Dintre toate păsările care înfruntă rigorile iernilor specifice climatului temperat-continental sau care poposesc aici numai pentru vărat, cucul ocupă un loc privilegiat. În ornitologia românească nu există o altă pasăre căreia poporul să-i fi dedicat atâtea legende, poveşti, cântece şi proverbe.

Cucul nu este o pasăre cântătoare şi nici nu încântă prin coloritul penelor sale. Ca înfăţişare este un uliu în miniatură. Fiind o pasăre mică, aportul ei la distrugerea dăunătorilor este neglijabil. Cucul nu-şi face cuib, nu-şi cloceşte ouăle şi nu-şi hrăneşte puii. îşi depune ouăle prin cuiburile altor păsări, iar puii săi, mai robuşti, îşi răstoarnă fraţii vitregi peste marginile cuibului pentru a profita de un surplus de hrană şi a se dezvolta mai rapid.

Fiind simbol al primăverii, al timpului frumos şi al dragostei pătimaşe, poporul îi iartă toate păcatele, în povestiri de o rară frumuseţe, cucul este antropomorfizat, fiind argat, slugă, tâlhar, haiduc, părinte, soţ, amant.

Sursă inepuizabilă de inspiraţie în cântecele de dor şi jale, cucul amplifică sentimentul de înstrăinare şi singurătate. Această pasăre ar fi puţin cunoscută în folclorul românesc dacă prin comportamentul său nu ar marca succesiunea a două importante fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară, când începe să cânte (25 martie: Buna Vestire sau Blagoveştenia), şi solstiţiul de vară, când încetează brusc a cânta (24 iunie: Sânzienele sau Drăgaica): „Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba, îndată începe a cânta, şi cântă necontenit de la Bunavestire până la Sânziene sau până la Sânpetru” (Simion Florea Marian), de la echinocţiul ae primăvară până la solstiţiul de vară.