Pentru a afla diferitele momente ale zilei şi ale nopţii oamenii observau pe cer Soarele şi Luna, stelele şi planetele. Din cauza timpului noros, aceşti aştri nu puteau fi observaţi întotdeauna, iar aprecierea poziţiei lor pe bolta cerească cu ochiul liber este aproximativă. Ca să le indice orele pe timpul nopţii, oamenii aveau nevoie de un orologiu terestru mai aproape şi mai uşor de observat. Înainte de a-şi bate capul pentru a crea maşinăria de măsurat timpul, ceasornicul, omul a căutat în natură organisme vii care să-l informeze, la diferite interval, despre scurgerea vremii. Din motive practice, acest orologiu natural era de dorit să fie cât mai aproape de locuinţa şi gospodăria sa.

Cu mii de ani în urmă, popoare aflate în diferite colţuri ale lumii au ales, surprinzător, acelaşi orologiu: cocoşul. Pliniu credea că pe „veghetorii noştri nocturni i-a creat natura ca să-i trezească pe muritori la muncă si să le întrerupă somnul. Se duc cu Soarele la culcuş si la a patra veghe ne cheamă la griji şi la munca. Ei nu suferă ca răsăritul Soarelui să ne afle nepregătiţi: ziua ce vine o vestesc prin cântare, iar cântarea prin bătaia aripilor.” (Simion Florea Marian)

În Antichitate, dar şi în Evul Mediu, armatele purtau cu ele câte un cocoş pentru  vesti schimbarea santinelelor pe timpul nopţii.

O funcţie asemănătoare îndeplinea şi cocoşul urcat cu câteva găini-neveste la stânele carpatice de către păstorii români. Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, când se credea că se confruntă spiritele bune cu cele rele, poporul a pus la hotarul dintre ele un paznic de nădejde: cocoşul. După cântatul lui, spiritele necurate îşi pierdeau puterea, se ascundeau pentru a intra din nou în acţiune în noaptea următoare. El anunţa orele nopţii, dar şi curăţirea spaţiului nocturn de forţele ostile omului.

 Deşi ceasornicul a pătruns în casele ţăranilor din cele mai izolate cătune, oamenii continuă se orienteze după cântatul cocoşilor care le indica cel puţin trei momente principale nocturne: miezuI nopţii – la primul cântat; trei ore înainte de ziuă – la al doilea cântat; şi crăpatul de ziuă – cânta mai des (pe cer apunea  Găinuşa şi răsărea Luceafărul de dimineaţă). (Ion Ghinoiu)