Figuri marcante: OMAGIU ADUS UNUI ARTIST NEMŢEAN DE SUCCES - HÂTRUL ŞI BONOMUL SANDU STICLARU
Robust şi bine legat, cu epiderma sa ce aminteşte de carnaţia de piatră a unor statui ascunse în frunzişul parcurilor şi trădând o sănătate rurală, ca şi cum ar descinde din Vitoria Lipan, actorul Sandu Sticlaru, apartenent prin naştere urbei Roman, s-a impus în arta scenei şi a ecranului ca o personalitate de referinţă. O întâlnire, directă sau indirectă, cu jocul său actoricesc, sapă profund, în sensibilitatea noastră de spectator, imaginea unui personaj care aparţine, deopotrivă şi vieţii ca şi ficţiunii estetice, între acestea două existând o inegalabilă coincidenţă.
Astfel îl caracteriza profesorul şi filosoful romaşcan Gheorghe A. M. Ciobanu pe neuitatul actor Sandu Sticlaru.
Sandu Sticlaru s-a născut pe 15 octombrie 1923, la Roman. A absolvit, în 1945, Conservatorul de Artă Dramatică din Capitală, urmând apoi o intensă activitate teatrală și cinematografică. A fost considerat, pe drept cuvânt, unul dintre marii actori români de comedie, actor de teatru și film, fiind, în acelaşi timp, unul dintre actorii emblematici ai Teatrului „Nottara“ și, în ultimii ani de activitate, ai Teatrului Național din București.
Sandu Sticlaru a interpretat nenumărate roluri şi la teatrul radiofonic, vocea sa o dată auzită, rămânând adânc impregnată în memoria publicului.
A trecut în eternitate în ziua de 3 octombrie 2006, la București, fiind înmormântat la Cimitirul evreiesc „Sefard”.
Maestru al rolurilor secundare
Pentru Sandu Sticlaru, dramaturgul rămâne doar un pretext de a purta cu noi un comentariu firesc, un dialog pentru care, parcă, nu ar mai fi nevoie de scenă sau decor, de reflectoare sau de gong, era de părere acelaşi venerabil profesor romaşcan.
Sticlaru, de regulă, refuza rolurile principale, roluri care, în viziunea sa, erau menite să menţină actorul mereu pe scenă şi prin care să domine pe toate celelalte personaje. El prefera, din contra, prezenţa secundară, adiacentă sau paralelă, compensatorie sau contradictorie. Dar ce roluri memorabile a creat din această postură! Prin stilul său de joc atât de firesc, prin sonoritatea vocii sale atât de caracteristică, Sandu Sticlaru a reuşit să se înfiripeze în sufletul spectatorului. Intrat acolo, el nu va mai ieşi în veci! Orice costumaţie i-a impus sumedenia de roluri. Artistul a cucerit şi cu inimitabila voce, amestec de bonomie şi mirare, de un uşor graseiaj în exprimare. Căci, cine l-a cunoscut, ştie, bonomia şi umorul nu l-au părăsit nici pe scenă nici în afara ei.
Actor al tuturor vârstelor
Prin repertoriul ales, ca şi prin disponibilitatea sa extrem de largă de a se substitui la o categorie diversă de personaje, Sandu Sticlaru a însoţit spectatorul de-a lungul tuturor vârstelor acestuia. A interpretat ba Omida din Alice în ţara minunilor, dar şi un vagabond din Prinţ şi cerşetor. A fost şi John pădurarul din Tom Degeţel sau sfetnicul din Micul Muck. Spectatorul adolescent îşi aminteşte de dascălul din Răzvan şi Vidra, ori de Planchet din Cei trei muschetari. Cu acelaşi talent şi aceeaşi dragoste pentru rol, Sandu Sticlaru a făcut şi film: Hanul Ancuţei, Baltagul, Răscoala sau Moara cu noroc sunt exemplele cele mai la îndemână.
Pentru spectatorul de teatru şi film fidel, Sandu Sticlaru rămâne actorul complex, a cărui paletă artistică cuprinde în ea viaţa de toate zilele a oamenilor simpli, cu bucuriile, cu împlinirile, dar mai ales, cu străvechea ei înţelepciune.
OMAGIU ADUS MEMORIEI ARTISTEI PLASTICE SIMONA CHINTILĂ VASILIU
Simona Chintilă-Vasiliu s-a născut în ziua de 15 octombrie 1928, la Piatra-Neamţ. Fiică a preotului şi profesorului de lingvistică Vasile Vasiliu şi a Lucreţiei Vasiliu-Mândrilă, absolvă in 1954 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (Bucureşti), secţia pictură monumentală, avându-i ca profesori pe pictorii Gheorghe Labin şi Ştefan Constantinescu.
Studiază în paralel muzica, literele și filozofia.
Între anii 1954-1986, este asistent şi conferenţiar universitar la catedra de Artă Monumentală – Restaurare a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”.
Membru Uniunii Artiştilor Plastici din România, a participat la numeroase expoziţii anuale, bienale, municipale, republicane din ţară şi la expoziţii româneşti organizate peste hotare (1958-1997): Moscova, Atena, Sofia, Beijing, Washington şi Chicago, Milano, Praga, Koln, Mexic, Alexandria, Leipzig, Paris, Torino, Roma, Helsinki, Varşovia, Belgrad, Tokio, Lagos, Manilla, Rabat, Plovdiv, Bratislava.
A participat cu lucrări în expoziţii internaţionale (1957-1966) la Moscova, la Bienala de la Paris, la Sao Paulo, la Trienala de la Delhi.
A primit: Premiul I oferit de U. A. P. pentru artă decorativă, Premiul II la Festivalul Tineretului de la Moscova, Premiul special al Juriului la Bienala de la Sao Paulo, Premiul „Lascăr Vorel”.
A avut lucrări de artă monumentală (mozaicuri, fresce) la Bucureşti, Constanţa, Piatra-Neamţ, Tulcea. A practicat desenul în tuş, cretă colorată, ceracolor, acuarelă, uleiul pe pânză, tempera pe lemn şi tehnici mixte.
A publicat volumul de poezii „Sora mea geamănă”, la editura „Vinea”, Bucureşti, 2005.
A trecut în eternitate în ziua de 5 mai 2009, la Bucureşti.
Sursă de documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”.
Explicaţie foto: Simona VASILIU CHINTILĂ – „Peisaj CUIEJDI - NEAMT" (tehnică mixtă pe carton subtire, 31 x 43 cm., ramă 49,5x62, semnat şi datat dreapta jos în 1984).
PERSONALITATEA ZILEI – SCRIITORUL DRAGOŞ VITENCU
Dragoş Vitencu s-a născut pe 15 octombrie 1908, la Cernăuţi.
Avocat şi scriitor, a făcut parte din Societatea Academică „Junimea”, continuatoarea „Arboroasei”. Debut literar în anul 1926, în „Junimea literară”. Colaborează cu publicaţii ale vremii, cum ar fi „Făt-Frumos”, „Floarea-Soarelui”.
Se refugiază la Piatra-Neamţ (1939), apoi se reîntoarce la Cernăuţi (1942), unde va fi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Bucovina şi secretar de redacţie al Revistei „Bucovina”, secretar al Societăţii pentru Cultură, până în 1944, când se stabileşte definitiv la Piatra-Neamţ, cu soţia sa, Oltea Vitencu (n. Iliuţ, originară din Vatra Domei), profesoară de geografie la Liceul „Petru Rareş”.
A fost condamnat politic şi a executat cinci ani de închisoare (1953-1958), acuzat că „a ajutat familiile legionarilor”.
La Piatra-Neamţ a scris „Viaţa pasionată a lui Ciprian Porumbescu” (1974).
Alte cărţi: „Cemăuţiul meu”; „Permanenţe româneşti, la Miazănoapte şi la Răsărit”.
A trecut în eternitate la Bucureşti, dupăo lungă şi grea suferinţă, în ziua de 28 iulie 1981.
Sursă de documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”.
Omagiu adus memoriei lui Ciprian Porumbescu „CÂNTA LA STUPCA O VIOARĂ!”
Astăzi ne amintim de patriotul Ciprian Porumbescu. Este cunoscut de români drept compozitor şi violonist. Însă, mai presus de toate, el a fost un mare patriot. Numele său era Ciprian Golembiovschi. Nume moştenit de la tatăl său, care era un devotat slujitor al bisericii şi un talentat scriitor. Unii l-au numit „Creangă al Bucovinei”. În limba polonă, „golembiovschi” s-ar traduce „porumbescu”. Numele „Porumbescu” a fost folosit de Ciprian mai întâi ca pseudonim şi apoi ca nume oficial.
Din cauza sărăciei, Ciprian Porumbescu nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă şi completă. A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi, unde conduce corul Societăţii Culturale „Arboroasa”, iar în anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivităţi, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu şi alţii, participă şi tânărul Ciprian Porumbescu, uimind asistenţa cu minunatul său cântec de vioară.
La Viena, unde studia datorită unei burse, va scoate, în anul 1880, colecţia de douăzeci de piese corale şi cântece la unison, reunite în „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români” („Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”), prima lucrare de acest gen din literatura noastră.
„CÂNTA LA STUPCA O VIOARĂ” este un volum editat undeva la mijlocul veacului trecut de către Constantin Ghiban, un intelectual fermecat de personalitatea lui Porumbescu. Omul a efectuat ani de zile pelerinaje prin loculrile în care a trăit marele nostru patriot, ocazii cu care a reţinut impresii şi amintiri de la cei care-l cunoscuseră pe Porumbescu. A rezultat această frumoasă carte, o biografie romanţată.
Arhitectură românescă rurală - RATOȘELE DIN MOLDOVA ȘI HANURILE DIN MUNTENIA
Ne vom referi, în cele ce urmează, la un tip de arhitectură special din spațiul românesc – hanul, sau, așa cum i s-a spus în zona Moldovei, ratoșul.
Era o vreme – ne referim la Evul Mediu românesc – în care localnicii erau datori (datorie înscrisă în hrisoavele, legile, timpului respectiv) să-i găzduiască pe călătorii aflați ocazional, în tranzit, prin Țările Române. Situaţia era explicabilă, afirmă etnograful și cercetătorul Mihai Ispir[1], prin fragilitatea premiselor, în primul rând economice, care favoriza construcţia de hanuri din acea vreme: „Obligaţi a «beilicului» sau «conăcitului» - a găzduirii străinilor «de orice limbă» în casele locuitorilor (mai ales orăşeni) săraci sau bogaţi - era curentă în ţările dependente Porţii otomane. Scutirile de «conăcit» , individuale sau colective, urmărind încurajarea existenței unor bresle, printre care se număra şi cea a negustorilor, se prelungesc până la începutul veacului al XIX-lea, confirmând dăinuirea acestei îndatoriri.”
Deschiderea și înmulțirea drumurilor comerciale au fost factorii decisivi pentru apariția în Țările Române a hanurilor, construcții, în special la intersecția căilor de comunicare, destinate găzduirii, hrănirii, odihnirii călătorilor și a cailor care îi însoțeau. O privire mai atentă, mai aprofundată asupra lor ne ajută să ne dăm seama că există o diferență între hanurile din Muntenia și cele din Moldova.
Dacă hanul desemna, în general, locul de popas al negustorilor și al călătorilor de pe marile drumuri comerciale, ratoșul (rateșul) purta o notă mai arhaică și mai moldovenească, evocând popasurile rustice de la răspântiile satelor, unde drumeții găseau adăpost, hrană și o clipă de tihnă între două călătorii. Se poate spune, fără teamă de a greși, că toate ratoșurile pot fi considerate hanuri, dar nu toate hanurile erau ratoșuri.
De asemenea, specialiștii au făcut, le-a lungul vremii, o diferență între hanurile muntenești față de cele moldovenești, plecând și de la arhitectura definitorie fiecărui tip în parte. Cele din zona de Sud, influențate de traiul desfășurat sub imperiul otoman, erau organizate în jurul unei curţi interioare descoperite (cu precădere cele din București și împrejurimi). Spre deosebire de acestea, hanurile din M oldova (ratoşe) au încăperile şi anexele înglobate sub același acoperiş.
Termenul „ratoş”, aflăm de la Mihai Ispir, provine, se pare , din germanul „rathaus” însemnând „primărie”. Cuvântul a suferit un. proces de translaţie lexicală, înlesnit de complexitea funcțională a „Rathausurilor” din oraşele germane, care c uprindeau, printre altele, magazine pentru negustori, crame sau berării. La noi, în Moldova, termenul a ajuns pe filieră poloneză (ratus = primărie) și ucraineană (ratuşa = primărie, mai ales în zona urbană).
Însă, utilizarea, întâlnită în Moldova, a unui dublu termen pentru desemnarea aceloraşi clădiri destinate odihnei, călătorilor: „ratoș” (de provenienţă apuseană) şi „han” (de origine orientală) exprimă, este de părere cercetătorul citat mai sus, „o dualitate mai profundă, care caracterizează întreaga civilizaţie românească în epoca de adânci prefaceri de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Această dualitate terminologică sugerează însăşi particularitea arhitectuală a ratoşului.
Localizarea geografică a ținutului Neamţ, situat la hotarul între Ţara de Sus, şi Ţara de Jos, a constituit, un loc predilect de intersecţie a căilor de comerţ, spațiu larg și propice de desfăşurare a legăturilor comerciale dintre Moldova şi Transilvania.
Relaţiilor tradiţionale cu Transilvania, mediate de ţinutul nemţean, li se suprapun, la finele veacului al XVIII-1ea cele rezultate în urma politicii de expansiune economică duse de Austria în Orientul european.
Având în vedere cele de mai sus, adăugând numărul crescut al populaţiei în ţinutul Neamţ (număr sporit și prin migrarea românilor din Transilvania ocupată către Moldova), găsim explicația aglomerării de hanuri din zona Neamț: la Tupilaţi, Şerbeşti, Cârligi, Roznov, Orbic, Bălăneşti.
Apoi, existau ratoșe şi în zonele învecinate: la Ruginoasa (în vechiul ţinut al Romanului), la Erbiceni și Tomeşti (Iași), precum și în zona Dorohoiului (Săveni). Ni se relevă, astfel, o sporită activitate comercială în depresiunea Neamţului şi în valea Moldovei, zone împânzite de căi de comunicaţie cu Transilvania. Prosperitatea regiunii noastre se datora şi situaţiei sale de ţinut de graniţă (amintim, iarăși, de exodul transilvănenilor).
Ratoșele erau situate, de obicei, la răspântii de drumuri, răscruci aflate cam la jumătatea distanţei dintre localitățile mai importante. Astfel, cel de la Erbiceni, se afla între Iaşi şi Hârlău; cel de la Tomeşti, între Iaşi şi Ţuțora; hanul de le Bălăneşti, între Roman și Piatra-Neamț. La fel, distanţa dintre Piatra-Neamţ şi Bacău apare împărţită, pe h artă, în trei segmente, de localităţile Roznov şi Buhuşi (Gura Orbicului), unde se găseau, de asemenea hanuri. Drumul Fălticeni – Roman este jalonat, la intervale egale, de ratoşele de la Drăguşeni şi Tupilaţi; iar cel dintre Tupilaţi şi Piatra-Neamţ de hanurile de la Şerbeşti şi Cârligi. Ratoșa de la Ruginoasa se afla între Paşcani şi Târgu Frumos.
Ospitalitatea strămoșească, în care binele făcut străinului era privit ca o datorie sfântă, o virtute ce aducea binecuvântarea lui Dumnezeu, a dus la rezultate nebănuite la începutul existenței hanurilor și a ratoșelor românești. Călătorului, odată bine hrănit de bucatele gătite în bucătăriile bine garnisite cu bunătăți culinare și bahice, bine odihnit și, poate mai ales, cu căpătarea simțul siguranței, sporit în spatele porților și ale zidurilor groase, i se dezlega limba și întregul acoperământ era cuprins de voioșie în care curgeau poveștile (adevărate sau inventate). Cea mai bună descriere a atmosferei din hanurile românești o avem lăsată moștenire de Mihail Sadoveanu.
Amintind de Hanul Ancuței, iată o descriere a interiorului, în ceea ce priveşte dimensiunile, fragment desprins dintr-un act inedit, prin care proprietarii din 1939 solicită repararea sa: „Clădirea este construită din cărămidă, acoperită de draniţă, cu o lungime de 40 metri, lăţimea 18 metri, în ă lăţimea de 5 metri şi grosimea zidului de 70 centimetri. Cu opt camere şi o sală mare în lungul lui. Un beciu mare, lungimea de 20 m, 5 m lăţimea, construit din piatră, cu o suprafaţă de 10 prăjini pământ împrejurul hanului” [2]
Hanul de la Tupilați din vechime ne este redat, într-un mod mai științific, printr-un Plan[3] descris de Horia Teodoru: „un dreptunghi alungit, comportând o diviziune tripartită, longitudinală. Axial, era rezervat un fel de gang (4,70 m lăţime) pentru trecerea carelor şi căruţelor. Acestea erau adăpostite, împreună cu călătorii obişnuiţi şi cu mărfurile lor, în partea din fund a clădirii, pe o suprafaţă mai mare de jumătate din întreg spaţiul interior, în şandramaua cu şarpanta aparentă, susţinută de patru stâlpi din cărămidă, dispuși în lungul gangului. Restul spaţiului interior, de o parte şi de alta a gangului, era ocupat de patru cămăruţe pentru oaspeţii mai importanţi, şi respectiv de alte trei încăperi: cârciuma, pe unde se cobora şi în pivniţa boltită din piatră, camera hangiului şi sala comună (birtul).”
Ne oprim aici, sperând că v-am putut introduce, măcar pentru câteva clipe, în atmosfera Evul Mediu târziu de pe plaiurile românești, vizualizând cu ochii minții hanurile de altădată.
P.S. Imaginile de arhivă au drept sursă lucrarea menționată în text: Mihai Ispir - „Ratoșele din Moldova”, în Revista muzeelor și monumentelor – MONUMENTE ISTORICE ȘI DE ARTĂ, anul XLV, Tomul I, 1976.
[1] Ispir, Mihai - „Ratoșele din Moldova”, în Revista muzeelor și monumentelor – MONUMENTE ISTORICE ȘI DE ARTĂ, anul XLV, Tomul I, 1976.
[2] Datat 30 martie, iscălit: Alexandru şi Mihai Plugaru, Arh. St. Iaşi , Fond . Rezidenţa Regală a ţinutului Prut, d s. . 285/1939, f: 288; Op. cit (p. 3).
[3] Horia Teodoru, Hanul Ancuţei, „BCMI" , XXXVII, 1944, fasc.119- 122.
Lecțiile de meșterit - ARTA LEMNULUI CU MEȘTERUL POPULAR COSTI LUNGU
Printr-un parteneriat al Centrului pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț cu Seminarul Teologic Ortodox „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț, instructorul coordonator Costi Lungu, meșter popular din Humulești va îndruma în anul școlar 2025-2026 o grupă de elevi seminariști, apropiindu-i de arta lemnului.
În întâlnirile săptămânale, meșterul și-a propus să-i învețe despre cum se încrustează lemnul, despre bâte și toiege de fală, despre istoria baltagul și taine din tehnici de lucru a lemnului.
La prima întâlnire cu elevii seminariști, Costi Lungu a prezentat o scurtă istorie a lingurii de lemn și a semnificațiilor lingurilor în arta populară, dar și a importanței ei în gospodăriile românești.
Acest demers vine din partea Centrului pentru Cultură „Carmen Saeculare” Neamț, dar nu s-ar fi putut îndeplini fără deschiderea câtre discipline extracurriculare de care a dat încă o dată dovadă părintele Director Viorel Laiu.
Este important transferul de la meșter către tânăra generație, pentru că doar astfel tradițiile pot fi date mai departe, iar Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț a fost mereu receptiv la „Lecțiile de meșterit” din cadrul Școlii Populare de Artă.
Urăm succes liceenilor care, prin exercițiu, trudă și drag de meșterit, pot ajunge mari meșteri! Mulțumim pentru colaborare catedrei de Arte, domnilor profesori Dan Țârdea și Oana Grădinaru.
Din viaţa românilor de odinioară: ŞLEAUL SAU DRUMUL MARE
Căile de comunicaţie circulate mai intens au fost numite, până în vremurile noastre, drumuri mari. Ele sunt atestate de documentele istorice, dar şi de informaţiile etnografice şi textele folclorice: haiducii prădau la drumul mare, se ieşea cu jalba în drumul mare, erau hoţi şi bandiţi de drumul mare. Când drumurile mari intersectau apele, carele treceau cu ajutorul „podurilor umblătoare” după ce plăteau taxa numită brodind (brod = vad). De cele mai multe ori carele treceau direct prin apă (prin vaduri) sau se aştepta iarna pentru a îngheţa apa râurilor şi să se folosească podurile construite de natură.
Lămuriri precise despre modul cum se călătorea peste ape şi despre cum se plătea trecerea peste poduri aflăm dintr-un document dat de Ştefan cel Mare la 3 iulie 1460: „Iar în Cernăuţi (...) la trecători pentru un car, fie nemţesc, fie armenesc, câte 4 groşi, dar numai când carele vor trece peste podurile umblătoare; când apa va fi îngheţată sau când carele vor trece prin vaduri, atunci nu vor da nici un ban la trecătoare”.
În preajma vadurilor de pe apele curgătoare (lărgirea albiei şi micşorarea vitezei de scurgere a apei uşurau trecerea carelor) s-au dezvoltat, datorită condiţiilor favorabile pentru negoţ, majoritatea oraşelor şi târgurilor româneşti
(Sursa: Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”).
MITURI POPULARE – LEGENDA LUI SÂMEDRU
Povestirile despre Sâmedru ţin de două civilizaţii distincte: pastorală şi agrară, în unele legende, Sâmedru este cioban nedezlipit de turma pe care o supraveghează „într-un mijloc de codru, necălcat de picior omenesc”. Acolo, lângă stâna oilor, ar fi şi murit.
Într-o poveste culeasă din zona Muscelului, Sâmedru se metamorfozează în porc, străveche reprezentare mitică a spiritului grâului. Se spune că un unchiaş şi o mătuşă fără copii au plecat în lume, unul într-o parte, celălalt în altă parte, în speranţa că vor găsi un suflet pe care să-l crească. Mergând pe jos, unchiaşul a găsit un purcel. Când împăratul care domnea în acea ţară a dorit să-şi mărite fata, nici un fecior n-a izbutit s-o ia pentru că probele pe care pretendenţii trebuiau să le treacă le depăşeau puterile. Singurul care a trecut de toate încercările a fost purcelul unchiaşului. Victorios la toate încercările, purcelul se căsătoreşte cu fata împăratului. Noapte de noapte purcelul lepăda pielea şi devenea un flăcău frumos, precum soarele. Într-o noapte nevastă-sa i-a aruncat pielea în foc. Supărat, flăcăul i-a spus că el este Sâmedru şi că va pleca în lume, iar ea să-l caute până l-o găsi, căci numai atunci va putea naşte copilul. Se zice că l-a găsit după nouă ani şi de atunci au trăit împreună până la moarte.
LA MULȚI ANI, COCA BLOOS!
S-a născut la Râmnicu Vâlcea, pe 1 octombrie 1946. A urmat liceul în localitatea natală, apoi Facultatea de Filosofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. După absolvirea facultății (1969), a lucrat la Casa de Cultură a Studenților din orașul de pe Someș. Acolo, avea să colaboreze cu actrița și, ulterior, regizoarea Olimpia Arghir.
În 1973, Alexandru Tocilescu monta, la Satu Mare, spectacolul „Războiul vacii”, de Roger Avermaete, prin care regizorul şi-a susţinut examenul de licenţă, în care a fost distribuită și Coca Bloos. În urma succesului cu acest spectacol, Coca Bloos a devenit actriţă profesionistă, fiindu-i echivalate disciplinele teoretice pe care le studiase în facultate cu cele care se predau la I. A. T. C.
După experiențe la teatrele din Satu Mare și Brașov, este angajată la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, unde avea să găsească o trupă sudată: Ana Ciontea, Paul Chiribuță, Mihai Cafrița, Carmen Petrescu, Traian Pârlog, Corneliu-Dan Borcia, Simona Măicănescu, Cornel Nicoară, Ion Muscă, Constantin Ghenescu, frații Birău, Gheorghe Dănilă, Maria Filimon, Oana Albu, Oana Pellea, Maia Morgenstern, Claudiu Istodor, Romeo Tudor, Eugen Cristian Motriuc, Tatiana Ionesi, Florin Măcelaru, Liviu Timuș, Dan Covrig.
„Aveam 33 de ani. Piatra-Neamț a constituit, ca să zic așa, Institutul pentru mine. Toată viața se consuma în teatru. Era un dialog permanent între noi. Era și multă boemă, care a avut rezultatele ei. Stăteam în preajma unor mari actori, a pictorilor, a unor personalități care mă fascinau. În acest anturaj era o viață extraordinară. Se citea poezie, veneau poeți de prin țară, aveam și un grup de prieteni. Facultatea de Filosofie m-a învățat să-mi aleg cărțile, să am discernământ în ceea ce privește lecturile. În momentul când am nevoie, mă duc la carte. La Piatra-Neamț am întâlnit foarte multă exigență, pretenție intelectuală și artistică. Este un spațiu mirific și ocrotitor, ca și aerul. Trupa de la Piatra putea să facă orice. Fiecare regizor era unic în felul lui.”
La Teatrul Tineretului a debutat cu rolul Athenaisa Eupraxia din spectacolul „Beția sfântă”, de Paul Everac, în regia lui Mihai Manolescu. Au urmat spectacolele: „Muștele”, de Jean Paul Sartre (regia, Laurențiu Ulici), „Burghezul gentilom”, de Moliere (regia, Iulian Ursulescu), „Anotimpuri teatrale” (regia, Eduard Covali), „Zât, moarte, zât!”, de Saulius Saltenis (regia, Irena Buciene, Lituania), „Pragul albastru”, de I. D. Sârbu (regia, Mircea Cornișteanu), „Piticul din grădina de vară”, de D. R. Popescu (regia, Nicolae Scarlat), „Milionarul sărac”, de Tudor Popescu (regia, Valeriu Paraschiv), „Pescărușul”, de Cehov (regia, Nicolae Scarlat), „Fluturi de noapte”, de Dinu Grigorescu (regia, Mircea Marin), „RUR”, de Karel Čapek (regia, Alexandru Darie), spectacol în care a jucat rolul Nana, fiind premiată pentru rol principal feminin în cadrul Galei spectacolelor de teatru pentru tineret, din 1985.
După acest premiu, au urmat spectacolele: „Îndrăgostiții din Tesallia”, de George Peele (regia, Dan Mănescu), „Piațeta”, de Goldoni (regia, Silviu Purcărete) – Premiu pentru interpretare A. T. M. 1986, „Conu’ Leonida față cu reacțiunea”, de Caragiale (regia, Alexandru Dabija).
În 1986, este transferată la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din Capitală, oraș în care avea să continuie șirul succeselor.
A revenit la Teatrul Tineretului, atunci când i-au fost propuse colaborări, emblematică rămânând creația sa actoricească din spectacolul „Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele”, din stagiunea pietreană 2007-2008, în regia lui Radu Afrim.
Coca Bloos esteo valoroasă actriță și de film. Memorabile pentru cinefili sunt rolurile create în „Patul conjugal”, „Această lehamite” (ambele în regia lui Mircea Daneliuc), „Crucea de piatră” (regia, Andrei Blaier), „E pericoloso sporgersi” (regia, Nae Caranfil), alături de colegi precum Gheorghe Dinică, Valentin Uritescu, Florina Cercel, Ilarion Ciobanu, Ion Besoiu, Horațiu Mălăele, Dorina Lazăr, Sanda Toma, Valentin Teodosiu, Ana Ciontea, Paul Chiribuță, George Alexandru, Marius Stănescu, Marius Florea Vizante, Carmen Tănase, Mihai Bisericanu.
Sursă fotografii: albumul TEATRUL TINERETULUI - 50 DE ANI, îngrijit de Mircea Zaharia, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2008
SĂRBĂTORI POPULARE – PROCOAVĂ SAU SĂRBĂTOAREA PĂRULUI (1 octombrie)
Prima zi a lui Brumărel era consacrată altădată unui sfânt care nu se regăseşte decât în imaginarul colecti. E vorba de „Sfântul” Procoavă. Creştinii-ortodocsi mai serbează în aceasta zi Acoperământul Maicii Domnului. Dacă nu am şti că acoperământul, sau capacul sicriului, se numea pocriş sau procovăţ, am crede că nu a existat nici o legătură între sărbătoarea populară şi cea creştină. Adevărul este că timp de veacuri a avut loc un mixaj continuu între fondul precreştin şi substratul creştin, semnificaţia sărbătorii de pe 1 octombrie putând fi rezumată la importanţa pe care o aveau feluritele acoperitori (procoveţe) pentru oameni, în special pentru femei.
De altfel, mai peste tot în spaţiul românesc, sărbătoarea Procoavelor era socotită una a femeilor. Despre originalul sfânt Procoavă se credea că Dumnezeu l-a sfinţit printre primii, dându-i sarcina de a acoperi pământul cu un prim strat de zăpadă, mai degrabă, de brumă. Tocmai de aceea, fecioarele care duceau lipsă de păr se închinau cu mare evlavie de ziuac sa pentru a le acoperi capul cu păr, devenind, după credinţa lor, mai plăcute flăcăilor care îndeobşte nu le băgau mai deloc în seamă. Speranţa nemărturisită a acestor fete era că astfel se vor mărita mai curând, înţelegând acum mai bine de ce fetele aşteptau cu atâta nerăbdare ziua Sfântului Procoavă.
Deoarece esenta acestei sărbători rezidă în rugăciunile fetelor de a avea un păr bogat şi frumos, amintim, în continuare, cum era perceput părul, mai ales cel al femeii, în comunităţile arhaice.
Primul lucru care trebuie spus e că a existat o mare grijă pentru păr, această grijă izvorând din convingerea omului de pe vremuri că întreaga sa putere se află în părul de pe cap sau în cel al bărbii. Astfel, se considera că părul rămâne în legătură cu trupul chiar şi după ce a fost tăiat, de aici interdicţia categorică de a arunca părul, acesta trebuind neapărat să fie ars. O cauză a acestei interdicţii venea şi din faptul că o vrăjitoare ar fi putut face mult rău având asupra ei numai câteva şuviţe din părul cuiva.
Pe de altă parte, grija pentru păr reiese şi dinspre asemănarea acestuia cu iarba, socotită un fel de păr al pământului, putându-ne imagina câtă grijă arătau ierbii populaţiile de agricultori şi crescători de animale de altădată.
În plan social, părul lung era un însemn al puterii, tăierea sa semnifica sacrificiul sau capitularea. Părul fetelor mici, atunci când era tuns prima oară, era pus într-o baligă sau la rădăcina unui pom. Se credea că procedând aşa părul va creşte lung şi frumos.
Fetele care vroiau sa le crească părul mai repede foloseau la spălatul capului cânepă şi frunze de nuc furate. Cele care doreau să le crească părul cât mai lung trebuiau să-l ungă cu untură de arici, în vreme ce, pentru a nu le cădea părul, fetele nu trebuiau să-şi pună pe cap căciulă de băiat sau să mănânce despletite. În sfârşit, femeile nu aveau dreptul de a purta păr scurt. Unora ca acestea li se interzicea intrarea în biserică. Despre femeia măritată văzută cu părul despletit se spunea că „trage a moarte pentru bărbatul ei .
Aceasta era sărbătoarea lui Procoavă, „sfântul care se îndura adesea de rugăciunile fetelor, dându-le un păr cât mai frumos”, ajutându-le astfel să-şi găsească ursitul un pic mai devreme. (etnolog Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)