Ziua următoare se numea, cel mai adesea, Joia iepelor. Era sărbătorită mai ales de femeile tinere, dar şi de femeile care au vite fiind rea de înţepătură. Dacă nu se ţine, se zice că „se înţeapă caii şi oamenii şi se îmbolnăvesc”. Femeile care lucrează în această zi riscau să poarte sarcina un an, iar femeia însărcinată care n-a ţinut această zi nu poate să nască până nu dă iepii să mănânce tărâţe din poală.

În fapt, Joia iepelor este o anticipare a marii zile consacrată lui Sântoader.

În ajunul Sântoaderilor era Vinerea Sântoaderului, Vinerea furnicilor, Vinerea ierbii sau Vinerea omanului. Acum „se desfăşoară cu preponderenţă practici apotropaice, în vederea atenuării impactului pe care prezenţa demonilor l-ar putea avea asupra colec­tivităţii. Păzitori prin excelenţă ai torsului, sancţionând încălcarea interdicţiilor impuse de acesta în perioada postului şi în apropierea datei la care acesta se sista, Caii Sântoaderului ajung să pedepsească orice activitate desfăşurată în preziua marii sărbători”.

În această z: se ducea coliva Sântoaderilor la biserică.

Despre Sâmbăta cailor, Sâmbăta Sântoaderului, Sân-Toader, Sân-Toaderul cel Mare sau Sâmbăta ursului amintim aici doar faptul că acum încep unele femei „a purta sâmbetele” până la Paşti, făcând în fiecare zi de sâmbătă colivă şi ducând-o la biserică spre pomenirea morţilor din familie. Puţine femei, orbite de ură, treceau numele unui om viu în pomelnicul morţilor şi apoi îi făceau colivă, începând astfel să-i „poarte sâmbetele”; se zice că acea persoană murea în scurt timp. Desigur, e vorba de o practică absurdă, dezavuată atât de Biserică, cât şi de morala tradițională.

(Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)