Noutati

LA MULȚI ANI, MAESTRE NICOLAE GÂSCĂ!

Astăzi, 30 septembrie, maestrul Nicolae Gâscă împlinește 83 de ani. Este o ocazie potrivită pentru toți cei care au gravitat în jurul coralei „Cantores Amicitiae”, pe care a fondat-o în anii 70 ai veacului trecut, să îi trimită (pe viu sau virtual) gânduri de bine și de recunoștință.

Încercă, în cele ce urmează, un portret al maestrului și o scurtă prezentare a coralei sale.

Nicolae Gâscă – ctitorul „Cantoresului”

S-a născut în 1942 la Ţibirica, judeţul Orhei, în Republica Moldova. Studiile muzicale le face la Iaşi, absolvind în 1965 cursurile Conservatorului de muzică „George Enescu”.

Instituţie de învăţământ muzical în care urmează o îndelungată carieră pedagogică, urcând rând pe rând, treptele sistemului universitar românesc. Între 1965 şi 1976 este asistent universitar. Apoi, până în 1990, este lector universitar. Pentru ca din 1990 să devină profesor universitar. A fost şeful Catedrei de dirijat. Pentru ca în perioada 1991 – 2000 să răspundă de destinele întregii Universităţi de Arte „George Enescu”, în calitatea sa de rector.

În anul 2003, obţine titlul de Doctor în muzică la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.

Acesta ar fi, pe scurt, CV-ul pedagogic al lui Nicolae Gîscă.

De numele domniei sale se leagă, indubitabil, întreaga istorie a Coralei „Cantores Amicitiae”, ansamblu înfiinţat de însuşi Nicolae Gâscă.

Formaţie a Conservatorului ieşean „George Enescu”, ia fiinţă în anul 1975, fiind constituită din studenţi ai Secţiilor de pedagogie şi canto. Componenţa sa este mereu împrospătată, odată cu descoperirea, de la an la an, a noi şi noi talente muzicale. Şi odată cu absolvirea Conservatorului de către alţii.

Dirijor, chiar de la constituire, este profesorul universitar doctor Nicolae Gâscă, unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai muzicii corale româneşti.

Din 1975, formaţia ieşeană participă la numeroase manifestări muzicale de interes naţional, studenţeşti în primul rând, fiind remarcată pentru calitatea repertoriului şi a interpretării.

„Cantoresul” cultivă în al său repertoriu ideea generoasă a „amiciţiei” între popoare prin muzică, a dorinţei de pace şi colaborare. Muzica fiind în acest sens un limbaj pe cât de emoţionant, pe atât de larg înţeles.

Ideea de bază, ideea care defineşte „Cantoresul”, această bijuterie studenţească a muzicii corale româneşti, este aceea a unei frumoase prietenii – amicitiae în latină – legate, prin intermediul muzicii corale, între artiştii tineri de pe scenă şi publicul de pe întreg Mapamondul. Este concluzia pe care am desprins-o personal audiind în mai multe rânduri concertele acestui grup muzical.

Cu al său „Cantores Amicitiae”, profesorul Gâscă a colindat lumea întreagă. Prezentând, pe oriunde a umblat, un repertoriu complex. De la muzica renascentistă, trecând prin cea a perioadei clasismului ori romantismului, până la cea contemporană.

Oratoriile bizantine sau muzica multora dintre popoarele Globului încântă deopotrivă auzul şi sufletul oricărui meloman care le ascultă.

Pe cât este de complex, repertoriul „Cantoresului” este şi variat. Iar de acest lucru are mereu grijă maestrul Gâscă. Înnoirea perpetuă a programului, căutarea neîncetată în „arhiva” corală a lumii dovedeşte o dată în plus profesionalismul dirijorului, profesorului, artistului Nicolae Gîscă. Profesionalism cu care vrea să-şi „contamineze” şi discipolii.

Consider inutilă înşiruirea succeselor – premii, distincţii etc – cucerite de-a lungul anilor de generaţii întregi de studenţii muzicieni care au făcut parte din prestigiosul Ansamblu coral. Mai de preţ mi se par impresiile melomanilor, senzaţiile trăite de aceştia pe parcursul minutelor petrecute în compania Cantoresului.

Din memoria unor astfel de persoane vrăjite de muzica interpretată de „Cantores Amicitiae” am reţinut doar două.

Prima aparţine unui ziarist belgian, care a dat-o publicităţii în 1991. „Dacă cineva a spus într-o zi că «munca se şterge cu muncă», aceasta s-a putut constata din înaltele calităţi interpretative ale Ansamblului, la a cărui precizie, fineţe, omogenitate şi transcendenţă a stilului stau mărturie  atât datele personale ale interpreţilor, cât şi profunzimea lucrului aproape zilnic pe care coriştii şi soliştii şi-l impun sub conducerea fină şi dinamică a dirijorului lor. Căldura plină de miez a vocilor bărbăteşti de bas şi timbrurile feminine specifice Europei Centrale se îmbină armonios şi produc auditoriului o plăcere rară. Adăugând şi o prezenţă şi o ţinută de scenă impecabile, iată motivele pentru care publicul, entuziasmat şi profund emoţionat, nu şi-a cruţat aplauzele cerând fără încetare bisuri!”

„«Să ne veselim oleacă» este nu numai titlul unei încântătoare miniaturi corale prezentă de la început în repertoriul formaţiei CANTORES AMICITIAE, ci şi, într-un fel, o deviză a acesteia. Şi iată că, tot «veselindu-se» (vorba vine, pentru că drumul nu a fost semănat numai cu bucurii!) a ajuns la atâţia ani de existenţă. Arbitrariul, aproximaţia, improvizaţia intepretativă au fost, de la bun început şi pe tot parcursul existenţei coralei, excluse cu desăvârşire. Astfel încât, chiar  în cazul celor mai voit «relaxante» programe, ţinuta nu a încetat a fi una academică!” (Liliana Gherman, 2001)

„Cantores Amicitiae” s-a confundat decenii întregi cu Vacanțele Muzicale de la Piatra

Încă din primul an de existenţă al Coralei, Nicolae Gâscă şi-a aruncat „odorul” în miezul focului, pe scenă, în atenţia publicului larg. Şi a făcut-o la Piatra-Neamţ. La Vacanţele Muzicale. Aici unde, din 1976, an de an le propunea melomanilor întâlnirea cu generaţii după generaţii de studenţi. Cantores Amicitiae a fost mereu, ca şi în cazul altui ansamblu românesc de mare prestigiu – Cvartetul VOCES, prieten bun cu pietrenii. Ajungându-se la un moment dat la situaţia în care Corala să fie considerată o „soră” a Vacanţelor.

„Ansamblul coral «Cantores Amicitiae» s-a pliat întotdeauna perfect pe formatul Vacanţelor, pentru că muzica pe care o cântăm noi iese din şabloanele altor stiluri. Nu este o muzică cu ştaif. Dimpotrivă, este una tinerească, veselă. Şi asta le permite studenţilor să se simtă tineri şi mai în largul lor. Atmosferă relaxată aşa cum s-a vrut şi s-a reuşit dintotdeauna la Vacanţele Muzicale.” (prof. Nicolae Gâscă)

by Carmen Saeculare

OMAGIU ADUS SCRIITORULUI MAX BLECHER

Marcel (Max) Blecher s-a născut pe 30 sepembrie 1909, la Botoşani. Cel care avea să fie asemuit lui Franz Kafka, a frecventat Liceul din Roman, cu bacalaureat luat la Paris.

În 1928, i s-a descoperit Boala lui Pott, în fapt o tuberculoză la nivelul coloanei vertebrale, care a progresat iremediabil. Spre sfârşitul anului 1934, se retrage la Roman (strada Costache Morţun nr. 4), unde va continua să scrie şi să urmărească evoluţia vieţii literare din ţară şi din străinătate. Așa cum avea să scrie Mihail Sebastian, aici a „decis să pună capăt lungii lui pribegii prin sanatorii şi să aştepte acolo moartea”. Blecher scrie mereu, până în ultima clipă, „în aceeaşi poziţie în care dormea şi în care mânca” (Saşa Pană), cu caietul sprijinit de o scândură, pe care o avea potrivită pe genunchii îndoiţi prin anchilozare.

Se defineşte ca adept al filosofiei lui S. Kierkegaard, iar prin opera literară se înscrie în ceea ce numim suprarealism.

A debutat în „Bilete de papagal” (1930). A mai colaborat la „Le Surealisme au service de la revolution” şi „Feuillets inutiles” (Paris), „Adam”, „Adevărul literar şi artistic“, „Viaţa românească”, „Lumea românească”, „Vremea”.

Volumul de debut: „Corp transparent”. Făcând parte din generația lui Mircea Eliade sau Anton Holban, Blecher a scris inspirându-se din propriile experiențe. Așa i-au apărut: „Întâmplări în irealitatea imediată” și „Inimi cicatrizate“.

A trecut în eternitate, după o lungă şi grea suferinţă, în ziua de 30 mai 1938, la Roman.

„Este, cred, acelaşi lucru a trăi sau a visa o întâmplare şi viaţa reală, cea de toate zilele. Ea este tot atât de halucinantă şi stranie ca aceea a somnului. Dacă aş vrea, de pildă, să definesc în ce lume scriu aceste rânduri, mi-ar fi imposibil.” (Max Blecher)

„Când privesc mult timp un punct fix pe perete, mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu.” (Max Blecher)

Valentin ANDREI,

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț

Sursă de documentare: Constantin Tomşa – „Personalitaţi ale culturii din judeţul Neamţ”.

by Carmen Saeculare

OMAGIU ADUS EMINENTULUI ISTORIC LITERAR ION ROTARU

Cunoscutul profesor universitar, critic şi istoric literar, Ion Rotaru, s-a născut în ziua de 11 septembrie 1924, în satul Valea lui Ion (pe vremea aceea, în Neamţ, astăzi, județul Bacău). A învățat, în clasele primare, în satul natal, apoi, în 1937, devine elev al Şcolii Normale, absolvită în 1944, și, concomitent, cursul superior al Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău. Între 1948-1952, încearcă să urmeze dreptul sau matematica. Între timp, a fost învăţător , predând inclusiv la Cândeşti şi Vădurele, localități din ținutul Neamţ.

Atras de mari profesori ca George Călinescu, Tudor Vianu, va deveni student al Facultăţii de litere a Universităţii Bucureşti. După absolvire, devine cercetător extern la Institutul de lingvistică al Academiei R. P. R. Îşi pregăteşte doctoratul, pe care îl va susţine în 1964, cu teza „Eminescu şi poezia populară”, coordonator fiindu-i Alexandru Piru.

Își începe cariera universitară la catedra de literatură română a Facultăţii de Filologie, parcurgând toate treptele ierarhiei de dascăl, până la cea de profesor (1953-2001). Între 1968-1971, a fost lector de limba română la Facultatea de Litere a Universităţii din Lyon şi la sucursala acesteia din Saint-Ettiene (Franţa).

A efectuat mai multe călătorii de studii în Franţa, Germania, Italia, Grecia, Egipt, Republica Moldova. După 1995, a fost profesor în instituţii particulare de învăţământ.

A debutat ca lingvist cu un studiu despre „Depalatalizarea sibialelor în graiul din Valea Bistriţei, din Moldova”, în „Cum vorbim” (1952). Editorial, debutul său a fost cu lucrarea „Ion Creangă. Bibliografie de recomandare”, în 1959.

Ion Rotaru a semnat şi un număr impresionant de ediţii, de antologii, de studii introductive, prefeţe, postfeţe, de comentarii în volume colective care tratau personalități precum Dimitrie Cantemir. Ion Neculce, Constantin Stamatin, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Nicolae Iorga.

În „Un dicționar al literaturii din Județul Neamț”, scriitorul Constantin Tomșa îl considera pe Ion Rotaru „un descendent, în domeniul criticii literare, al lui George Călinescu. Cartea sa fundamentală - „O istorie a literaturii române, I-III”, scrisă între 1971 și1987, se înscrie într-o serie din care fac parte sintezele elaborate de Nicolae Iorga, G. Călinescu şi Alexandru Piru, fiind printre puţinele lucrări postbelice care abordează integral fenomenul literar românesc până în pragul mileniului al IlI-lea”. Lucrarea a apărut într-o nouă ediţie, revăzută (I-VI, 1994-2001), înglobând şi literatura română din afara graniţelor actuale ale României (Basarabia, Bucovina, Banatul Sârbesc, Israel şi diaspora românească). Autorul, conştient că o lucrare de anvergura acesteia nu este una de necontestat, ţinea să facă precizarea că a dorit să ofere „o lucrare de sinteză, accesibilă şi funcţională, şi că aceasta este o mică ambiţie de a suplini, până la apariţia altora mai bune şi mai complete”.

A avut colaborări cu multe și renumite publicații de specialitate, dintre care amintim aici: Almanahul „Luceafărul”, cu publicistică; ■ Ateneu, fragmente din O Istorie a literaturii române; „Limba română şi literatura română”, „Limbă şi literatură”, „Luceafărul”, „Politica vremii”, „Analele Universității București”, „Viaţa românească”, „Viața românească”.

Dintre volumele editate amintim: „Ion Creangă. Bibliografie comentată”, 1959; „Eminescu şi poezia populară”, 1965, ediția a Il-a, 1985; „Analize literare şi stilistice” (în colab.), 1967; „O istorie a literaturii române”, ed. I, vol. I, „De la origini până la 1900”, 1971; vol. II, „De la 1900 până la cel de Al Doilea Război Mondial”, 1972; vol. III, „1944-1984”, 1987; „Valori expresive în literatura română veche”, vol. I-II, 1976-1983; „Forme ale clasicismului în poezia română până la Vasile Alecsandri”, 1979; „Literatura română veche (curs universitar)”, 1981; „VasileVoiculescu comentat de Ion Rotaru”, 1993; „Comentarii şi analize literare”, 1994; „Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească. Mic dicţionar”, 1982 (în colab.).

Ion Rotaru a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, începând cu anul 1966.

S-a stins din viață în decembrie (18 sau, după alte surse, 21) 2008, la Bucureşti.

Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț

Sursă documentare: Constantin Tomşa – „ Un dicționar al literaturii din Județul Neamț”,
Editurile Crigarux și Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2014

by Carmen Saeculare

OMAGIU ADUS COMPOZITORULUI AUREL GIROVEANU

Aurel Giroveanu s-a născut în ziua de 24 septembrie 1916, la Girov, Neamţ. Viitorul pianist, dirijor şi compozitor a efectuat studii muzicale la Conservatorul „Egizio Massini" din Bucureşti (1933-1937). S-a perfecţionat, ulterior, cu Tudor Ciortea (forme muzicale) şi cu Ion Dumitrescu (compoziţie) la cursurile Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (1954-1955).

A fost redactor la Radiodifuziunea Română (1949-1950), dar şi pianist şi dirijor al Orchestrei „Aurel Giroveanu”, Bucureşti (1949-1954). A compus muzică uşoară, de film şi corală.

A fost distins cu Premiul Juriului la Festivalul de Muzică Uşoară de la Mamaia (1966), cu Ordinul Muncii clasa a IlI-a, Ordinul Meritul Cultural clasa a IlI-a, cu Premiul U. C. M. (1972). Colaborări: „Contemporanul”, „Informaţia Bucureştiului”, „România liberă”.

A trecut în nefiinţă pe 2 aprilie 2001, la Bucureşti.

by Carmen Saeculare

Nemțeni de seamă: OMAGIU ADUS MEMORIEI JUDECĂTORULUI CONSTANTIN GRIGORIU

Constantin Grigoriu a fost în veacul trecut un nume important pentru comunitatea nemţeană. Jurist de profesie, numele său a fost strâns legat de istoria primei echipe de fotbal a oraşului reşedinţă de judeţ.

Constantin Grigoriu s-a născut în ziua de 23 septembrie 1907, la Piatra-Neamţ. A absolvit cursurile Liceului „Petru Rareş” şi apoi Facultatea de Drept din Iaşi.

Cariera profesională şi-a început-o ca ajutor de judecător, devenind apoi judecător la Judecătoria Mixtă din Piatra-Neamţ şi la Tribunalul Regional Bacău.

A făcut parte, încă de la înfiinţarea sa (1919), din echipa de fotbal a Asociaţiei Sportive şi de Fotbal Ceahlăul, club care a căpătat personalitate juridică în anul 1932.

A fost decorat cu „Coroana României”, „Steaua României” şi „Crucea Comemorativă a Veteranilor de Război”.

A fost vreme de trei decenii membru şi conducător al Comisiei de fotbal a Consiliului Judeţean de Educaţie Fizică şi Sport.

În anul 1999 i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Piatra-Neamţ.

A decedat în 2008, la vârsta de 101 ani.

Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț

Sursă documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”.
Sursă foto: Dor de Neamţ.

by Carmen Saeculare

Figuri marcante – CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU, NEMȚEANUL CUNOSCUT ÎN LUME CA UN VALOROS SCRIITOR, UN BUN DIPLOMAT ȘI UN PREOT CU HAR

Unul dintre scriitorii importanți ai Europei veacului XX este nemțean. S-a născut la Valea Albă – Războieni, a făcut studii universitare la București, a fost diplomat în Croația, reprezentând interesele României la Zagreb, apoi, după Al Doilea Război Mondial și după sovietizarea României, în 1948, a luat calea exilului, stabilindu-se la Paris. Acolo avea să scrie, în 1950, capodopera „Ora 25“, roman considerat, alături de „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley, „Procesul” lui Franz Kafka și „1984“, creat de George Orwell, una dintre cărțile de primă mărime ale secolului al XX-lea.

„Ora 25” a avut un așa mare succes, încât s-a ajuns și la ecranizarea sa. Regizorul filmului omonim, Henri Verneuil, l-a ales pentru rolul principal pe celebrul actor Anthony Quinn, cel care avea să îi dea viață țăranului român Johan, considerat evreu și ajuns, în timpul celei de a doua conflagrații mondiale, prizonier la nemți, apoi la ruși și, în cele din urmă, la americani.

Însuși Mircea Eliade aprecia acest roman, adresându-i-se autorului: „N-am citit nimic, în nici o literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele Dumitale. Consider «Ora 25» una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările.”

Constantin Virgil Gheorghiu, căci despre el este vorba, s-a născut la 15 septembrie 1916, ca fiu și nepot al preoților care slujeau în comunitatea satelor comunei Războieni. A absolvit Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chișinău, apoi a urmat studii universitare în Litere și Filosofie, la București, și în Teologie, la Heidelberg (Germania).

A debutat cu versuri în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”, apoi, editorial, în 1937, cu „Viața de toate zilele” (Editura Cartea Românească, București).

Parcursul scriitoricesc de tinerețe cuprinde lucrările: „Caligrafie pe zăpadă” (pentru care a primit Premiul Fundației Regale) și „Armand Călinescu” (Editura Socec, București, 1940), „Ard malurile Nistrului: mare reportaj de război din teritoriile desrobite” (Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1940), „Cu submarinul la asediul Sevastopolului” (Editura Națională, București, 1942), „Am luptat în Crimeea” (Editura Națională, București, 1942), „Ceasul de rugăciune”, poezie (Editura Națională, București, 1942), „Ultima oră” (Editura Națională, București, 1943).

În 1943, a fost numit atașat de presă al Ambasadei românești din Croația. Atunci a început lungul drum al pribegiei sale, trecând, prin Austria în Germania, unde s-a refugiat 1944, pentru ca în 1948 să se stabilească în Franța. Experiența aceasta este prezentată pe larg în „Ispita libertății”, cartea în care doi apatrizi (autorul și soția sa) străbat, în mijlocul valului de refugiați, Croația, Austria și Germania, întâmpinând primejdii fără seamăn.

În cei 49 de ani pe care i-a trăit departe de pământul țării, Constantin Virgil Gheorghiu a fost mereu cu gândul la locurile natale. Așa se explică faptul că o parte din creația sa din perioada franceză (patruzeci de titluri) se referă la locurile ținutului Neamț: „Nemuritorii de la Agapia”, „Casa de la Petrodava”, „Poporul nemuritorilor” și „Tatăl meu, preotul care s-a urcat la Cer”.

Un alt titlu de succes al lui Constantin Virgil Gheorghiu este romanul „Cravașa” (1960), scris sub influența filosofiei absurdului, dominantă în Franța anilor ’50-’60. El transferă în paginile cărții o serie de motive de reflexie din gândirea filosofului Albert Camus, pe care l-a cunoscut în 1949 și față de care a nutrit o mare admirație. Personajele din „Cravașa” se lovesc de sentimentul absurdității. Este pusă în discuție dilema dacă nedreptatea făcută omului vine dintr-o greșeală (păcat) a(l) comunității în care trăiește sau este din cauza istoriei, care se prăvălește uneori cu furie oarbă, irațională asupra sa.

În 1963 a fost hirotonit ca preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris.

Dintre toate cărțile scrise de Constantin Virgil Gheorghiu după momentul hirotoniei, „Spioana” rămâne, în viziunea criticii literare franceze, romanul cel mai izbutit.

Activând deja ca preot la Biserica „Sfinții Arhangheli” din Paris, în 1971 primește rangul de iconom stavrofor, aflându-se sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol.

Până la trecerea sa în veșnicie, petrecută la 22 iunie 1992, la Paris, Constantin Virgil Gheorghiu a continuat să scrie, trimițând mereu gândul său asupra țării de origine.

După moartea scriitorului, familia a donat Bibliotecii Academiei Române arhiva lui în limba franceză. Referindu-se la această donație, ca și la opera în întregime a lui Constantin Virgil Gheorghiu, academicianul Eugen Simion, reputat critic literar, consideră că ea „merită cu prisosință a fi cercetată.”

Valentin ANDREI,

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț

by Carmen Saeculare