Am selectat pentru astăzi o tradiție a românilor din timpul sărbătorilor pascale – hora de Paști. O vom afla prin cuvintele așternute pe hârtie (în cartea “Lumea satului – Târpeștii de altădată”, Editura “Nona”, Piatra-Neamț, 1998) de Nicolae Popa, vestitul meșter și rapsod popular din Târpești, cel care ne transmite peste timp, în versuri, imaginea bucuriei românilor din timpul sărbătorilor lor sacre.
Pentru noi, cei de astăzi receptarea acestui fragment, ca și a întregii cărți, este una aparte. Informația transmisă poate părea inedită, căci e vorba de aspecte dispărute ale vieții românilor, tradiții care nu mai sunt practicate de zeci de ani. Așa cum afirma profesorul Theodor Damian, în prefața lucrării, “volumul de faţă, pe lângă prezentarea plină de farmec a tradiţiilor autentice româneşti, cu hazul ce-i este propriu autorului, reprezintă deci şi un semnal de alarmă în ceea ce priveşte pierderea frumuseţii vieţii de la ţară, a caracterului ei idilic de odinioară, prin modernizarea şi împrumutul de «apucături» străine de spiritul identităţii noastre autohtone. Român adevărat, în inimă, în gând şi în faptă, autorul încearcă să conştientizeze publicul, pe această cale, despre necesitatea imperioasă de revenire la izvoare. El se face un misionar activ al principiilor sănătoase de viaţă care au constituit filozofia de bază a neamului nostru în vremurile de până acum.”
PRIMĂVARA, CU HORA DE PAŞTI
Dac-am scris o mică parte,despre jocul de de la sate,
Eu cu mare bucurie,vreau să scriu şi mai departe.
După cum doar ştim cu toţii,că după geroasa iarnă,
Vine valul de căldură, cu frumoasa primăvară.
Primăvara mult dorită, de la mic şi pân’ la mare,
Care ne aduce iarăşi,o frumoasă sărbătoare.
Este-o sărbătoare scumpă, pentru sate şi oraşe,
Cu miel fript, pască şi ouă: Paştele cele frumoase.
Paștele cu haine noi, pentru toti care serbează,
Ziua sfânt-a Învierii, stând cu rudele la masă.
Că veneau finii la naşul, cu pască şi cozonac,
Cum şi vin negru de Panciu, stând la masă în ceardac.
Cine-avea feciori şi fiice, după datina din sat,
Toţi veneau ca să petreacă, la părinţii lor din sat.
Se-adunau feciori şi fiice, cum şi rude-apropiate
Şi serbau Paștele sfinte, cu tot felul de bucate.
Apoi se duceau la crâşmă ,căci erau vreo trei în sat,
Unde se dădeau în scrânciob, iar o parte la jucat.
Că aşa era pe timpuri, când mergeai de Paşti în sat:
O parte se dau în scrânciob, iar o parte la jucat.
Era jocul vechi de ţară, pentru Paşti, de sărbători,
Care ne-aducea verdeaţă, cum şi câmpul plin de flori.
La această horă mare, care se făcea în sat
Veneau alte domnişoare, bune pentru măritat.
Veneau tot cu-aceleaşi gânduri, adunate la un loc,
Aşteptând iarăşi flăcăii, să le târâie la joc,
Să le ia de subsuoară, fără veste pe la spate
Și băgându-le în horă,vrând – nevrând,erau jucate.
Căci aşa era la ţară, obiceiul pe la sate,
Cine te scotea la horă,t ot acela să te joace.
Asta se făcea la sate, cam de două ori pe an,
Având multe obligaţii, fata pentru băietan:
Pentru Paşti, să-i dea batistă, cusută cu amintiri,
C-o cămaşă înflorată, de fata lui Pintilii.
Iar de Anul Nou, în iarnă, când venea pentru urat,
Îi da un colac cât roata şi-o flanelă de-mbrăcat.
Flanea albă de ţigaie, împletită cu andrele,
Mănuşi groase, cu un deget, pentru munci în vremuri grele.
Cam acestea erau toate de la Paşti şi de Crăciun,
Când trăgeai fata să joace, amintire din străbuni.
Care nu avea norocul să fie scoase la joc,
Rămâneau nemăritate, băteau pasul tot pe loc.
Dar jucând mereu în horă, pe la clăci, nuntă şi bal,
Se găsea până la urmă, să te cear-un băietan,
Să fii gospodină-n casă şi femeie mai aleasă,
C-a jucat la horă-n sat,
Până când s-a măritat.
