Figuri marcante – DUMITRU ALMAŞ, istoricul copiilor
Generaţii întregi de copii au deprins gustul de lectură citind cărţile în format mare şi bogat ilustrate, aparţinând scriitorului Dumitru Almaş. După ce au trecut vârstele jocului cu maşinuţe sau cu păpuşi, şcolarii din veacul trecut au făcut cunoştinţă cu istoria neamului nostru prin intermediul istoricului şi profesorului universitar Dumitru Ailincăi, cel care semna sub pseudonim o seria intitulată „Povestiri istorice“.
Scurtă biografie
Dumitru Ailincăi (Dumitru Almaş) s-a născut pe 19 octombrie 1908, la Negreşti, Neamţ. Cunoscutul istoric, publicist şi prozator a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti. A fost o vreme profesor în satul Siliştea (Călăraşi) şi la Piatra-Neamţ, unde a predat la Școala Normală și Liceul „Petru Rareș“. În 1949, a obţinut prin concurs postul de conferenţiar, apoi profesor, la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti.
Începând cu anul 1939, a editat o serie lungă de cărţi cu subiect istoric, prima fiind „Miron Costin“, volumele I-II. Cele mai citite cărți ale sale au fost celebrele „Povestiri istorice“.
În 1967 a fondat revista „Magazin Istoric“, la care a fost redactor șef până în 1971.
A avut colaborări la multe publicaţii, inclusiv la unele din Piatra-Neamţ.
Aplecat asupra documentării întregii istorii a românilor, Dumitru Ailincăi (Almaş) a fost un preţuit consultant istoric pentru filmele „Pintea“, „Iancu Jianu Zapciul“ şi „Iancu Jianu Haiducul“.
A trecut în nefiinţă în ziua de 12 martie 1995.
Istoricul celor mici
După 1960, Dumitru Almaş a început scrierea şi publicarea seriei „Povestiri istorice“, bazată pe documente extrase din arhivele publice. Textele înșirate cu un excepțional talent de scriitor, beneficiind și de o ilustrație bogată și sugestivă aparţinând ilustratorului Valentin Tănase, s-au tipărit în tiraje de sute de mii de exemplare. Aceste cărţi, se pare, nu au fost concepute pentru a învăța istoria la modul didactic, pedagogic sau școlar, după manual, ci pentru a le însufla micilor cititori iubirea de trecut, patrie și nu în ultimul rând, de lectură. Autorul a dorit să îi facă pe copii să îndrăgească legendele și povestirile istorice prezentate, ca un prim pas pentru studiul mai amănunțit al materiei în anii viitori de școală. Întâmplările istorice prezentate în aceste cărți, pentru cei mici aflați în perioada jocului și a poveștilor, o perioadă deosebit de importantă pentru formarea conștiinței și a structurii sufletești umane, reprezintă adevărate lecții de istorie, care nu sunt predate de învățători, ci de membrii familiei. Tratând biografii romanțate ale personajelor istorice sau teme eroice și mitice, autorul s-a străduit în conceperea acestor povestiri istorice să utilizeze un limbaj pe înțelesul copiilor, folosind un fir narativ natural, intuitiv, cu o narațiune expozitivă și explicativă.
Preţuit de posteritate
După ce, în 1995, din motive ştiute doar de notabilităţle vremii, i-a fost refuzat Titlul de cetăţean de Onoare al municipiului Piatra-Neamţ, oficialităţile locale ale anului 2003 au făcut un gest reparatoriu şi i-au conferit, post-mortem, acest titlu onorific. Mai mult, doi ani mai târziu, în 2005, presa nemţeană anunţa că „la propunerea profesorului Mihai Emilian Mancas, în ședința Consiliului Local din luna octombrie, se va supune votului consilierilor atribuirea denumirii Aleea Prof. Dumitru Almaș drumului ce leagă platoul Gospodinelor de stația de sosire a Telegondolei.“ Motiv pentru profesorul Mancaş să exclame: „Ufff, dea Domnul să văd şi asta şi pe urmă pot zice că nu am bătut la uşa Primarului actual în zadar. Aştept cu emoţie şi bucurie ceasul!“
Documentare realizată de Valentin ANDREI
OMAGIU ADUS PROFESORULUI GHEORGHE ŢIGĂU!
Cunoscut ca un excelent pedagog al judeţului Neamţ, activând câţiva ani şi la conducerea Inspectoratului şcolar judeţean, Gheorghe Ţigău este, în acelaşi timp, şi un foarte apreciat scriitor. La Editura „Nona” a publicat, de-a lungul vremii, „Floarea de fragă şi şoimul” (în colaborare cu prof. Ermina Dobreanu, 2013), „Lecturi pastelate” (în calitate de coordonator, 2014) „Valori şi destine din Borca - Neamţ” (2015),
Despre lucrarea sa, „VALORI ŞI DESTINE
DIN BORCA – NEAMŢ”, Gheorghe Ţigău mărturisea: „Cei aproape opt ani petrecuţi
la Borca au fost suficienţi pentru a mă lega pentru totdeauna de spaţiul
geografic, istoric şi spiritual al Borcii, de codrii seculari şi de pajiştile
înmiresmate şi numai puţin de lumea acestor locuri legendare: oieri, plutaşi,
lucrători ai pădurii, vânători, pescari, meşteşugari, gospodari tot unu şi unu,
lăutari, rapsozi, inetelectuali şi oficialităţi. Nu ne-a fost uşor să selectăm
dintr-o mulţime de valori şi destine pilduitoare, născute sau legate profund de
Borca, pe acelea cu adevărat active, conduse de năzuinţa spre mai bine nu doar
pentru ei, ci, mai ales, pentru alţii. Aceşti oameni aleşi au ieşit din cercul
restrâns al vieţii personale, de familie şi comunitar-locale, distingându-se
prin fapte importante folositoare întregii comunităţi naţionale, consecinţă a
muncii chibzuite şi continue pentru neamul nostru.”
În completare, prof. univ. dr. Vasile
Cojocaru-Filipiuc ţinea să menţioneze: „Cartea «Valori şi destine din Borca – Neamţ»,
prin farmecul spiritului pulsator al unui maestru cu numele Gheorghe Ţigău,
reuşeşte să strângă în chingi urletele vântului şi lupilor, clăteşte
identităţi, potoleşte magma recesiunilor, identifică şoaptele de avertizare şi
le transmite cititorilor, luminează zilele cenuşii, domoleşte ceasurile grăbite
de zi, scurtează nopţile de veghe, desfiinţează convenţiile artificiale,
transmite oamenilor poveşti adevărate, zugrăveşte frescele vieţii cu albastru
de Voroneţ, dă bilete gratuite la spectacolul lumii şi dăruieşte flori
ambasadorilor Borcutului, în egală măsură, eroi şi oameni simpli.”
Gheorghe Ţigău s-a născut
în ziua de 18 octombrie 1944, la Rucăr, Argeş. Profesor şi publicist, a
absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti (1967), Cariera didactică
la: Borca, Neamţ (şi director adjunct), inspector şcolar la I.S.J. Neamţ.
Debut literar în revista „Ateneu” (1985), iar editorial, în 2000, cu
„Noţiuni fundamentale de teorie literară” (2000). Prin intermediul
a trei lucrări, „La pârâul dorului. Literatură populară de pe Bistriţei şi din
împrejurimi”, „La fântână, la izvor” şi Floarea de fragă şi şoimul” a
valorificat o parte a folclorului din judeţul Neamţ.
ÎN STAGIUNEA MUZICALĂ, RECITAL DE PIAN KOZMA ISTVÁN LEVENTE
Primul recital care urmează
deschiderii noii Stagiuni muzicale realizată, în colaborare, de Centrul pentru
Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ şi Academia Naţională de Muzică
„Gheorghe Dima” Cluj-Napoca, Extensia Piatra-Neamţ, îl are drept protagonist pe
muzicianul Kozma István Levente, un apreciat tânăr pianist român care a evoluat
cu succes pe multe scene ale țării și ale Europei.
În program, lucrări semnate
de Johann Sebastian Bach, Wofgang Amadeus Mozart, Robert Schumann, Frédéric
Chopin, Franz Liszt.
Evenimentul va avea loc miercuri,
18 octombrie 2023, la sala „Calistrat Hogaş” a Consiliului Judeţean Neamţ,
începând cu ora 18:00. Intrarea publicului este liberă.
Kozma István Levente s-a
născut în anul 1991, la Târgu Mureș. A început studiul pianului
la vârsta de şase ani la Liceul de Artă din orașul natal, sub îndrumarea
profesoarelor Ana Poroșnicu și Avéd Silló Éva. În anul 2014, a absolvit
studiile universitare de licență la Academia Naţională de Muzică „Gheorghe
Dima” Cluj-Napoca, la clasa conf.univ.dr. Csíky Boldizsár, iar în anul 2016 pe
cele de masterat în cadrul aceleiași instituții de învățământ muzical superior.
A obținut mai multe premii,
unul dintre cele mai importante fiind locul al III-lea la Concursul
Internațional de Interpretare Pianistică și Compoziție „Carl Filtsch” de la
Sibiu.
A urmat cursuri de măiestrie
cu pianiști celebri precum: Walter Krafft și Georg Sava (Germania), Csíky
Boldizsár (România), Martin Hughes (Austria), Bogányi Gergely (Ungaria),
Karl-Andreas Kolly (Elveția), Erik Tawastjerna (Finlanda), Robert Levin
(S.U.A), Gottlieb Wallisch (Austria), Theodor Paraschivescu și Denis Pascal (Franța),
cursuri care l-au ajutat să-și dezvolte personalitatea artistică.
A susținut recitaluri în
România, la Târgu Mureș, Cluj-Napoca, Mediaș, Sibiu, Sebeș, Râmnicu
Vâlcea, Craiova; precum şi la Budapesta (Ungaria), München, Lenggries,
Dresden (Germania) Alba, Verduno, Aymavilles și Tremezzo (Italia).
În perioada 2012-2015, a
colaborat cu orchestra condusă de maestrul Walter Krafft, de la
„Münchener Musikseminar” din München, primind titlul de asistent și solist
permanent.
În anii 2014 și 2015, a fost
solistul orchestrelor simfonice ale Academiei Naţionale de Muzică „Gheorghe
Dima”, interpretând Variațiunile Simfonice, de César Franck și Concertul
nr. 2 în do minor, de Serghei Rahmaninov.
Stilul original de
interpretare al lui István are ca trăsături dominante extrema preocupare pentru
calitatea sunetului, multiplele culori pe care acesta le poate dobândi,
atmosfera poetică în care conținutul pieselor se dezvăluie cu splendoare,
construcția logică a edificiului muzical revelată cu maximă claritate, care
însă nu rămâne niciodată la nivelul strict cerebral, ci este încălzită cu
patosul expresiei sale. El își implică întreaga ființă în recrearea muzicii
interpretate, evidențiind poezia, dramatismul și tragismul ei.
În prezent, este doctorand și asistent universitar în cadrul Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj Napoca.
PROGRAM DETALIAT
Johann Sebastian Bach (1685-1750)
Preludiu și fugă în sol# minor din Clavecinul bine temperat - caiet 1
Frédéric Chopin (1810-1849)
Studiu op. 12 nr. 1 în Do major
Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)
Sonata KV283 în Sol major (Allegro, Andante, Presto)
Franz Liszt (1811-1886)
Studiu transcendental nr. 11 în fa minor
Robert Schumann (1810-1856)
Fantasiestücke op. 12
Des Abends (Pe înserate)
Aufschwung (Avântul)
Warum? (De ce?)
Grillen (Capricii)
In der Nacht (În noapte)
Fabel (Basm)
Traumes-Wirren (Vis zbuciumat)
Ende vom Lied (Sfârșitul cântecului)
Figuri marcante – Omagiu adus unui artist nemţean de succes, hâtrul şi bonomul SANDU STICLARU
Robust şi bine legat, cu epiderma sa ce aminteşte de carnaţia de piatră a unor statui ascunse în frunzişul parcurilor şi trădând o sănătate rurală, ca şi cum ar descinde din Vitoria Lipan, actorul Sandu Sticlaru, apartenent prin naştere urbei Roman, s-a impus în arta scenei şi a ecranului ca o personalitate de referinţă. O întâlnire, directă sau indirectă, cu jocul său actoricesc, sapă profund, în sensibilitatea noastră de spectator, imaginea unui personaj care aparţine, deopotrivă şi vieţii ca şi ficţiunii estetice, între acestea două existând o inegalabilă coincidenţă.
Astfel îl caracteriza profesorul şi filosoful romaşcan Gheorghe A. M. Ciobanu pe neuitatul actor Sandu Sticlaru.
Sandu Sticlaru s-a născut pe 15 octombrie 1923, la Roman. A absolvit,
în 1945, Conservatorul de Artă Dramatică din Capitală, urmând apoi o
intensă activitate teatrală și cinematografică. A fost considerat, pe
drept cuvânt, unul dintre marii actori români de comedie, actor de
teatru și film, fiind, în acelaşi timp, unul dintre actorii emblematici
ai Teatrului „Nottara“ și, în ultimii ani de activitate, ai Teatrului
Național din București.
Sandu Sticlaru a interpretat nenumărate roluri şi la teatrul
radiofonic, vocea sa o dată auzită, rămânând adânc impregnată în memoria
publicului.
A trecut în eternitate în ziua de 3 octombrie 2006, la București, fiind înmormântat la Cimitirul evreiesc „Sefard”.
Maestru al rolurilor secundare
Pentru Sandu Sticlaru, dramaturgul rămâne doar un pretext de a
purta cu noi un comentariu firesc, un dialog pentru care, parcă, nu ar
mai fi nevoie de scenă sau decor, de reflectoare sau de gong, era de părere acelaşi venerabil profesor romaşcan.
Sticlaru, de regulă, refuza rolurile principale, roluri care, în
viziunea sa, erau menite să menţină actorul mereu pe scenă şi prin care
să domine pe toate celelalte personaje. El prefera, din contra, prezenţa
secundară, adiacentă sau paralelă, compensatorie sau contradictorie.
Dar ce roluri memorabile a creat din această postură! Prin stilul său de
joc atât de firesc, prin sonoritatea vocii sale atât de caracteristică,
Sandu Sticlaru a reuşit să se înfiripeze în sufletul spectatorului.
Intrat acolo, el nu va mai ieşi în veci! Orice costumaţie i-a impus
sumedenia de roluri. Artistul a cucerit şi cu inimitabila voce, amestec
de bonomie şi mirare, de un uşor graseiaj în exprimare. Căci, cine l-a
cunoscut, ştie, bonomia şi umorul nu l-au părăsit nici pe scenă nici în
afara ei.
Actor al tuturor vârstelor
Prin repertoriul ales, ca şi prin disponibilitatea sa extrem de largă de a se substitui la o categorie diversă de personaje, Sandu Sticlaru a însoţit spectatorul de-a lungul tuturor vârstelor acestuia. A interpretat ba Omida din Alice în ţara minunilor, dar şi un vagabond din Prinţ şi cerşetor. A fost şi John pădurarul din Tom Degeţel sau sfetnicul din Micul Muck. Spectatorul adolescent îşi aminteşte de dascălul din Răzvan şi Vidra, ori de Planchet din Cei trei muschetari. Cu acelaşi talent şi aceeaşi dragoste pentru rol, Sandu Sticlaru a făcut şi film: Hanul Ancuţei, Baltagul, Răscoala sau Moara cu noroc sunt exemplele cele mai la îndemână.
Pentru spectatorul de teatru şi film fidel, Sandu Sticlaru
rămâne actorul complex, a cărui paletă artistică cuprinde în ea viaţa de
toate zilele a oamenilor simpli, cu bucuriile, cu împlinirile, dar mai
ales, cu străvechea ei înţelepciune.
SĂRBĂTORI POPULARE – VINEREA (VENERA) MARE. NUNTA OILOR
Sărbătoarea populară din Vinerea Mare este dedicată reprezentării mitice cu
acelaşi nume, Sfânta Vineri, identificată în Panteonul roman cu Zeiţa Venera,
iniţial protectoare a vegetaţiei şi fertilităţii.
La latitudinea geografică a României ciclul de reproducere al ovinelor şi
caprinelor poate debuta primăvara sau toamna. Din motive economice, ciobanii
vărează turmele de oi separat de berbeci până la Vinerea Mare, uneori până la
Arhangheli (8 noiembrie). Aceste zile de slobozire a berbecilor în turmele de
oi pentru împerechere se numesc Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor
(Arieţilor). Astfel, mieii şi iezii fătaţi primăvara prind sezonul călduros şi
abundent în hrană pentru a se pregăti de iarnă.
De la Vinerea Mare, după o perioadă de gestaţie de aproximativ 21 de
săptămâni, mieii şi iezii sunt fătaţi în luna martie, când timpul dă vizibile
semne de încălzire. Înţărcatul, separarea mieilor şi a iezilor de oi şi capre
pentru a se hrăni singuri, avea loc la Sângiorz.
Reproducţia ovinelor şi caprinelor împarte anul pastoral în două anotimpuri
perfect egale: un sezon fertil (împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul
puilor), între Sâmedru şi Sângiorz, şi un sezon steril, când animalele se
hrănesc bine pentru a supravieţui capriciilor iernii, între Sângiorz şi
Sâmedru.
Biserica de rit oriental a suprapus peste ziua de celebrare a Zeiţei Venera
prăznuirea personajului creştin Cuvioasa Parascheva. După modelul Fecioarei
Maria, care este numită în Calendarul popular Sântămăria Mare, Zeiţa Venera
devine şi ea Vinerea (Venera) Mare.
Sunt argumente etnologice că marele pelerinaj la Biserica Trei Ierarhi din
Iaşi cu hramul Cuvioasei Parascheva (14 octombrie), care adună astăzi zeci de
mii de credincioşi, reprezintă o replică târzie a cultului creştin la cel
închinat Zeiţei Mumă de origine preistorică, prezentă în Calendarul popular sub
diferite nume (Maica Precista, Dochia, Zâna Bătrână, Muma-Pădurii, Vinerea
Mare). Aceasta este invocată pentru tămăduirea bolilor, căsătoria fetelor,
naşterea copiilor. Vinerea Mare este o sărbătoare cu dată fixă şi poate cădea
în oricare altă zi a săptămânii.
PERSONALITATEA ZILEI – FILOLOGUL ŞTEFAN VÂRGOLICI
Ştefan Vârgolici s-a născut la 13
octombrie 1843, la Borleşti, Neamţ.
Poet, critic literar şi traducător, a frecventat Şcoala Domnească din
Piatra-Neamţ şi a absolvit, la Iaşi, gimnaziul, liceul şi Facultatea de Litere
şi Filozofie. Va studia ştiinţele filologice la Madrid, Paris şi Berlin. A predat la Bârlad şi la Universitatea
ieşeană (1875-1897). A fost inspector general al învăţământului secundar. A
alcătuit manuale şcolare şi o gramatică a limbii latine.
Membru al Societăţii „Junimea” şi membru corespondent al Academiei, a
debutat literar cu „Din Moldova”.
A fost primul care face cunoscut
folclorul iberic la noi. Traduce „Don Quijote de la Mancha”, de Cervantes,
prima parte, şi scrie studii despre Lope de Vega, Calderon de la Barca.
Mai are traduceri din: Molière,
Lamartine, Musset, Schiller şi Byron, Anacréon, Vergiliu, Properţiu, Tibul,
Fedru, Ovidiu.
Colaborări: „Curierul de Iaşi”, „Lumina
ilustrată”, „Trompeta Carpaţilor”.
A trecut în eternitate la 29 iulie 1897, la Iaşi.
DE SFÂNTA ZI A CUVIOASEI PARASCHEVA, CONCERT DE PRICESNE AL ELEVILOR ȘCOLII POPULARE DE ARTĂ
Sâmbătă, 14 octombrie 2023, în ziua sfântă în care creștinii o celebrează pe Cuvioasa Parascheva, grupurile vocale „Floare de colț” și „Sânzienele” ale Școlii Populare de Artă Piatra-Neamț (coordonatoare, Georgiana Șerban-Axinte), vor oferi la Biserica „Sfântul Ioan Domnesc” din Piatra-Neamț (preot paroh, Dan Ovidiu Cojan) un extraordinar concert de pricesne.
PERSONALITATEA ZILEI – SOPRANA LUCIA ROIC
Lucia Roic s-a născut la 12 octombrie 1926, la Vîjnița, în Bucovina de
Nord, unde a trăit până la vârsta de patru ani. În 1930, tatăl său, Leon Roic,
profesor de limbă germană și română, este transferat la Piatra-Neamţ, ca profesor
la renumitul Liceu „Petru Rareș”, unde, ulterior, a devenit și director.
După propriile evocări, s-a bucurat de o copilărie și o adolescență
fericită într-o familie iubitoare și unită. De la tatăl său a moștenit un
profund simț artistic, iar de la mama sa vocea de soprană foarte frumoasă.
Piatra-Neamț devine orașul său de adopție. Aici și-a făcut primele studii,
la Școala Generală Nr. 2, și apoi la Liceul de Fete. Manifestând o muzicalitate
impresionantă, tatăl i-a comandat chiar de la Viena un pian „Stingl”, marcă apreciată la acea
vreme, al cărui model fusese inaugurat încă din anul 1906.
Studiile de pian, muzicalitatea, simțul artistic i-au favorizat apariția și
dezvoltarea unei voci de mare calitate, aptă pentru studii pe care le începe de
timpuriu.
La vârsta de 17 ani, cu prilejul inaugurării Teatrului din Piatra-Neamț,
participă cu interpretarea rolului Gilda în celebrul cvartet din actul al
treilea al operei „Rigoletto”, de Verdi.
Datorită aptitudinilor artistice care se impuneau prin vocea sa de soprană
de mare calitate, s-a dedicat unor studii universitare artistice începute în
1945 la Academia Regală de Muzică din București, devenind în 1950 absolventa Conservatorului
de Muzică „Ciprian Porumbescu”.
În paralel cu studiile universitare
muzicale, a urmat Facultatea de Litere din București, între anii 1945 și 1950.
Acest parcurs al formării intelectuale și artistice, cu dublă licență, au
conferit personalității sopranei Lucia Roic un profil adecvat estetismului
muzical și dramaturgic al genului de Operetă. Studiile filologice au stimulat-o
în asimilarea și aprofundarea literară a libretelor, corelate apoi cu o
perfectă încadrare dramaturgică în desfășurarea spectacolului, stabilind o
relație de mare consistență artistică atât cu regizorii cât și cu partenerii.
Imediat după absolvirea Conservatorului și a Facultății de Litere, în anul 1950, soprana Lucia Roic este angajată, mai întâi, la Teatrul Armatei din București, unde își face debutul absolut în opereta „Pericol”, de Offenbach. Apoi, în același an, este angajată solistă chiar în prima stagiune a Teatrului de Stat de Operetă, nou înființat.
Succesele de public și de critică au prilejuit afirmarea
sopranei Lucia Roic în repetate rânduri în evenimente radiofonice și de
televiziune, unele documente păstrate sunt astăzi în fonoteca și filmoteca de
aur. Treptat, a început să se afirme și în turnee naționale și internaționale –
U.R.S.S. (Moscova), Polonia, Italia.
Lucia Roic, după încheierea carierei, a plecat din țară
stabilindu-se în Germania (1979), începând o nouă viață și abordând noi
confruntări.
Este membru fondator al Teatrului de Stat de Operetă din București (1950),
unica personalitate astăzi în viață din acea generație de membri fondatori.
Sursa:
Radio România Cultural.
DIN VIAŢA ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – CIVILIZAŢIA PASTORALĂ
Complexul
cultural creat de crescătorii de animale pe păşunile şi fâneţele naturale sau
obţinute prin defrişarea pădurii a generat o adevărată civilizaţie pastorală.
Pentru folosirea eficientă a păşunilor şi fâneţelor aflate la mare distanţă de
vatra satului păstorii au amenajat adăposturi specifice pentru oameni şi
animale, drumuri ale oilor dublate de drumuri ale sării, fântâni pentru
adăpatul turmelor. Abundenţa materiilor prime a favorizat dezvoltarea
industriei casnice şi instalaţiilor tehnice de prelucrare a lânii şi produselor
din lână, a pieilor şi blănurilor. Baza sistemului de alimentaţie îl formează
produsele animaliere: laptele şi produsele din lapte, carnea.
Un loc
aparte în civilizaţia pastorală îl ocupa păstoritul transhumant. Practicat în
cea mai mare parte a mileniului doi, acesta a ajuns la apogeu la mijlocul
secolului al XlX-lea, după care s-a stins în prima jumătate a secolului al
XX-lea. El a pus în mişcare imense turme de oi pe distanţe de sute de kilometri
într-un areal geografic care corespunde, în linii mari, cu spaţiul vechii
civilizaţii europene şi cu teritoriile locuite de traci.
În căutare
de păşuni, păstorii români, numiţi după zonele unde aveau satele stabile:
bârsanii (săceleni, brăneni, breţcani), mărginenii (jinari, poienari,
ţuţuieni), la care se adăugau cei proveniţi din ţinuturile subcarpatice şi din
sudul Dunării, vărau în Munţii Carpaţi, până în Moravia şi Silezia, în Alpii
Dinarici, Balcani, Rodopi, Pind, Caucaz şi iernau în câmpiile litoralului
mărilor Neagră, Caspică, Adriatică, Ionică şi Egee, în stepele ponto-caspice,
până în Crimeea şi nordul Caucazului. Ei au deschis drumuri de comunicaţie,
ulterior devenite importante rute de comunicaţii, au întemeiat sate, târguri şi
oraşe, au contribuit la menţinerea unităţii spirituale a românilor şi a Europei
de Sud-Est. Aria păstoritului transhumant în perioada medievală este, pe
continentul european, mult mai largă. Aceasta se întindea din Balcani, prin
Italia şi Franţa, până în Spania şi Portugalia. Studierea formelor şi efectelor
lor a devenit un capitol obligatoriu în analiza economică a feudalismului şi a
formării relaţiilor capitaliste. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)
DEJUGĂTORILE – POPASURILE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ
Astăzi li se zice parcări sau popasuri
şi sunt foarte căutate de cei aflaţi în automobile în lungile lor peregrinări
pe şosele lumii. Însă, odinioară, călătorii de pe drumurile vechi, circulate
numai de care cu boi şi căruţe cu cai, aveau, din loc în loc, popasuri numite dejugători,
locuri de dejugare a boilor. Acestea erau
amplasate la marginea localităţilor, în locuri adăpostite de vânturi şi cu o
sursă de apă în apropiere. Distanţa dintre dejugători era hotărâtă de
rezistenţa animalelor de tracţiune. Seara, orice călăreţ, căruţaş sau simplu
călător pedestru trebuia să facă acolo popas, să cineze şi să-şi refacă,
împreună cu animalele înjugate, înhămate sau călărite, puterile pentru a doua
zi. La roata căruţei sau pe crăcanele de lemn, călătorii fierbeau mămăliga, îşi
pregăteau hrana, culegeau informaţii de la localnici despre starea drumurilor
şi distanţele dintre sate.
Dejugătorile erau mici nuclee de viaţă social care grupau interesele
cărăuşilor cu cele ale localnicilor. Acolo se făceau schimburi de produse, de
idei, de elemente de civilizaţie şi cultură. Drumurile-văi şi drumurile-ape
şi-au împlinit menirea de culoare de circulaţie ale civilizaţiei şi culturii
mai ales în punctele lor de răscruce de întretăiere a drumurilor, la vadurile
apelor curgătoare şi în zona trecătorilor carpatice. Aici, unde popasurile erau
mai lungi, s-a înfiripat o viaţă comercială prosperă, dejugătorile devenind,
treptat, târguri şi oraşe prospere.