Practica magică prin care se obţine glasul divinităţii fitomorfe, prin lovirea ritmică cu unul sau două ciocane din lemn a unei scânduri de paltin, este cunoscută sub numele de Bătaia toacei sau Colindul cu toaca. În nord-vestul Transilvaniei feciorii şi copiii chemau prin sunetele toacei spiritele morţilor care îşi părăseau mormintele la Joimari pentru a petrece cu cei vii sărbătorile echinocţiului de primăvară. În alte zone, cu bătaia toacei se alungau norii aducători de grindină şi vijelie pe timpul verii.

Toaca, al cărei nume exprimă sunetul produs în timpul bătăii, apare în toponimia sacră a Carpaţilor (La Toacă, în Munţii Ceahlău), în basmele şi expresiile populare. Cu glasul ei inconfundabil, Biserica Creştină Orientală mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente liturgice. Asemănător plăcilor percutante ale budiştilor şi şintoiştilor din Extremul Orient, bătaia rituală a toacei de lemn este practicată astăzi de români, greci, armeni, bulgari, ruşi, letoni, sârbo-croaţi şi estoni. Arealul creştin al bătăii toacei se suprapune, în mare parte, peste arealul neolitic al vechii civilizaţii europene.

Toaca de lemn are, dincolo de simbolismul contemporan creştin-ortodox, o certă protoistorie precreştină. Ca practică magică de invocare a divinităţii fitomorfe cu propriul ei glas, obiceiul bătăii toacei este mult mai vechi ca bătaia rituală a tobelor şi clopotelor ale căror începuturi trebuie căutate la populaţiile pastorale indo-europene din epocile bronzului şi fierului. (Ion Ghinoiu)