiunilor folclorice anuale, participând la viața artistică a județului Neamț, națională și internațională, prin spectacolele folclorice prezentate pe scenele din întreaga lume.

Şcoala Populară de Arte

Cu o activitate care a început în 1971, Şcoala Populară este destinată tuturor categoriilor sociale şi profesionale, indiferent de vârstă şi de pregătire. Cu o paletă extrem de cuprinzătoare – în decursul celor peste cincizeci de ani de fiinţare, practic toate cele şapte arte au fost cuprinse în programele şcolare – Şcoala a deschis porţile vieţii şi ale carierei multor artişti care, şi prin urmarea cursurilor de aici, au putut să se descopere pe sine, găsind fiecare dintre ei noi valenţe de exprimare.

Dascăli, îndrumători de viitoare cariere artistice, au fost la Şcoala populară personalităţi ale culturii româneşti. Este, poate, suficient să amintim că director aici a fost o bună perioadă de timp reputatul critic de artă Valentin Ciucă.

Originar din Prahova, dar stabilit ulterior la Piatra-Neamţ, oraş în care a trăit şi muncit până în 1989, Valentin Ciucă se destăinuie: „vreo şapte ani am condus Şcoala Populară, vreme în care am încercat, şi zic eu că am şi reuşit, să nu fiu un funcţionar şi să fac lucruri practice, ca o aplicaţie a acestui domeniu. Am avut şansa să am aici colegi foarte buni cu care să pot colabora în mod normal, firesc. Îmi aduc aminte că nu era o bază materială foarte bună atunci. Şi pot să spun că dintre elevii de atunci ai Şcolii au ieşit artişti plastici de valoare. Dar nu numai. Şi la instrumente, dar şi la celelalte discipline de învăţământ aveam elevi şi dascăli foarte buni. Aveam un coleg, un profesor foarte tânăr atunci, Gheorghe „Pif” Diaconu, care între timp s-a prăpădit. Acest om era un foarte talentat artist, un pedagog dotat cu har. Îmi aduc aminte că a lăsat pe un perete întreg al sălii de festivităţi o frescă care a rămas mulţi ani vizibilă. Momentul acela a constituit o experienţă care ulterior m-a ajutat foarte mult.”

Printre foştii profesori de la cursurile Şcolii se regăsesc, alături de Valentin Ciucă, Clement Pompiliu, Mircea Ceacâru, Mihai Agape, Mariana Papară (la arte plastice), regretatul Constantin Ghenescu, Mircea Zaharia, Paul Chiribuţă, Corneliu Dan Borcia, Gina Gulai, Daniel Beşleagă, Draga Olteanu – Matei, Cornel Nicoară (actorie), Cornel Miftode, Dan Urcănescu (foto – film), Ghiţă Hibovschi (regie şi brigadă artistică), Nela Frâncu – Filip, Gică Petrache, Gheorghe Gătej, Octavian Pravicenco, Mariana Preda, Mihaela Spiridon, Angela Ciochină, Gheorghe Tiugea, Ada Chicu, Vasile Vasile (cu toţii la canto şi instrumente muzicale), Vasile Găman (sculptură), Ion Albu (dans popular), Neculai Popa (măşti populare).

O muncă frumoasă, de pionierat în domeniu pentru judeţul Neamţ, a făcut-o Veronica Filip, una dintre cele mai apreciate educatoare pietrene ale deceniilor opt şi nouă ale veacului trecut. Doamna, al cărei nume este purtat astăzi – în semn de omagiu adus muncii domniei sale – una dintre grădiniţele oraşului, a iniţiat şi condus vreme de ani buni cursul de teatru de păpuşi, o artă luată în derizoriu astăzi.

Până în anii ’90, Şcoala Populară era o instituţie de sine stătătoare, având conducere şi sediu distincte de cele al Centrului. Exista şi o secţie externă, deschisă la Roman. La cursuri veneau, aşa cum o fac şi acum, oameni deschişi autoperfecţionării,  persoane care, pe lângă activităţile cotidiene legate de şcoala gimnazială, liceu sau profesie, doreau să-şi lărgească orizontul cultural şi artistic. Ca un magnet atrăgeau orele de curs din cadrul atelierelor de creaţie de la ţesut, cusut, desen, grafică, pictură, dans modern, de societate sau popular. De mare interes erau şi prelegerile profesorilor de la Istoria artei, aşa cum predarea cântului coral sau la chitară ori pian erau foarte căutate.

Foile matricole rămase în arhiva instituţiei vorbesc de la sine despre cursanţii Şcolii Populare. Dacă la un moment dat s-au aflat în băncile cursurilor, Gina Gulai, Ghiţă Hibovschi, Mihaela Farţade – Spiridon sau Cornel Miftode s-au „transferat”, prin munca şi talentul lor, la catedră. Ca elevi ai Şcolii se regăsesc actorii Vasile Muraru, Iulian Bălţătescu, Cornel Palade precum şi Mihai Trăistariu (care a urmat cursul de… actorie), cel ajuns să reprezinte România la Eurovision.

În prezent, ca parte componentă a Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”, Şcoala Populară se mândreşte cu activitatea cursurilor de actorie (de ale cărei destine răspunde de ani buni actriţa Maria Hibovschi), arte plastice (Arcadie Răileanu şi Radu Macavei), pian şi canto religios (Daniela Iacob), canto popular (Maria Ţifrea), chitară (Florentin Blănaru), orgă şi tobe (Liviu Bitere), dans popular (Claudiu şi Ion Luchian), cusut, ţesut, împletituri (Rodica Ciocârtău, Elionora Aionesei), olărit (Viorica Bugeaclău), sculptură în lemn (Ionel Bobric).

De la premii cucerite la concursurile naţionale şi internaţionale şi până la accederea la instituţii de învăţământ artistic superior, toate cu un fundament solid al cunoştinţelor teoretice şi practice acumulate în timpul orelor de aici. Liviana Tănase, Andrada Bulai, Alexandra Cărăuşu Ovidiu Tulumbă, Elida Rotaru, Viorica Ciucanu, Ovidiu Slătineanu, sunt câteva nume care au surprins în mod plăcut juriile concursurilor. Pentru a întregi imaginea a ceea ce poate oferi astăzi Şcoala Populară e bine să amintim şi numele Roxanei Rotilă, care, pregătită în cadrul cursurilor de actorie, de către actriţa Maria Hibovschi, a primit de la academia de profil din Brighton (Anglia) propunerea de a studia în continuare actoria în Regatul Unit. Ei i se alătură alte exemple de cursanţi care au reuşit în viaţă plecând de la Şcoala Populară de Arte: Cătălina Ieşanu  (actriţă la T.T.!), Roxana Iftimie (a terminat U.N.A.T.C. Bucureşti, se ocupă de proiecte teatrale în Italia), Adina Iftimie (actriţă la Teatrul „Bacovia” Bacău).

De asemenea, prin cursurile de dans tradițional, Școala Populară de Artă pregătește viitoarele generații de dansatori ale Ansamblului folcloric „Floricică de la munte”.

Editura NONA

S-a înfiinţat în anul 1995 pe lângă Centrul Creaţiei Populare (actualul Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”) şi venea, la acel moment, să îmbogăţească peisajul sărac al editurilor din oraş. Dar, mai presus de acest motiv, exista nevoia Centrului de a tipări, prin eforturi financiare şi materiale proprii, lucrări de specialitate din domeniul etnologiei, etnografiei.

Integrată în 2001 în nou formatul Centru pentru Cultură şi Arte, Editura NONA şi-a îndeplinit, în toţii anii de existenţă, menirea. Având în structura sa persoane dedicate acestei munci şi care, cu pasiune, au dat suflet unei întreprinderi culturale îndrăzneţe, Editura NONA a lansat pe piaţa de consum mai bine de două sute de titluri. Texte de diferite facturi, atât ca valoare, cât şi consistenţă ori subiect abordat. De la probleme de matematică sau gramatică, până la filozofie, de la poezie până la proza născută din experienţa vieţii, de la albume de monumente de artă şi până la tehnologia de obţinere a celui mai bun vin, toate acestea, interesante pentru o largă categorie de cititori. Astfel că cei cărora li s-au adresat cărţile editate la NONA sunt şi ei de o diversitate atotcuprinzătoare, de la preşcolari şi până la pensionari.

Editura „Nona” din cadrul Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” a publicat, până acum, numeroase titluri ale autorilor nemţeni, concentrându-se, în special, asupra lucrărilor din domeniul etnofolcloric. Dintre cele peste 200 de titluri, iată câteva: „Lumea satului” a lui Neculai Popa, „Dramaturgie folclorică ilustrată” şi „Panorama teatrului folcloric”, semnate de George Brăescu, „Folclor muzical din Bicazu Ardelean” a lui Isidor Rusu, „Aspecte ale ceremonialului”, autor Vasile Golban sau „Folclor literar”, semnată de Ion Luca.

Editura a publicat, de asemenea, monografii ale comunelor nemţene, dar şi lucrări din alte domenii, precum istorie, artă, literatură, albume.

Monografii: „Monografia Comunei Tarcău” – preot Ghe. Verșescu, „Monografia Școlii primare Chirițeni, Hangu” – Teoctist Galinescu, „Monografia comunei Poiana Teiului” – Ion Gheorghiu, „Monografia comunei Grințieș” – Maria Dinulescu

Dintre albumele publicate amintim: „Monumente istorice și de arhitectură din județul Neamț”, de Marcel Dragotescu și Adriana Comăniciu; „Vacanțe Muzicale – Oameni și locuri”.

Încă o serie de titluri ale unor lucrări de valoare editate la Nona: „Pasiune și culoare”, Letiția Coralia Bunghez; „Monografia Liceului «Petru Rareș» (1998), Letiția Coralia Bunghez; „CONTRAPUNCT… Demnitatea supraviețuirii prin cultură”, de Gheorghe Bunghez; „Gavriil Galinescu, reprezentant de seamă al muzicii românești”; „Gavriil Galinescu – Cântece populare din Moldova”, ambele avându-le autor pe profesorul univ.dr. Vasile Vasile.

Paleta largă de domenii abordate de editura Nona conține și lucrări dedicate artei teatrale: Seria „Caiete de dramaturgie”, din proiectul „Teatrul de Joacă”, proiect realizat de Ghiță Hibovski și Maria Hibovski; „ION COMAN sau mitul Teatrului Tineretului”, de Alexandru Lazăr; „Ascuns într-o lojă, O istorie pe alocuri sentimentală a Teatrului Tineretului”, a regretatului Cristian Livescu; „Memoria măștilor”, de Cornel Nicoară; „Festivalul de teatru Piatra-Neamț 1969-2019”, autori – Violeta Simina Moșu și Valentin Andrei.

În anul 2024, Editura Nona, parte componentă a Centrului pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț, a realizat editarea a douăsprezece numere ale revistei „COOLT NEAMȚ” (periodicitate: lunar), cu o cifră de 1612 exemplare editate în 2024; precum și editarea a două numere (unul dintre ele fiind număr dublu) ale Revistei de literatură și artă „ANTITEZE” (periodicitate: semestrial), cu un total de 200 exemplare (100 pentru numărul dublu 67/68, respectiv 100 pentru numărul 69).

De asemenea, Editura Nona a contribuit la scoaterea pe piața cărții a mai multor albume, lucrări monografice de interes local, regional și național. Astfel, au fost în lucru și apoi tipărite: placheta „Poezii”, autoare: Cristina Dumitru Pascal; lucrarea „Dramaturgie la caiet”, (autor colectiv, coordonatoare: Maria Hibovski); Albumul de bijuterii „Dacia”; broșura privind îngrijirea/asistarea unor persoane cu nevoi deosebite „Bine ați venit în lumea mea!”; volumul de poezie „Suspin de pasăre spin”, autoare: Lorica MIHĂILĂ; volumul de memorialistică „Amintiri uitate, amintiri deghizate», autor: Petru CIMPOEŞU, lucrare editată în Seria Biblioteca Ion Creangă. Prozatori români laureaţi ai Premiului Naţional de proză „Ion Creangă”; lucrarea monografică „Plutăritul pe Bistrița. Incursiune în istorie”, autor: Constantin Cojocaru Țuiac.

În decursul anului 2024, în cadrul Editurii Nona a fost lucrat albumul „Tradiții Nemțene: Valea Ursului, Artă populară și îndeletniciri străvechi”, (coordonator de proiect: Dedilia Popovici), lucrare care, la finalul anului este pregătită pentru a intra la tipografie.

Tot în lucru, în stadiul de cules informații, realizat și proces fotografii, transcris texte după înregistrări audio și video, se află, de asemenea, încă alte trei albume din seria „Tradiții nemțene”, cele dedicate comunelor Pipirig, Borca și Gârcina. Ele urmează a încheia ciclul de cinci albume din seria amintită, serie care a debutat cu „Tradiții nemțene: Piatra Șoimului – Satule cu dor!”.

Nu în ultimul rând, Editura Nona a contribuit la editarea de materiale de promovare a proiectelor cultural-artistice ale Centrului desfășurate pe întreg parcursul anului calendaristic: fly-ere, afișe, programe de sală.

În prezent, editura Nona poate oferi consiliere editorială celor interesaţi să-şi publice o lucrare, precum și servicii de culegere text, tehnoredactare şi alocări de ISBN.

Activitatea Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ din anii celei de-a doua decade a veacului al XXI-lea cuprinde perpetuarea marilor şi mai vechilor proiecte culturale – Festivalul Internaţional „Vacanţe Muzicale la Piatra-Neamţ”, Festivalul Internaţional de Folclor „Ceahlăul”, Festivalul de Datini şi Obiceiuri de Iarnă „Steaua sus răsare”.

Alături de acestea au fost reluate alte proiecte, între timp abandonate. Exemplele cele mai concludente sunt Festivalul-concurs naţional de muzică populară pentru copii şi tineri Florile Ceahlăului”, precum şi Stagiunea muzicală permanentă, reluată în ultimii ani prin colaborarea fructuoasă cu Facultatea de Muzică Piatra-Neamţ, filiala locală a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

Legat de Extensia Academiei clujene, este demn de menționat aportul decisiv al Centrului la crearea acestei instituții, în anul 1998. Așa cum de multe ori se exprima publicul profesorul Gheorghe Bunghez, personalitate marcantă a culturii nemețene a ultimilor șase decenii, „Stagiunea muzicală permanentă, demarată în 1969, a dus la apariția Vacanțelor Muzicale, iar acest festival, după aproape trei decenii de la înființare, a dat naștere Colegiului Universitar de Muzică, 1998, instituție care după numai trei ani a devenit Facultatea de Muzică din Piatra-Neamț, Extensie a Academiei Naționale de Muzică «Gheorghe Dima» (începând cu anul 2001)!”

Evoluarea continuă a societăţii româneşti în ansamblul ei a determinat diversificarea paletei evenimentelor cultural-artistice care se desfăşoară în organizarea Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ.

De mai bine de un deceniu, anul calendaristic al spectacolelor care au loc sub egida Centrului debutează cu „Eternul Eminescu”, în fapt un omagiu anual adus Poetului nostru naţional. Au răspuns invitaţiei instituţiei de a ţine mereu trează memoria lui Mihai Eminescu actori şi muzicieni de calibru, precum (printre alţii) Ion Caramitru, Aurelian Octav Popa, Dorel Vişan, Sara Stroici, Adrian Stroici, Maia Morgenstern,  Draga Olteanu Matei, Cornel Nicoară, Mihaela Spiridon.

Memoria unor personalităţi locale care au marcat istoria culturală a ţinutului Neamţ este perpetuată prin demararea unor alte proiecte culturale. Concursul regional de folclor ”Nestemate populare pe plaiuri nemţene – Valerica Patrichi”, dar şi Concursul Naţional de Artă Plastică „Nicolae Milord” inaugurat în aprilie 2017, sau „Neamț Art Festival” (începând cu septembrie 2020), sunt cele mai grăitoare exemple.

Numeroasele evenimente care au loc în cadrul activităţii Şcolii populare de Arte Piatra-Neamţ – recitaluri muzicale, vernisaje ale claselor de artă plastică, spectacole de teatru ale clasei de actorie, dar şi evoluţiile membrilor Ansamblului folcloric „Floricică de la munte” la diversele sărbători ale comunelor din judeţ ori la festivalurile naţionale şi internaţionale, completează imaginea panoramică a întregii activităţi culturale a Centrului.

 

[1] Conform DEX, trafor  înseamnă  ornament arhitectural perforat care înlocuieşte sau maschează o tâmplărie.

[2] Citat din articolul intitulat 1968: fantasmele liberalizării şi semnat de Ioan Macrea-Toma în „Dilema veche”, anul III, nr.116 – 14 aprilie 2006.