ȘTIAȚI CĂ?
Ițarii reprezintă îmbrăcămintea specifică pentru bărbați, de mare simplitate și vechime. Două bucăți de postav formează cracii, iar pava pătrată îi unește în partea de sus, alcătuind turul. O sfoară se trece prin îndoitura de sus a cracilor, care rămân separați. Lungimea lor variază între 1 și 2 m, după destinație și bunul plac al purtătorului. Ițarii de lucru au lungimea obișnuită, fiind confecționați dintr-o țesătură subțire, albă, în patru ițe, din cânepă, in sau păr de oaie.
Ițarii de sărbătoare erau lungi, lucrați din postav fin din lână țigaie, strâmtați în partea de jos prin suprapunerea materialului, din care cauză se îmbrăcau foarte greu, dar se realiza o încrețeală decorativă. ,,Cu cât erau mai creți ițarii, cu atât era luxul mai mare”. Astfel de ițari purtau numai tinerii. Bătrânii îmbrăcau ițari drepți și largi sau berneveci groși, din suman alb, cu același croi ca și ițarii, numai că se completau cu doi clini pe craci și doi clini spre bată, în continuarea pavei
Ițarii care au rezistat în costumul popular bărbătesc timp de milenii, au fost treptat înlocuiți cu pantalonii, la început din același material, doar cu o morfologie mai complicată, pentru ca după al doilea război mondial să se confecționeze din stofă fabricată. Se pot vedea și astăzi în unele sate bătrâni îmbrăcați în ițari albi sau berneveci, mărturie a aceluiași conservatorism puternic manifestat de locuitorii din zona noastră.
Sursa: selecții din lucrarea Arhitectura populară din zona Neamț , Elena Florescu
ȘTIAȚI CĂ?
Încălțămintea femeilor din zona Neamț înregistrează schimbări profunde. Opinca tradițională și specifică portului popular este înlocuită cu încălțămintea de proveniență orășenească, încă din secolul trecut.
Prin simplitatea lor, opincile reprezintă cele mai arhaice forme de încălțăminte ajunse la noi prin puterea tradiției. În zona Neamț, s-a purtat opinca din piele de vită sau de porc, îngurzită peste muchie și prinsă de picior cu nojițe din păr de oaie, răsucit cu ,,buzduganul” sau din fâșii din piele. Femeile purtau iarna în picioare câlțuni albi, împletiți din lână, ,,cioareci” sau ,,ițăruși” până la genunchi, obiele albe din suman , peste care încălțau opincile. Acest tip de încălțăminte, foarte ușor și foarte practic, s-a păstrat până nu de mult la costumul de lucru, fiind înlocuit la costumul de sărbătoare cu încălțămintea de tip orășenesc, comandate la atelierele de cizmărie din Târgu Neamț și Piatra Neamț, reprezentată prin ciuboțele lungi din piele neagră, roșie sau galbenă, cu bunghi, dar și ghete, pantofi.
Dar încălțămintea caracteristică pentru costumul popular tradițional , rămâne opinca.
Sursa: selecții din lucrarea Arhitectura populară din zona Neamț , Elena Florescu
ȘTIAȚI CĂ?
Traista,
deși este o componentă propriu-zisă a costumului popular, este socotită
totuși piesă de port, întrebuințată zilnic, atât de femei cât și de
bărbați. Folosită la transportul diferitelor produse, din cele mai vechi
timpuri și până astăzi, ea are forma unui sac de dimensiuni variabile,
cu baieră pentru agățat. Traista se face dintr-o țesătură de lână,
specială, care se îndoaie la mijloc și se coase pe laturi. Ca și la
celelalte piese de port , se disting traistele pentru cărat, mai mari,
țesute în patru ițe și date la piuă, cu vrâste colorate sau pătrățele
(,,candrel” în Târpești) și traistele de șold, mai mici, lucrate cu
multă atenție, prezentând caracteristici decorative locale.
Țăranii
din Piatra Șoimului sunt recunoscuți după traistele lor cu vrâste
verticale - roșii, verzi, negre, albastre sau galbene, într-o dispunere
foarte strictă și cu baieră din lână împletită în aceleași culori; cei
din Mărgineni poartă traiste negre cu ,,genuțe” colorate, orizontale…Dar
cele mai realizate din punct de vedere artistic sunt traistele din
Ghindăoani, țesute în tehnica covoarelor, în două ițe, pe fond negru, cu
alesături geometrice sau florale, într-o policromie armonioasă.
Sursa: selecții din lucrarea Portul popular din zona Neamț, Elena Florescu
ȘTIAȚI CĂ?
În Neamț, casa veche este numită bordei și reprezintă locuința care menține arhaice trăsături constructive și morfo-structurale. Deși bordeiul, în accepțiunea locală, desemnează în general, o locuință de suprafață cu dimensiuni reduse, de obicei monocelulară, aceasta nu înseamnă că pe aceste meleaguri nu au existat și locuințe semiîngropate a căror vechime este atestată încă din neolitic.
Caracteristica tuturor locuințelor vechi, mono, bi sau tricelulare, constă în menținerea vetrei cu cuptor și horn în interiorul camerei de locuit, ceea ce a impus și concentrarea principalelor funcții în aceasta. Tinda și cămara rece au preluat funcțiile secundare, rămânând astfel la dimensiuni reduse.
Tipul de casă cu tindă și cămară, atestată în săpăturile arheologice încă din neolitic a fost generalizat în toate satele din zona Neamț, până la mijlocul secolului al XIX-lea, dintre care multe se mai păstrează și astăzi.
Cea mai reprezentativă este casa povestitorului Ion Creangă din Humulești. Interiorul este dominat de vatra mare cu două cuptoare (unul pentru încălzit camera și unul pentru preparat bucatele), cu hoarnă lungă și cu întreaga serie de ustensile și obiecte caracteristice.
Imaginea locuinței tihnite și îndestulate a țăranului gospodar este întregită cu celelalte obiecte de uz familial: patul în prelungirea vetrei, cu lada de zestre pictată, la capăt, pe care sunt stivuiți sacii, lăicerele în culori vegetale și naturale, pernele, până în tavanul cu grinzi aparente și coardă. În tindă era numai o bancă pentru cofițele cu apă și un cuier pentru haine, iar în cămară se păstrau bărbînțele, putinelele, buduroaiele cu semințe sau făină, covata, masa joasă, oalele mari și altele. Toate aceste elemente la un loc alcătuiau un ansamblu unitar, corespunzător nevoilor practice și spirituale ale tuturor familiilor, până la mijlocul secolului al XIX – lea.
Sursa: selecții din lucrarea Arhitectura Populară din zona Neamț, Elena Florescu
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – PAŞTELE BLAJINILOR
În calendarul popular, ziua a opta de după Paşti se numeşte Lunea Morţilor sau Paştele Morţilor, zi în care, pe vremuri, se înălţau rugăciuni şi se făceau sacrificii la mormintele tuturor morţilor din familie. Prin Basarabia, acest fapt este încă o realitate vie, Paştele Blajinilor ţinându-se aici în Duminica Tomii sau în ziua următoare. Se pare că în vechime, ziua acestei sărbători era sâmbăta Săptămânii Luminate. De obicei, în satele româneşti ziua de luni era zi de post, însă, curios, în această a doua luni de după Paşti era chiar recomandat să se mănânce pască şi slănină sfinţite, păstrate special de la Paşti, spunându-se că se prohodesc. Dacă făceau aşa, oamenii se considerau feriţi de orice primejdie dacă cumva peste an se întâmpla să se înfrupte în vreo zi de post. De regulă, în aceeaşi zi de luni de după Duminica Tomii, în mai tot estul şi sud-estul Europei se ţinea Paştele Blajinilor.
Credinţele despre blajini sunt multe şi oarecum contradictorii. Se spune că ar fi cei dintâi oameni de pe pământ, susţinând, de atunci încoace, stâlpii cerului şi pământului. Creştinismul i-a adoptat, transformându-i într-un soi de creştini originali, care ar locui într-o ţară foarte îndepărtată, undeva spre marginea pământului sau chiar sub pământ, ascunşi de lumea noastră mincinoasă. Alţi oameni cred că blajinii locuiesc pe nişte insule, aici aducându-le de mâncare ciorile. Nu au case, mâncând îndeobşte poame şi umblând mai tot timpul goi. La trup sunt mai mici ca noi, însă au calităţi morale deosebite, precum bunătate, blândeţe şi simplitate, care-i fac să fie adevărate modele pentru oameni. Postesc tot anul, astfel împiedicând sfârşitul lumii noastre. În rugă¬ciunile lor nu cer nimic, singura lor înjurătură fiind: „Du-te la Domnul!”. Toate acestea nu ar fi altceva decât expresii ale grijii pe care strămoşii, spiritele lor, o au pentru rubedeniile lor trăitoare încă pe pământ.
Legătura acestor omuleţi cu lumea umană este asigurată de cojile sau găocile de ouă aruncate pe ape curgătoare, în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştilor, de gospodine. Era mare păcat dacă nu se făcea aşa, deoarece blajinii nu ar mai afla niciodată când este Paştele lor. Despre aceste coji se spune că plutesc timp de opt-nouă zile până ajung pe Apa Sâmbetei, râu infernal care s-ar vărsa pe lumea cealaltă sau în iad. Apa Sâmbetei trece şi pe lângă ostroavele blajinilor. Aceştia, văzând cojile de ouă, le iau şi încep să mănânce ce mai găsesc în ele, spunându-se că dintr-un ou se satură 12 suflete. După ospăţ, blajinii se căsătoresc cu femeile lor, rămânând împreună cu ele între 6 şi 30 de zile, această perioadă fiind singura din an în care se poate înmulţi neamul lor.
Oamenii satelor româneşti ţineau cu străşnicie Paştele Blajinilor, altfel nu ar fi rodit ogoarele, oile s-ar fi îmbolnăvit, iar pe ei i-ar fi durut picioarele şi mâinile. Prin Botoşani, bătrânii dădeau de-a dura ouă roşii în amintirea blajinilor, iar în Bucovina se ieşea la iarbă verde cu mâncare şi băutură, multe firimituri şi picături fiind lăsate să cadă intenţionat pe pământ întru pomenirea celor omorâţi de hoţi, împuşcaţi, spânzuraţi sau înecaţi. Prin alte locuri, oamenii se duceau în cimitire, aici bocindu-şi morţii, dând de pomană şi depunând ofrande pe morminte. Prin Transilvania, ziua se mai numea şi Mătcălăul, acum putându-se lega fetele surori de cruce. Despre Mătcălău se credea că este o fiinţă parte omenească, parte îngerească, de o frumuseţe aparte, care umbla prin lume fără a fi văzut de oameni, tocmai pentru că aceştia s-au spurcat din cauza prea multelor sudalme şi fărădelegi.
Mai precizăm că unii etnologi au văzut în blajini un fel de „rezervă” a spiţei umane, blajinii trebuind la un moment dat, în funcţie de păcătoşenia noastră, să ne înlocuiască aici pe pământ. Altruişti, blajinii se roagă mereu pentru sufletele noastre, sperând să le vină rândul la locuirea pământului cât mai târziu cu putinţă. Adevărat sau nu, e de meditat la acest fapt.
(selecţie realizată din lucrarea etnologului ieşean Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”, Editura Fundaţiei Culturale AXIS, Iaşi, 2006)
ȘTIAȚI CĂ?
Cele mai simple podoabe de cap, atât pentru femei cât și pentru bărbați, sunt alcătuite din mărgele și penaj, cele mai complicate din metal și os.
Podoabele din mărgele de lemn, os, ceramică sau sticlă sunt extrem de variate. Ele împodobesc pălăria și căciula țăranului român în costumul de sărbătoare. La pălărie, flăcăii aplică ,,vîrste” (fâșii) sau ,,ciucuri de mărgele”, podoabe ce simbolizau trecerea dintr-un ciclu al vieții într-altul. Unele dintre podoabele bărbătești de cap ce țin de riturile de trecere corespund celor femeiești de cap, relativ la aceleași tradiții: cununițele de mărgele, franjurile de lână și ,,gherdanele de cap”, spre a nu mai vorbi de cepse. Gherdanele de cap sunt menite să țină părul ori să fixeze cozile pe spate. Din categoria podoabelor de cap pentru bărbați face parte și penajul. Îndeosebi penele de păun se pun fie în evantaie la pălăriile flăcăilor din Năsăud (clopul cu pene), fie în fire răzlețe la căciulile de nuntă din Suceava.
Dintre podoabele feminine de cap, mai răspândite sunt ,,căițele de galbeni” din Banat, ,,spelcile” de os în Moldova de nord, ,,boldurile de conici”și cerceii metalici din Transilvania, Banat, Crișana, Moldova și Muntenia.
Căițele de bani sunt niște scufițe de lână acoperite cu bani dispuși în zale. Ele se dădeau drept zestre fetelor bogate. Spelcile și pieptenii din os, confecționați de țigani, erau decorați cu motive geometrice incizate cu potricale fine sau traforări făcute cu un ferăstrăiaș special. Boldurile de conci și cerceii , confecționați de meșteșugari artiști, erau lucrați cu ciocănașul prin batere și gravați cu acele. Cerceii din metal se întâlnesc începând cu secolul al XVIII-lea îndeosebi în nordul Moldovei, în Transilvania, ca și în Oltenia.
Sursa: selecții din lucrarea ,,Arta Populară Românească”
ȘTIAȚI CĂ?
Caracteristica esențială a ceramicii negre - culoarea - este determinată de modul de ardere a vaselor. Arderea este de tip reducător, adică se realizează în condiții în care oxigenul nu poate pătrunde într-un triaj suficient pentru a asigura o oxidare completă.
Categoriile de vase negre sunt variate: oale, cănițe, strachini sau alte vase de lut de genul castroanelor, instrumente muzicale sau jucării.
Dacă la origini nu a fost vorba de prezența vreunui decor la ceramica neagră, încă din culturile neolitice Boian și Vădastra, iar apoi în cultura La Tene-ul dacic apare o ornamentație executată în diverse tehnici și anume în incizie în cazul culturii Boian - Vădastra, și prin lustruire în La Tene-ul dacic. Ceramica neagră de astăzi folosește aceleași modalități de decorare –prin lustruire (cu piatra sau postavul) și imprimare sau incizare (cu paiul, cu vârful ascuțit, cu rotița).
Ornamentele incizate se pot împărți în ornamente geometrice și ornamente fitomorfe sau vegetale. În cadrul celor dintâi deosebim în primul rând linia, care poate apărea sub diverse forme: frântă, bătută pe loc, linia frântă cu brațe crescute, cu brațe inegale sau cu brațele dispuse în anse. Destul de frecvent apare și spirala ca element decorativ, fie simplă, fie obținută prin două-trei învăluiri concentrice, plecând dintr-un punct central. Cât privește decorul fitomorf sau vegetal, constatăm că de obicei se reduce la frunza de brad, delicat obținută, dispusă succesiv pe suprafața internă mai ales a străchinilor mari.
Un procedeu deosebit de decorare a ceramicii negre, și anume pictarea, se întâlnește în satul Poeni al comunei Dăleni din județul Iași, unde decorul se realizează cu pensula pe vasele arse. În ceea ce privește forma, se remarcă o mai puternică tendință de bombare a vaselor prelungi, folosite la acritul laptelui .
Atât prin culoare, cât și prin pastă și decor, ceramica neagră reprezintă una dintre cele mai interesante categorii de ceramică din țara noastră, unică totodată în ceramica europeană.
Sursa: selecții din lucrarea ,,Arta Populară Românească”
DIN CULTURA ŞI TRADIŢIILE POPULARE ROMÂNEŞTI – DESPRE PLUTĂRITUL DE PE BISTRIŢA
Săptămâna trecută vă prezentam câteva generalități despre meșteșugul plutăritului din urmă cu două veacuri. Astfel, am putut afla împreună și cum era construită o plută.
Pentru astăzi, îl luăm martor pe învățătorul și cărturarul Teoctist Galinescu, din Hangu, cel care are pregătită în tolba sa cu amintiri câteva întâmplări povestite de un înaintaș de-al său. Totodată, vom afla și ce înseamnă o “închisoare” a plutașilor.
Lectură plăcută!
“Una din preocupările la o parte din locuitorii Ţării Hangului a fost plutăritul pe Bistriţa. Ceva din această îndeletnicire am cunoscut şi eu, însă, pentru a completa cunoştinţele, am apelat la bătrânul Sava Petroaia din Chiriţeni, născut la 28 noiembrie 1891, la Hangu, iar consultarea am avut-o între 14 şi 18 ianuane 1983.
Pluta era condusă, de obicei, de doi plutaşi care, uneori, erau ajutaţi de dălcăuş, în persoana unui copil, a unei fete sau femei sau a unui matur mai slab, mai puţin priceput, care, întâmplător, nu avea de lucru. Sava Petroaia mărturisea că adesea se folosea ca dălcăuş de sora sa, Elisabeta Iosub, înainte, în timpul şi du¬pă Primul Război Mondial.
Moş Sava a plutărit încă de la vârsta de 16 ani. Ducea plute de la Tulgheş la Piatra-Neamţ, pe Bistricioara şi Bistriţa, destinate pentru Turcia. Treceau vama la Prisecani, cu paşaport, şi luau pluta în primire la Tulgheş, apoi opreau la fronti¬eră la Pintec. Vameşii verificau lemnul, punând ştampila CONTROLAT, şi erau predate antreprenorilor turci, Hemdi şi Ali, care cumpărau lemnul.
Hanganii, de obicei, plutăreau numai până la Piatra-Neamţ. Turcii aveau aici omul lor, Ariş, care era numit comision. Acesta lua în primire plutele şi plătea plutaşilor transportul.
Moş Sava Petroaia a plutărit şi pe Bistriţa, de la Broşteni, rar de la Doma, iar în jos de Piatra-Nemţ a fost de câteva ori cu plute luate de la Grinţieş, Buşmei ori de la Fârţâgi-Hangu, ajungând, pe Bistriţa şi Siret, până la Cozmeşti, unde era o fabrică de cherestea.
Plutaşii din sus de Piatra-Neamţ, de obicei, erau numiţi „hangani”, deoare¬ce din Hangu erau cei mai vestiţi plutaşi, iar cei din jos de Piatra-Neamţ, de la Vânători, Dumbrava Roşie, Roznov, Zăneşti, erau numiţi „gălăţeni” fiindcă erau specializaţi în plutăritul, mai dificil, pe Siret şi duceau plutele alcătuite din lemn pentru catarge de nave, până la Galaţi.
Tot moş Sava mi-a povestit că munca la plutărit era foarte grea, totuşi o practica cu plăcere. De multe ori avea noroc (acesta stând în priceperea şi isteţi¬mea lui) să ducă plute cu bine şi cu vreme bună. Mai greu era pe timp ploios şi fri¬guros sau când se făceau aşa-zisele „închisori” de plute, fie din nepriceperea unor plutaşi, mai puţin experimentaţi sau când plutele mai grele ajungeau plutele mai uşoare şi le îngrămădeau prin poduri sau grinduri, neputând trece mai departe şi venind altele peste ele. Atunci „închisoarea” era gata. în această situaţie, trime¬teau un plutaş mai sprinten, care fugea în susul apei şi anunţa plutaşii care veneau că s-a făcut „închisoare”, iar aceştia îşi legau plutele la mal, unde apa era dolie (mai băltită), dar şi acolo, uneori, când legau mai multe plute, se închidea valea, formându-se „închisori”, cu plute sfărâmate, lemne încălecate. Până le descur¬cau, dura câteva zile, uneori şi săptămâni, cu timp pierdut în contul plutaşului.” (“Plutașii pe Bistrița”, antologie de Teoctist Galinescu, Editura “Cetatea Doamnei”, Piatra-Neamț, 2006)
DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ROMÂNEȘTI – A DOUA ȘI A TREIA ZI DE PAȘTI
Lunea Paştelui mai era numită şi Ziua Vălăritului sau Ziua Udatului, obişnuindu-se ca acum flăcăii să ude cu apă pe fetele mari, iar băieţandrii pe fetiţe. Mai demult, flăcăii erau organizaţi în cete, având ca şef un vătaf. Umblau prin sat cu lăutari după ei, oprindu-se mai ales la casele fetelor mari, aici făcând urări adecvate momentului. În casă, fata era jucată, răsplata flăcăilor constând în ouă roşii. În timp, această veritabilă colindă s-a transformat foarte mult, din ea rămânând numai obiceiul udatului.
Astfel, dis-de-dimineaţă, flăcăii iau o cofă plină cu apă neîncepută şi încearcă să ude fetele chiar în patul acestora. Alteori, pândeau fetele când ieşeau din casă, le luau pe sus şi le duceau la o fântână sau un pârâu, aici turnând pe ele câteva cofe de apă, sau aruncându-le pur şi simplu în pârâu. Fetele se făceau că se supără, însă erau tare bucuroase de un asmenea tratament care, spuneau ele, le vestea măritişul chiar în acel an. Bineînţeles, fetele nu rămâneau datoare flăcăilor, căci obiceiul cerea ca a doua zi acestea să-i ude pe flăcăi.
Pe vremuri, după ce flăcăii umblau pe la casele fetelor, se adunau cu toţii la scrânciob, aici organizându-se o mare petrecere. Se spune că scrânciobul se făcea în amintirea spânzurătorii lui luda. La Paşti se scotea mai ales scrânciobul mare cu roată, acesta fiind un mijloc foarte căutat prin care se obţineau senzaţii tari, dar şi morţi rapide. Fata sau flăcăul care se dădeau în scrânciob trebuiau să aibă flori în mână, o pietricică pe cap şi un ou roşu în buzunare. Spre finalul petrecerii, pentru a creşte cânepa mare şi frumoasă, în hohotele de râs ale tinerilor, se dădeau în scrânciob şi babele satului.
Aceste două zile ale Paştelui erau rezervate de cei maturi vizitelor pe la rude, vecini şi prieteni, aceste vizite fiind numite altădată «Umblatul cu pasca». Originea acestor vizite ar data din vremurile când creştinii umblau şi vesteau învierea Domnului Hristos. Uneori, se obişnuia ca finii să dăruiască la naşi şi cumătrii la cumătri, nu numai cu pasca, ci şi colaci.
Exista o credinţă potrivit căreia firimiturile care rămâneau de la mesele de Paşti era bine să fie păstrate. Îngropate, din ele ar răsări o planta numită cucoană sau maruncă, plantă bună de pisat şi de pus în băutură atunci când o femeie vroia să facă copii. Potrivit tradiţiei, a doua zi de Paşti e voie să se ciocnească ouăle roşii şi „cap cu dos” , a treia zi fiind permisă şi ciocnirea „dos cu dos”, precum şi „coastă cu coastă”.
DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ROMÂNEȘTI – PRIMA ZI DE PAȘTE
Două dintre cele mai de seamă griji ale omului de abia trezit în Duminica Paştelui constau în uitatul într-o cofă cu apă, pentru a vedea bine peste an, şi în pusul mâinii pe un cleşte de fier sau pe clanţa uşii, spre a fi sănătos şi tare până la Paştele următor. Despre morţi se credea că ar ieşi din biserică cu puţin înainte de a intra preotul la slujbă; se spune că cine avea curajul să intre în biserică înaintea preotului îi vedea pe aceşti morţi, însă murea pe loc.
Îndeobşte, prima zi a Paştelui era rezervată reculegerii şi odihnei, numai tinerii adunându-se în curtea bisericii, băieţii cu ouă roşii, iar fetele cu ouă roşii şi cu pască; aici se trăgeau într-una clopotele şi se bătea toaca, anunţându-se astfel bucuria învierii Domnului. Uneori, motivaţia acestor practici era creşterea cânepii şi a inului sau apărarea de cumpene mari. Strigoii şi vrăjitoarele puteau fi recunoscuţi foarte uşor în această zi dacă se respectau nişte ritualuri; astfel, un flăcău îşi punea la chimir lingura folosită la facerea ouălor roşii şi se ducea intr-un copac înalt de unde putea vedea cum strigoaicele încercau să ia mana de la vaci; dacă acestea îl vedeau, nu-i puteau face nimic câtă vreme rămânea în copac. Capul unui şarpe, tăiat cu un ban de argint, în care se punea banul respectiv şi trei fire de busuioc, băgat în sân, putea face pe oricine să recunoască un strigoi la slujba din această zi.
Prin Ardeal, după Vecernie, avea loc obiceiul numit Alegerea Craiului; obiceiul cerea să fie ales crai feciorul care ieşise primul la arat; după alegere, craiul era dus, pe sus, la un râu şi, dacă nu promitea să dea de băut, era aruncat în apă; în curtea bisericii, craiul avea dreptul de a judeca pe toţi cei care făcuseră vreo necuviinţă de-a lungul Postului Mare, pedeapsa cea mai frecventă fiind lovirea la tălpi cu un lanţ; apoi, la casa craiului, avea loc o mare petrecere unde erau invitate şi fetele satului.
O regulă străveche spune că în prima zi a Paştelui nu trebuie să-ţi plăteşti datoriile, nici să faci împrumuturi, această regulă amintind desigur de vremurile în care Anul Nou începea primăvara. Oarecum de aceleaşi vremuri amintesc darurile şi marea libertate de care aveau parte, în aceeaşi zi, servitorii, ciobanii, precum şi animalele domestice; precizăm că vacile nu se mulg deloc, viţeii au parte de tot laptele, iar câinii, oricât de răi ar fi, sunt lăsaţi slobozi. Conform acestei reguli, prin multe din oraşele noastre e Paşte în fiecare zi, deoarece câinii sunt slobozi mai mereu.
înspre final, câteva cuvinte despre ouăle roşii. Dimineaţa, copiii obişnuiau să se spele într-un vas unde se afla şi un ou roşu, crezându-se că aşa vor prinde la sânge. Prin unele locuri, copiii umblau cu „de-a oulia” pe la case, adunând multe şi frumoase ouă. îndeobşte, se mâncau ouă roşii pentru ca oamenii să fie sănătoşi ca oul. în această zi ouăle se ciocneau numai „cap cu cap”, cel mai în vârstă fiind acela care ciocneşte şi spune „Hristos a înviat!”. Potrivit unei credinţe vechi, al cui ou se va sparge primul acela va muri mai întâi; cel cu oul spart trebuia să i-1 dea celuilalt; e adevărat că unii mai lacomi umblau şi cu ouă de pichere sau de lemn, însă erau degrabă prinşi şi pedepsiţi. Din oul colorat primul în Săptămâna Mare mâncau toţi copiii casei în prima zi a Paştelui, găoacea, în care se punea aluat din făină de grâu, păstrându-se pe grindă, fiind, se spune, bună de noroc.
Amintiţi-vă mereu că mâncând la Paşti din ouăle roşii sfinţite la biserică faceţi o faptă bună; asta deoarece se credea că atunci când nu se vor mai face ouă roşii va fi sfârşitul lumii! (Marcel Lutic, „Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006)