„Cu căula treci strâmtura…”
Vă mai aduceți aminte de căula cu ajutorul căreia pietrenii treceau Bistrița înainte de a fi instalată actuala punte din dreptul ștrandului municipal? Am găsit o serie de referiri la această căulă în cartea concetățeanului nostru, Ion H. Ciobanu – „Plutăritul pe Bistrița”, Editura „Nona”, Piatra-Neamț, 2004.
„Căula (luntrea) era mijlocul prin care se făcea traversarea râului Bistriţa de pe un mal pe altul.
Ca piese componente principale, aceasta era formată din: pluta ca atare (ca şi cum ar fi fost primul căpătâi al plutei) dar lemnele componente (catargele) erau de un diametru cuprins între 15 centimetri, la capătul subţire, şi de circa 20-25 centimetri la capătul gros.
Ca lungime, căula nu putea depăşi zece metri. De regulă, cele mai «suple» erau de 8-9 metri în lungime, iar lăţimea acesteia nu depăşea 5,5 metri. După modernizarea acestora, de-a lungul timpului, luntrea avea vârful ascuţit ca un «v» întors, respectiv cu unghiul în sus, iar marginile acestuia erau marcate (fixate) de două scânduri, care nu lăsau apa (valul) să încalece pluta şi eventual să nu se răstoarne.
Apoi căula se podea cu scânduri mai subţiri, iar pe margini şi în partea din spate, era prevăzută cu bănci din lemn bine ancorate, respectiv prin găurirea lemnului cu sfredelul.
Dacă doamne fereşte se mai răsturna, aveai totuşi de ce ţine, până te smulgea şforul.
În faţă era prevăzută cu o cârmă, ca şi la plută, pentru manevrarea ei.
Căula se fixa de un cablu trasversal care era bine întărit de tumurugi la extremităţi şi de doi stâlpi bine fixaţi în cele două maluri laterale. De această şprangă transversală de se lega căula (luntrea) tot cu un odgon prevăzută la capătul de sus cu un scripete care aluneca frumos (după ce în prealabil se mai ungea cu vaselină) pe orizontală, având ce-i drept grosimea şi rezistenţa adecvată.
La cele două maluri ale râului, la căulă se făceau nişte punţi mobile fixate pe capre care se lungeau sau se scurtau în funcţie de creşterea sau descreşterea apei .
Catargele pentru plută se tratau înainte de a fi construită căula de regulă cu motorină sau creuzet, în vreo două rânduri, pentru ca lemnul să nu tragă apă şi să reziste astfel cât mai mult cu putinţă. După un an, cel mult doi, luntrea se trăgea pe mal, la loc uscat în pantă, până se mai scurgea de apă, şi apoi se mai impregna cu acele substanţe care nu erau tocmai sănătoase pentru vieţuitoarele acvatice din aval. Dar aşa cum am mai arătat, în zona târgului Pietrei nu erau decât două căule, respectiv cea din zona ştrandului actual (în aval de baraj) şi alta mai sus, la circca un kilometru și jumătate, mult mai rudimentară, decât cea descrisă anterior.
Ca luntraşi (căulari), în tinereţile mele, s-au schimbat mai mulţi: Gh. Andrieş, familia Grigore Şum din mahalaua Foresta, familia I. Moraru din Gârcina.
Dar şi tata, Domnul să-l odihnească, a fost o vreme luntraş, pe când pe mine nu mă adusese barza pe această lume.
Viaţa acestor căulari nu era deloc de invidiat, căci tariful era foarte mic, respectiv 0,25 lei la începutul amintirilor mele, ajungându-se la un leu pe la treminarea barajului (1965). Aceştia trebuiau să doarmă îmbrăcaţi, să stea, cum se spune, drepţi înaintea clientului, indiferent de vreme ploioasă sau friguroasă.
Am fost nevoit de mai multe ori să fiu singur la cârmă, deşi în vreo câteva rânduri era să o păţesc, mai ales atunci când debitul apei era mai mare.
Trebuia respectat cu sfinţenie unghiul de atac al cârmei faţă de forţa șforului, fiindcă dacă se înclina mai tare, riscai să iei apă şi chiar să te răstomi.
Tata era să se înece şi el, sărind după o domnişoară pe nume Eva, care venea la o soră în Bâtca Doamnei. A fost dus de şforul apei şi prins sub plutele din aval, dar fiind un bun înotător, a fost pescuit mai la vale de către alţi plutaşi împreună cu Eva, care a avut şi ea zile.”
