DIN CALENDARUL POPORULUI ROMÂN – ZILELE SĂPTĂMÂNII: DUMINICĂ
Încheiem astăzi ciclul de șapte episoade închinat semnificației zilelor săptămânii. Am luat drept ghid, în această incursiune lucrarea etnologului și folcloristului Ion Ghinoiu, “Mică enciclopedie de tradiții românești” (Editura “Agora”, București, 2008).
DUMINICĂ
Zi a săptămânii care poartă un nume creştin (Dies Dominica - Ziua Domnului), dedicată celui mai îndrăgit astru de către pământeni, Soarelui. Este un personaj mitic binevoitor: femeie sfântă (Covurlui, Iaşi, Vaslui, Dolj), fiinţă omenească (Neamţ,Caraş-Severin), cea mai mare Maică Sfântă (Tutova, Botoşani), călugăriţă (Iaşi, Sălaj), doamnă mare la care se închină toate zilele săptămânii şi de la care primesc ordine, ce să facă fiecare (Fălciu), Zeiţă vie (Tecuci), soră mai mare a celorlalte zile (Iaşi, Neamţ, Vaslui).
Sfânta Duminică ar locui dincolo de Apa Sâmbetei, în palate de aur (Neamţ), în păduri neumblate de oameni (Botoşani, Vaslui) şi este îmbrăcată în haine albe. Ea s-ar arăta oamenilor, în vis sau în realitate, pentru a-i sfătui cum să alunge bolile şi să prevină pagubele (Vaslui). Poate să apară, însă, cu chip de femeie, cu picioare de găină dacă oamenii mănâncă de dulce în zilele de post (Neamţ), zgâriată şi sângerată, dacă femeile au spălat rufe şi au tors sau au cusut de ziua ei (Romanaţi). Duminica îşi serbează ziua fără să lucreze (Făgăraş), se roagă şi mănâncă o dată la şapte zile (Tecuci), e făcătoare de minuni aduce numai bine oamenilor. Adesea, apare ca un râu care înconjoară Raiul, spre deosebire de Apa Sâmbetei care înconjoară Iadul. În zile de Duminică sunt interzise descântecele, cu excepţia celor de dragoste şi de aflare a ursitei (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei). Vitele fătate în această zi se numesc Duman, Dumaia.
DIN CALENDARUL POPORULUI ROMÂN – ZILELE SĂPTĂMÂNII: SÂMBĂTĂ
Din nou călăuză ne va fi folcloristul Ion Ghinoiu, pe cărarea pe care pășim în aflarea semnificațiilor populare ale zilelor săptămânii. În cartea sa, “Mică enciclopedie de tradiții românești” (Editura “Agora”, București, 2008), ziua de astăzi este descrisă așa:
“Sâmbăta, ziua Zeului şi a planetei Saturn. Personificarea ultimei zile a săptămânii dedicată de romani Zeului şi planetei Saturn, este sâmbătă. Este un timp îmbătrânit, fără noroc, cu unul sau mai multe „ceasuri rele” pentru cei din Lumea de aici. în schimb, timpul este favorabil pentru spiritele morţilor din Lumea de dincolo. Acestora li se trimit în zilele de sâmbătă, mai ales la Sâmbetele Morţilor, ofrande (pomeni). Frecvent, sâmbetele erau invocate în timpul vrăjilor şi a unor practici magice. Se credea că sâmbăta nu e bine să începi lucrări importante, care durează mai multe zile, să pleci la drum lung. Copilul născut sâmbăta ar avea haz la vorbă, iar vitele fătate în această zi se numeau Sâmbotin sau Sâmbotina.”
TRADIȚII SPIRITUALE - Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor
Invitat : Mario - Doro Ciucanu- Preot paroh Biserica,, Sfântul Dumitru" Cotu Vameș
Foto: arhiva personală Preot Mario-Doro Ciucanu
DIN CREDINȚELE ȘI PRACTICILE POPULARE ROMÂNEȘTI – 11 APRILIE, ZIUA DINȚILOR
În a sa carte, “Timpul sacru – Sărbătorile de altădată” (Editura
Fundației Academice AXIS, Iași, 2006), etnologul ieșean Marcel Lutic ne
transmite:
“Ziua de 11 aprilie era numită altădată Ziua Dinţilor,
sfântul comemorat acum, Mucenicul Antipa, fiind socotit tămăduitorul
durerilor de dinţi şi de măsele. În consecinţă, cei care nu-şi doreau să
aibă probleme cu dinţii ţineau cu sfinţenie ziua Mucenicului Antipa,
nelucrând de dimineaţă până seara.
Cum despre această zi nu există
mai deloc informaţii, vom prezenta câteva credinţe şi practici
tradiţionale privitoare la dinţi. Copilul care încă nu împlinise vârsta
de un an nu avea voie nicidecum să se uite în oglindă; dacă o făcea, se
spunea că-i vor creşte anevoie dinţii; copiii cărora le cădeau dinţii de
lapte trebuiau să-i spele şi să-i arunce pe casă sau într-o gaură de
şoarece, rostind în acelaşi timp cuvintele: «Cioară, cioară (sau
şoarece, şoarece),/Na-ţi un dinte de os,/Dă-mi unul de oţel».
Potrivit
mentalităţii arhaice, se apela la cioară sau la şoarece deoarece aceste
vieţuitoare ar fi făcut «naveta» între lumea de aici şi lumea de
dincolo mult mai des decât altele, din lumea cealaltă putând aduce
copiilor dinţi mult mai tari.
Despre copiii cărora le ieşeau mai
întâi dinţii de sus se credea că vor ajunge preoţi sau preotese, în
vreme ce despre pruncii cu strungăreaţă se spunea că vor ajunge...
lumeţi, adică vor fi mai aprinşi după iubit decât cei fără strungăreaţă!
Tot după dinţi puteau fi recunoscuţi norocoşii şi ambiţioşii, primii
având dinţii din faţă rari, în vreme ce ceilalţi aveau nişte dinţi
foarte lungi.
O mare problemă altădată, ca şi acum, erau durerile de
dinţi. Cum nu existau stomatologi, trebuiau cumva calmate aceste dureri.
Iată câteva procedee tradiţionale. Dacă durerea îl apuca cumva noaptea
şi pe cer era lună, săracul om punea mâna pe falcă spunând: «Sfântă
lună, lumânarea Domnului Hristos, oare şi pe cei morţi îi dor aşa dinţii
cum mă dor pe mine?». Se spune că nu după mult timp durerea trecea.
Prin Bucovina, preventiv, se mânca dintr-o pâine exact din locul de unde
tocmai se înfruptase un şoarece. Făcând astfel, se credea că pe omul
respectiv nu-1 vor mai durea dinţii niciodată. Alţi oameni frecau cu un
deget dinţii unui mort, cu acelaşi deget trebuind să-şi frece dinţii lor
şi, în sfârşit, alţii obişnuiau să-şi pună lipitori pe gingiile
dureroase.
Încheiem această scurtă incursiune în lumea din... gura
noastră, amintind o practică a bătrânilor de altădată. Aceştia aveau
obiceiul de a-şi strânge unul câte unul dinţii care, de la o vreme, le
tot cădeau şi îi păstrau cu mare grijă în lăzile cu obiectele de
înmormântare. Aceşti dinţi erau puşi în sicriu, în speranţa declarată că
vor putea fi folosiţi şi pe cealaltă lume.
Sperând că semnificaţiile
zilei de 11 aprilie vor trezi ecou măcar în rândul stomatologilor şi
ale celor care, de nevoie, îi vizitează prea des, vă asigur că, dincolo
de ciudăţeniile practicilor şi credinţelor de altădată, am avea multe de
învăţat de la oamenii care ne-au precedat.”
DIN CALENDARUL POPORULUI ROMÂN – ZILELE SĂPTĂMÂNII: VINERI
Din nou călăuză ne va fi folcloristul Ion Ghinoiu, pe
cărarea pe care pășim în aflarea semnificațiilor populare ale zilelor
săptămânii. În cartea sa, “Mică enciclopedie de tradiții românești” (Editura
“Agora”, București, 2008), ziua de vineri este este descrisă așa:
"Vineri, personificare feminină a celei de a cincea zi a săptămânii,
dedicată de romani zeiţei Venera şi planetei Venus. Exceptând duminica, vineri
era considerată cea mai importantă zi a săptămânii. Dintre zilele-surori ale
săptămânii, este cea mai bătrână. Aceasta îi ajută pe călătorii plecaţi la drum
lung şi pe bolnavi, cărora le spune în vis cum să se vindece. Copiii ei sunt
animalele sălbatice şi păsările, cărora le poartă de grijă. În Calendarul
popular apare ca o femeie bună, o bătrână schivnică, zgâriată şi sângerată
pentru că femeile lucrează în ziua dedicată ei. Sfânta Vineri este protectoarea
femeilor căsătorite, pe care le ajută la naştere şi le căsătoreşte fetele. O
importantă zi din Calendarul popular, 14 octombrie, se numeşte Vinerea Mare sau
Nunta Oilor.
Sfânta Vineri ar umbla îmbrăcată în alb sau negru şi ar locui în munţi (Argeş,
Suceava), în păduri (Argeş, Buzău, Neamţ, Tecuci), în pustiu (Neamţ, Iaşi), în
ostroavele mării, în cer, în Lumea cealaltă. Este respectată prin post sever şi
invocată în rugăciuni, vrăji şi descântece pentru căsătoria fetelor, pentru
prosperitatea vitelor şi holdelor, pentru sănătate."
MEȘTEȘUGURILE ÎNAINTAȘILOR NOȘTRI - ȚESUTUL
Centrul
pentru Cultură și Arte ”Carmen Saeculare” Neamț continuă și astăzi
periplul virtual în viața de zi cu zi a strămoșilor noștri, în lumea
plină de farmec a meșteșugurilor populare.
Luăm drept îndrumător lucrare a reputatului etnolog Romulus Vulcănescu intitulată “ETNOGRAFIA: știința culturii populare”.
Meșteșuguri - Ţesutul. Îmbrăcămintea populară.
Pe
teritoriul patriei noastre, încă din comuna primitivă, meşteşugul
ţesutului era practicat pe scară largă. Columna lui Traian şi monumentul
de la Adamclisi vădesc în scene sculptate o bogată utilizare a
ţesăturilor la geto-daci. Stampe de epocă ilustrează continuitatea
acestui meşteşug. In legătură cu secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea se
spune că „războaiele de ţesut erau mai răspândite decât plugurile". Ion
Creangă pomeneşte în “Amintiri din copilărie” că pe valea Ozanei vuiau
satele de vatalele războaielor de ţesut. Parte din produsele industriei
casnice, mai ales din zona de munte şi deal, pînă aproape în secolul al
XX-lea, se exportau în sudul Peninsulei Balcanice.
O operaţie
prealabilă ţesutului e prelucrarea materiei prime: cânepa, inul, lâna,
borangicul şi bumbacul (ultimul, adus din America, a fost introdus în
Europa în secolul al XVIII-lea).
Argelele sau războaiele de ţesut,
numite la români uneori şi stative, efectuau ţesături înguste, în foi.
După tehnica lor, ţesăturile erau clasificate în simple sau ornamentate.
Cele mai vechi ţesături simple au fost: ţolurile, pănurile şi poclăzile
(pături miţoase), lăicerele, pocliturile (coviltire de căruţă),
traistele, strecătoarele.
Ţesăturile ornamentate sunt destul de
vechi. Ornamentarea se obţinea din năvăditură sau din alesătură cu mâna;
în primul caz se realizau motive geometrice în relief, monocrome, în al
doilea caz, motive geometrice plate şi policrome. În ambele cazuri
ornamentarea putea fi liniară şi dungată sau vârstată (la ştergare,
catrinţe) şi în câmpuri cu alesături (la cuverturi). În zilele noastre,
ţesăturile neornamentate (abaiele, dimiile, şiacul, sumanele) nu se mai
execută, pentru că produsul industrial echivalent e mai ieftin; în
schimb, alesăturile fine (velinţele, scoarţele, chilimurile, covoarele)
şi maramele de borangic se produc încă în casele ţărăneşti de la munte.
Îmbrăcămintea la români
Deosebirile
de la o zonă etnografică la alta se resimt, în ţara noastră, în
costumul femeilor şi bărbaţilor după tipul de piese, culoare şi
ornamentele specifice. Piesa de bază în costumul popular e cămaşa: la
femeie ia (simplă sau cusută cu flori), iar la bărbat cămăşoiul. Cămaşa
femeii se completează cu poale (fustă) şi la bărbaţi cu turetci,
brăcinari şi cioa¬reci, cu iţari şi pantaloni. Peste poale, femeia pune:
oprege (în Banat), catrinţă (în Moldova), iotă (în Muntenia), vâlnic
(în Oltenia), şorţ (în Transilvania). Bărbaţii prind pantalonii cu
brâie, cu bete, cu curele, cu chimire late (numite uneori şi şerpare).
Peste cămăşi, femeile şi bărbaţii poartă pieptare de piele sau dimie,
cojocele şi cojoace (bundiţe şi bunde), simple sau înflorate.
Ca
îmbrăcăminte exterioară sunt de reţinut: sumanul de lână (în Moldova,
Muntenia, Transilvania), tundra şi şuba de piele (în Muntenia), sarica
şi guba (în Maramureş), bobul (în Făgăraş), ţolul (în Carpaţii
meridionali).
Femeile poartă pe cap ştergare şi broboade (în
Moldova), marame de borangic (în Muntenia), conduri şi bonete (în Banat
şi Transilvania), iar bărbaţii căciuli lungi, ţuguiate (ţuţe) sau largi
în fund, din piele de oaie (cuşme), comănace împletite din lână şi
pălării de pâslă, peste care se pun iarna glugi din dimie; vara poartă
dopuri de paie.
Din încălţămintea locală au dispărut obielele şi
opincile şi s-au introdus piesele de încălţăminte modernă, ciorapii de
bumbac, bocancii şi cizmele.
ȘTIAȚI CĂ?
Un alt domeniu interesant al artei noastre populare este acela al prelucrării artistice a produselor din caș și cocă.
Ca parte integrantă a patrimoniului artistic popular, formele plastice despre care vorbim s-au născut și au evoluat pe teritoriul României ca produse ale capacității creatoare a țăranului nostru, în scopul înfrumusețării lucrurilor înconjurătoare, al practicării unor rituri și al continuării unor tradiții foarte vechi.
Multe din motivele ornamentale ce apar în sculptură, textile, ceramică se întâlnesc foarte des și la tiparele de caș, sculptate în lemn, la colacii de nuntă sau la turta dulce. Prelucrarea artistică a produselor din cocă, caș, unt, ceară, s-a practicat și se mai practică încă în multe alte popoare.
Iată o formă de clasificare a formelor artistice cunoscute pe teritoriul țării noastre, ținând cont, în primul rând de materia primă ce se prelucrează artistic și în al doilea rând de scopul pentru care sunt create, după cum urmează:
1) tipare de caș, păpușare sau tescuitoare de păpuși;
2)forme plastice de cocă :
a)pâini destinate sărbătorilor, cultului și anumitor practice rituale;
b)forme de turtă dulce executate cu ajutorul tiparului.
La cea mai mare parte a tiparelor de caș există unul sau mai multe elemente ornamentale centrale, în jurul cărora gravitează toate celelalte, creându-se în acest fel un ansamblu de cele mai multe ori simetric. La toate tiparele de caș, în afară de rozetă, cruci și denticuli apar steaua, soarele, bradul, știuleții de porumb sau conurile de brad, păsări, șerpi, flori, coarne, cârlige, inimi, triunghiuri, semicercuri, linii drepte și frânte.
Un păpușar interesant a fost găsit la Ceahlău –Neamț. Suportul lui are ca ornament doi șerpi încolăciți, care au deasupra gurilor deschise o coroană. Acesta este cel mai mare păpușar întâlnit, având o lungime de 35 de cm și este semnat cu litere chirilice Manoil Lefter și datat în 1846. Păpușarul se află în colecția Muzeului de etnografie al Moldovei din Iași.
Împodobirea pâinii constituie o îndeletnicire strâns legată de gustul pentru frumos care se manifestă în întreaga artă populară românească. Din cele mai vechi timpuri, femeile, adevărate artiste decoratoare de pâine, modelează și suprapun formele, se îngrijesc de aplicarea pistornicului, acesta fiind îndeletnicirea lor exclusivă.
Pâinea ornamentată poate fi :
1. cu caracter simbolic, rozete,cruci, animale;
2. cu caracter realistic : păsări, șerpi , flori, figuri umane, curci încârligate, cercuri sau spirale.
Arta prelucrării ornamentale a pâinii demonstrează la unii creatori populari un deosebit simț artistic, în care fantezia și respectarea tradiției se îmbină în mod armonios. Din cele mai vechi tipuri prelucrarea artistică a pâinii a avut ca scop principal o reprezentare simbolică, rezultată din concepția animistă despre lume, completată , mai târziu, cu simbolurile religiilor diferitelor popoare.
Sursa: selecții din lucrarea ,,Arta Populară Românească”
DIN CALENDARUL POPORULUI ROMÂN – ZILELE SĂPTĂMÂNII: JOI
Continuăm demersul nostru de a afla semnificațiile populare ale zilelor săptămânii. În cartea sa, “Mică enciclopedie de tradiții românești” (Editura “Agora”, București, 2008), folcloristul Ion Ghinoiu descrie ziua de joi astfel:
“Personificarea celei de a patra zile a săptămânii, dedicată de romani Zeului și a planetei Jupiter, este Joi. În credințele populare, Sfânta Joi este o femeie sfântă (Dorohoi), fecioară frumoasă care apără lumea de ploi torențiale și de grindină (Iași, Tutova), o femeie binevoitoare, soră cu Duminica, Vinerea și Miercurea. Sfânta Joi locuiește printre nori, în ceruri (Constanța, Iași, Olt), în păduri netăiate și păzite de fecioare (Tutova), de unde își manifestă puterea miraculoasă asupra holdelor, vitelor, bolilor. Joia era respectată în secolul al XIX-lea ca o zi de sărbătoare. În Maramureș și Bucovina, zilele de joi erau interzise pentru șezători, dar slobode pentru nunți și, în general, pentru dragoste.
Obiceiurile calendarului popular din această zi sprijină ipoteza că a funcționat ca sărbătoare a săptămânii dedicată cultului și odihnei, funcție preluată apoi de Duminica creștină. Numeroase zile de joi aveau statut de sărbători: Joile verzi, Joile oprite (ciclul de nouă joi cuprins între Paște și săptămâna a doua după Rusalii, când erau interzise anumite activități casnice, agrare și pastorale), Joia iepelor (joia din Săptămâna Caii lui Sântoader, răspunzătoare de sănătatea animalelor, în special a cailor, prăznuită prin diferite interdicții de muncă).
Sub influența creștinismului, locul ei a fost luat de duminică, singura zi a săptămânii care poartă nume creștin – Dies Dominica (Ziua Domnului).”
DIN CALENDARUL POPORULUI ROMÂN – ZILELE SĂPTĂMÂNII: MIERCURI
Din nou călăuză ne va fi folcloristul Ion Ghinoiu, pe cărarea pe care pășim în aflarea semnificațiilor populare ale zilelor săptămânii. În cartea sa, “Mică enciclopedie de tradiții românești” (Editura “Agora”, București, 2008), ziua de miercuri este este descrisă așa:
“Miercuri, ziua Zeului și a Planetei Mercur, este, în Calendarul poporului român, o personificare a timpului săptămânal mai puțin importantă decât duminică și vineri, dar mai însemnată ca luni, marți, joi și sâmbătă. În credințele și folclorul românesc, Miercuri apare ca o sfântă bătrână (Neamț), slabă și necăjită (Iași), îmbrăcată în alb (Vaslui), sau dimpotrivă, dezbrăcată și despletită (Suceava). Locuința ei s-ar afla în cer (Fălciu), în pustiu (Tecuci), în păduri (Botoșani, Vaslui), în chilii (Tutova, Botoșani) sau în palate mari (Neamț).
Sfânta Miercuri poartă de grijă animalelor sălbatice, le apără și le ajută să-și procure hrana. Animalele fătate în ziua de miercuri sunt numite Miercan, Miercana.
Când se ivește în visul bolnavilor, Sfânta Miercuri le tămăduiește suferințele (Vaslui).
În această zi nu se făceau nunți, nu se mergea la pețit și erau interzise petrecerile și distracțiile. Era, în schimb, un timp favorabil pentru descântece și practicile de medicină populară.”
Sursa foto: http://traditiidinromania.ro
DIN CALENDARUL POPORULUI ROMÂN – ZILELE SĂPTĂMÂNII: MARȚI
Astăzi îl luăm din nou drept călăuză pe folcloristul Ion Ghinoiu, în cel de al doilea episod dedicat semnificațiilor populare ale zilelor săptămânii în care să aflăm semnificația fiecărei zile a săptămânii, desprinsă din lucrarea “Mică enciclopedie de tradiții românești” (Editura “Agora”, București, 2008). Astfel, ziua de marți este prezentată așa:
“Marți, personificare a zilei a doua din săptămână, dedicată de romani Zeului Mars și planetei Marte, iar de români sufletelor care se vor naște, aflate în preexistență. Oamenii, influențați de mitul biblic, credeau că în ziua de marți s-ar fi urzit lumea și Pământul, că s-ar fi născut Iisus. Patronate de ciudate reprezentări feminine, numite Marțolea și Marți-seara, ziua aceasta este un timp malefic, o zi rea, fără noroc, cu «trei ceasuri rele», aducătoare de nenorociri, neprielnică începerii activităților economice importante (arat, semănat, construirea caselor sau ale fântânilor). Erau interzise nunțile, logodnele și mersul la pețit.
Marți și Sâmbătă, spre deosebire de celelalte zile-surori ale săptămânii, nu erau considerate sfinte. În Calendarul popular de peste an, mai multe zile de marți aveau statut de sărbători: «Mătcălăul», «Marțea vaselor» (sau «Spolocania«), «Marțea ciorilor», «Marțea dracului», «Marțea strâmbă», «Marțea trăsnetului», «Paparuda», «Marțea țestelor». După Paște și, uneori, și după Rusalii, urmau cicluri de trei sau șase zile de «Marți oprite» pentru unele activități economice.
Aceste «Marți oprite» se prăznuiau prin diferite interdicții de muncă, pentru sănătatea oamenilor, prosperitatea turmelor de vite, apărarea semănăturilor, viilor, livezilor de furtuni, brume, grindine și înghețuri târzii.”
Marți avea și reprezentări masculine sau feminine. Astfel, Marți-Seara era personificarea malefică masculină, sub înfățișare de țap lânos, cu cap și glas de om, coarne scurte și groase pe creștet și copite de cal. Marțolea era reprezentarea mitică feminină, care aparea ca o bătrână cu putere diavolească sau o femeie-strigoi cu locuința în codri pustii și văzduhuri.
Ambele reprezentări – Marți-Seara și Marțolea – umblau în seara de marți spre miercuri în căutarea fetelor și a femeilor tinere care lucrau, torceau în acel timp (pe firul tors atunci s-ar fi suit apoi vârcolacii de pe Pământ la Lună pentru a o mânca pe aceasta din urmă în timpul eclipselor). Se spunea că tinerele nemăritate prinse astfel se măritau greu sau nu se mai măritau deloc.