În cadrul obiceiului denumit TURCĂ, rolul zeiţei preistorice în ipostază zoomorfă este interpretat, la Crăciun şi Anul Nou, de feciorul cetei de colindători care îmbracă o mască bovină numită, în raport de zona etnografică, Turcă, Boură, Cerb, Capră, Brezaie. Turca se naşte simbolic la confecţionarea măştii cu acelaşi nume, petrece şi se desfată împreună cu ceata de feciori, anturajul său divin, şi apoi moare simbolic, lovită cu ciomagul, împuşcată sau înecată, pentru a renaşte împreună cu timpul cu care se confundă, anul calendaristic.

Masca Turcii se compune din cap, corp şi un băţ (picior) care o sprijină în pământ. Capul are două coarne de bovină împodobite cu panglici, bete, clopoţei, flori artificiale, un bot nedefinit de animal (lup, cal, iepure, capră) din lemn pe care cel care îmbracă masca îl deschide şi îl închide, clămpănind ca o barză. Corpul Turcii este confecţionat dintr-o faţă de masă, cusută ca un sac, pe care sunt prinse panglici şi basmale colorate, smocuri din piele de iepure sau fulgi de pasăre şi o coadă în spate. Trasă peste cap, Turca lasă să se vadă în partea de jos capătul băţului care o sprijină cioplit ca un falus şi gleznele celui care o îmbracă. Este o mască compozită care seamănă, mai ales atunci când turcaşul stă aplecat, cu un ciudat patruped.

Ca personaj divin, Turca îşi respectă statutul: acţiona independent de membrii cetei de feciori, nu se supune ordinelor vătafului, se amuză speriind femeile şi copiii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi care se apropie de colindători, solicită plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine. Turcaşul, feciorul care îmbracă masca, nu are voie să vorbească, mărind misterul care pluteşte în jurul său. Incompatibilă cu creştinismul, Turca nu-i însoţeşte pe membrii cetei când merg la biserică înainte de colindat să fie binecuvântaţi sau la casa preotului, cu colindatul propriu-zis.

Înainte de a muri, Turca joacă solitară, în centrul satului, un dans fără egal, numit Jocul cel Mare.