Joimăriţa este una dintre ipostazele zeiţei Morţii în Panteonul românesc. În imaginarul popular, Joimăriţa are înfăţişare înfiorătoare: cap uriaş, păr lung şi despletit, dinţi laţi şi gura căscată. Locuinţa ei s-ar afla în păduri pustii sau în creierii unor munţi înalţi. Uneltele de pedeapsă şi tortură pe care le poartă cu sine sunt, în exclusivitate, legate de foc: căldăruşe sau oală de lut cu foc sau jar, vătrai.

Legată de cultul morţilor, moşilor şi strămoşilor, Joimăriţa vizitează focurile aprinse în noaptea de Joimari din Săptămâna Patimilor. Focurile, adevărate ruguri funerare de incinerare a morţilor, erau aprinse pe podeaua de lut a locuinţei, în curte sau grădină, pe morminte sau lângă morminte şi, pentru toţi morţii laolaltă, în cimitir sau în curtea bisericii.

Din zeiţă a Morţii legată de ritul funerar de incinerare, Joimăriţa a devenit un personaj justiţiar care, la începutul secolului al XX-lea, controla şi pedepsea fetele şi femeile leneşe, mai ales pe acelea care nu îşi terminau de tors până la Joimari cânepa, inul şi lâna.

Neiertătoare, Joimăriţa folosea mijloace cumplite de tortură: arderea degetelor şi mâinilor fetelor şi femeilor leneşe, pârlirea părului, unghiilor şi degetelor, incendierea cânepei, căiţilor şi fuioarelor netoarse ş.a. Importanţa de altădată a Joimăriţei în spiritualitatea românească este confirmată de frecventa ei apariţie în credinţele şi zicalele populare din Oltenia, Muntenia, Banat, Dobrogea, Moldova, sudul Transilvaniei.