OMAGIU ADUS MEMORIEI PROFESORULUI LEON MREJERU
Leon Mrejeru s-a născut în ziua de 10 februarie a anului 1879, la Cotârgaşi, comuna Broşteni, judeţul Neamţ. Cunoscut ca institutor, autor de manuale şcolare, folclorist, Leon Mrejeru a absolvit Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi (1899). A predat la Crucea, Broşteni, Mănăstirea Bistriţa, Zorleni, Poiana Teiului, Târgu Neamţ, Piatra-Neamţ.
A acvtivat ca revizor şcolar (1908-1912), pe vremea când s-au clădit peste 100 de şcoli, s-a înfiinţat, la Piatra-Neamţ, un liceu de fete, s-a adăugat un etaj la clădiurea Liceului „Petru Rareş”.
De asemenea, a fost animator cultural în Basarabia, inspector pentru Ardeal şi Bucovina, membru în Consiliul General de Instrucţie, deputat, prefect al Judeţului Neamţ, precum şi unul dintre iniţiatorii revistei de folclor „Ion Creangă”.
Leon Mrejeru mai este cunoscut şi ca fondator al Băncii Corpului Didactic, precum şi drept primul preşedinte al Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Neamţ (1912).
A scris „O călătorie în Transilvania”, „Carte pentru tineretul de la sate”, „Şezătoare ţărănească”, „Mănăstirea Bistriţa”; „Din Basarabia”, „Înlănţuirea vremurilor”.
A trecut în eternitate pe 14 octombrie 1945, la Mizil, Prahova.
(Sursă de documentare:
Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”)
LA MULŢI ANI, CU SĂNĂTATE, DOMNULE DOCTOR RĂZEŞU!
Una dintre personalităţile contemporane ale judeţului Neamţ, medicul Virgil Răzeşu, îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. Decenii de-a rândul a fost chirurgul de excepţie al medicinei nemţene, cariera sa profesională fiind răsplătită cu dragostea şi respectul arătat de comunitatea locală. După pensionare, din anul 2005,Virgil Răzeşu îşi dedică timpul exclusiv scrisului, pasiune mai veche a sa, căci debutul în acest domeniu avusese loc în anul 1981 („Vagotomia”, lucrările Reuniunii Chirurgilor din Moldova).
Virgil Răzeşu s-a născut la 7 februarie 1932, la Brăila. A absolvit Institutul de Medicină, Iaşi. Din 1963, a fost medic primar, şef de secţie chirurgie, la Piatra-Neamţ.
Este membru al unor organizaţii ştiinţifice şi profesionale din România şi internaţionale.
Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra Neamţ.
A scris cărţi de specialitate: „Chirurgie generală – probe practice pentru examene şi concursuri”; „Profesorul Ion Juvara – dascăl şi promotor al chirurgiei românești”; un capitol în „Enciclopedia cancerului”, vol. XII; „Chirurgie generală – vademecum pentru examene şi concursuri”.
Medic chirurg reputat, doctor în medicină, Virgil Răzeşu s-a afirmat şi ca un redutabil prozator şi traducător. Pe tărâmul beletristicii a creat: „Inelul pierdut”, roman; „Trei bisturie care au revoluţionat medicina (colab.); „Prin vămile vieţii”, roman; „Nuntă de aur”, poezie şi proză; „Glonetele cu parfum de crin”, roman; „Tratat de deflorare”; „Domnule Preşedinte”, roman epistolar; „Viaţa ca o apă curgătoare”, roman; „Trandafirul albastru”, roman; „Hipocrate şi arta scrisului”, antologie, „Mărturii”, vol. I şi II, publicistică.
De asemenea, s-a aplecat asupra valorilor din ţinutul Neamţ, fiind autorul volumelor „Cetăţeni de onoare ai Municipiului Piatra-Neamţ” şi „Scriitori din Neamţ”.
Din domeniul traducerilor, amintim aici: „Simfoniile lui Beethoven” şi „Tinereţea lui Beethoven” (ambele, de J.-G- Prod’homme); Mozart sunt eu!”, de Max Geneve; „Şi după…”, de Guillame Musso; „Nemuritorii de la Agapia”, de Constantin Virgil Gheorghiu; „Faraonul”, de Boleslaw Prus.
(Sursă pentru documentare:
Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din Judeţul Neamţ”)
Credinţe şi legende populare: PÂCA, ZEIŢA FUMĂTORILOR
Fumatul a fost considerat, chiar de la pătrunderea lui în Ţările Române, un viciu împotriva căruia s-a luptat cu metodele specifice tradiţiei populare. Reprezentarea mitică populară care trebuia pomenită de tot omul care pipă (fumează) se numea prin Alba, Hunedoara şi alte judeţele din Transilvania Pâca, iar prin Vâlcea, Pafa.
Ca personaj malefic, Pâca sau Pafa este identificată cu Mama Dracului, cea care a născut demonii, tutunul şi obiceiul fumatului. În imaginarul popular, Pâca este asemuită cu o babă bătrână cât lumea, neagră şi urâtă ca întunericul Iadului, cu coarne pe cap ca răşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat, cu ochii umflaţi ca de capră înecată, cu colţi în gură ca ai mistreţului, cu gheare ca secerele, cu coadă ca de vită, cu lulea sau pipă mare între dinţi, cu flăcări care îi ies pe nas şi duhoare de tutun pe gură. Pentru pomenirea mamei lor, dracii „s-ar fi scremut şi ar fi făcut şi ei o sămânţă care a răsărit buruiana dracilor, adică tutunul. Dracii i-au dat această buruiană şi omului ca să-i tragă fumul pe gâtlej şi când l-o da afară, să facă Pafff!, ca să fie spre pomenire Pafii, mamei lor”.
Dintr-o altă legendă aflăm că dracul ar fi creat tutunul, iar Dumnezeu tămâia: „Când a primit Domnul Hristos moarte şi s-a îngropat în pământ, pe mormânt i-a răsărit tămâie. Pe mormântul diavolului i-a răsărit tămâia dracului, tutunul. Diavolul i-a zis atunci lui Dumnezeu: «- Să vedem, Doamne, la care aleargă lume mai multă: la tămâie sau la tutun». Când veni lumea, aceasta a alergat mai mult la tutun, la mormântul diavolului. Acesta, văzând multă lume la tutun, a zis: «- Să-mi dai mie, Doamne, pe toţi care or bea tutun!». «- Ai tăi să fie cei care or bea tutun!»
Legătura dintre tutun şi diavol este frecvent amintită de chiuitura de joc: „Câte fete la strânsură/ Toate stau cu pipa-n gură/ Iese Dracul de sub râpă/ Şi le pune foc în pipă!” (din „Legendele florei”)
LECȚIA DE MEȘTERIT CU ELEVII SEMINARIȘTI
Elevii clasei a XI-a Patrimoniu Cultural din cadrul Seminarului Teologic Ortodox „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț au participat la Lecția de meșterit oferită de meșterul popular Ionela Lungu, din Humulești, instructor coordonator la Școala Populară de Artă Piatra-Neamț.
Activitatea s-a desfășurat în baza acordului de parteneriat dintre Centrul pentru Cultura și Arte „Carmen Saeculare” Neamț și Seminarul Teologic Ortodox „Veniamin Costachi”.
Elevii au deprins tehnica modelajului în argilă, s-au documentat cu privire la opaițe, sfeșnice sau suporturi de lumânări mai moderne. Partea materială a fost pusă la dispoziție de Școala Populară de Artă, iar elevii aiău dat frâu liber creativității.
Activitatea este un prim demers în vederea realizării unei expoziții ocazionată de sărbătorirea a 170 de ani de existentă a Seminarului Teologic Ortodox de la Mănăstirea Neamț, expoziție intitulată „Lumina”.
Coordonarea activității a fost realizată de catedra de Arte vizuale, prof. Oana Grădinaru.
Mulțumim Părintelui Director Viorel Laiu pentru deschiderea spre activități extrașcolare și continuitatea acestui proiect.
CREDINŢE POPULARE ROMÂNEŞTI – CALUL ŞI LUPUL VĂZUŢI CA OROLOGII CALENDARISTICE
Dacă vorbeam săptămâna trecută despre modul cum îşi împărţeau românii din vechime timpul zilei, astăzi ne propunem să aflăm împreună despre măsurarea timpului dintr-un an prin personificarea a două anotimpuri – vara şi iarna –, văzute prin intermediul a două animale – calul, respectiv lupul.
Calul şi lupul, sunt două orologii preistorice de măsurat timpul calendaristic. Astfel, cultul calului şi cultul lupului se leagă de un calendar pastoral structurat pe două anotimpuri: vara, patronată de cal, şi iarna, patronată de lup. Între aceste două divinităţi zoomorfe şi aştrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar căruia îi cântă noaptea, urlând precum câinele, calul cu astrul solar pe care îl ajută zilnic să urce de la răsărit până la zenit. Sărbătorile şi obiceiurile dedicate divinităţii cabaline sunt concentrate pe timp de vară, cele dedicate lupului, pe timp de iarnă.
Prin vechimea domesticirii, inteligenţa, frumuseţea şi eleganţa trupului, calul ocupă un loc privilegiat în calendarul şi Panteonul românesc. Cu excepţia măgarului, rudă apropiată a calului a cărui perioadă de gestaţie este de 360 de zile, nu există alt orologiu biologic la latitudinea geografică a României care să-i fi indicat omului durata anului tropic prin ritmicitatea ciclului de reproducţie. Lipsit de orice aparat de măsurare a timpului, omul de altădată folosea orologiile astronomice şi biologice oferite de natură. Un astfel de orologiu a fost fătatul mânjilor în preajma echinocţiului de primăvară, fenomen astronomic celebrat de multe popoare ale lumii vechi ca An Nou. Iapa are, de obicei, două sezoane de reproducţie, ambele situate în preajma echinocţiilor: de primăvară sau de toamnă. În practică, iepele care se montează şi fată în sezonul de primăvară (martie - aprilie). Cele rămase sterile, care se montează şi fată în sezonul de toamnă. Astfel este marcat începutul celor două anotimpuri de bază ale calendarului pastoral: iarna şi vara.
Credit foto: lucrarea „Calul lui Ion” îi aparţine pictorului nemţean Ioan Popei
PROPUNERE DE LECTURĂ DE LA „NONA”: VIOLETA LĂCĂTUŞU – „DARIA”
Violeta Lăcătuşu, pictoriţă, poetă, romancieră, este cunoscută, de generații întregi de romașcani care i-au fost elevi, în primul rând ca profesor.
În anul 2016, la Editura pietreană Crigarux, Violeta Lăcătuşu a lansat romanul “Daria”. Despre carte, criticul literar Cristian Livescu afirmă: „Bine elaborat, bine scris, «Daria» este realmente o reuşită în cariera literară a autoarei. Dorinţa de a construi personaje feminine de paletă densă o aseamănă cu Hortensia Papadat Bengescu, dar şi cu Gabriela Adameşteanu, scriitoare de înalt rafinament, cărora alăturarea Violetei Lăcătuşu cu noul său roman nu reprezintă nici o exagerare”.
***
VIOLETA LĂCĂTUŞU s-a născut pe 2 februarie 1944, în comuna băcăuană Asău. A absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, promoția 1967. A predat, până la pensionare, limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Roman Vodă” din Roman.
Și-a început activitatea publicistică în 1970, prin câteva eseuri despre opera lui Lucian Blaga, Nichita Stănescu și Ion Barbu în analele științifice ale universității ieșene.
Primul roman, intitulat „Simurgul”, a apărut în 1999, la Editura Junimea din Iași, apoi a publicat volumul de poezii „Inițieri astrale” (2003, Editura Crigarux) și romanele „Imprevizibilă este săgeata destinului” (2004), „Să crezi în imposibil” (2008), „Prin universul holografic” (2010), „Daria” (2016).
A publicat eseuri în revistele „Cronica”, „Ateneu”, „Antiteze” și „România literară”.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și o prezență nelipsită de la anualele moldave ale artiștilor plastici din Roman, de la expozițiile de pictură și lansări de carte.
„A vorbi despre tehnica poetică la Violeta Lăcătuşu ar fi banal deoarece ne aflăm în faţa unei poete autentice, a unei creatoare cerebrale care, ca toţi marii creatori de arta, rămâne uimită în faţa complexitatii şi imensităţii universului, surprinsă de multitudinea de forme în care este prezentată şi se manifesta materia, uimire şi surprindere convertită fără complexe în poezie.“ (Constantin TOMŞA)
Surse de documentare:
Constantin Tomşa – Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”;
Mellidonium (https://melidoniumm.wordpress.com)
PROFESORUL DRAGOMIR OPREA, PERSONALITATE MARCANTĂ A ORAŞULUI BICAZ
Dragomir Oprea s-a născut pe 5 februarie 1943, la Răstoaca, Vrancea.
Este cunoscut ca profesor şi publicist. A absolvit Liceul „Unirea” (Focşani, 1961), Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii din Iaşi (1966), fiind repartizat ca profesor la Liceul din Bicaz, unde a rămas până la pensionare (2006) şi unde a fost şi director (1987-2005).
A fost distins cu titlul de „profesor evidenţiat”, precum şi cu Diploma de Onoare a Ministerului învăţământului, cu Diploma de Onoare a S. C. Moldocim S. A. Bicaz şi cu Distincţia de Vrednicie a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
Debut editorial cu „Durerea vine de la răsărit” (2006). Alte cărţi: „Doamne, ocroteşte-i pe români” şi „Secolul XX, veacul însângerat al românilor”. Colaborări: „Ceahlăul”, „Monitorul de Neamţ”, „Piatra Corbului” şi „Studii şi cercetări de istorie”, „Tribuna învăţământului”.
În decembrie 2020, profesorul Dragomir Oprea a venit în întâmpinarea noului an cu o carte-document, „Trecute vieţi de regi şi regine“. Titlul volumului parafrazeazã lucrarea semnată de Constantin Gane, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe“, apărută în mai multe volume, între anii 1932 şi 1941. Cartea profesorului Oprea abordează ca subiect fundamental monarhia, povestind, secvential, amănunte din viata familiilor regale Carol I şi Elisabeta, Ferdinand şi Maria, Carol al II-lea şi soţiile sale şi Mihai I şi Ana.
Autorul mărturiseşte: „Momentul decisiv care m-a decis să trec la aprofundarea temei privind regalitatea românească a fost vizita Regelui Mihai la Bicaz, în toamna anului 1997, an în care se împlineau 50 de ani de la detronarea sa. Atunci am avut privilegiul de a-l îmbrăţişa pe Majestatea Sa, de a-l privi şi de a-l asculta pe cel care, după moartea bunicului său, Regele Ferdinand, a fost proclamat Rege al României la vîrsta de 5 ani şi 9 luni şi a fost detronat de tatăl său, Carol al II-lea, în 1930 şi a redevenit apoi Rege în1940, anul în care România a suferit cea mai îngrozitoare mutilare teritorială şi apoi să-şi încheie domnia la 30 decembrie 1947, cînd teroarea comunistă adusă de Stalin s-a instaurat în România“.
Surse de documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”; articolul semnat de Ion Asavei în Monitorul de Neamţ (10 decembrie 2020) - „Trecute vieţi de regi şi regine, nou volum semnat de Dragomir Oprea”
Legende populare: FEBRUAR, COPIL NĂZDRĂVAN
Asemănător celorlalte unităţi de măsurat timpul (ziua, săptămâna, anotimpul, anul) lunile sunt personificări, care pot fi bătrâne sau tinere, rele sau bune.
O legendă populară spune cam așa: Anul, era un moş bătrân, care avea 12 feciori numiţi ca lunile anului: Ianuar, Februar, Martie şi asa mai departe. Altă avere nu avea moșul, în afară de o vie. A dat Dumnezeu şi-au cules ei via, iar vinul ce le-a ieşit l-au pus într-un singur butoi şi s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-1 bea. Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în poloboc, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus canea. Vorba aceea – oameni cuminţi. Februar şi-a pus canea jos de tot, aproape de ultima doagă, că aşa era pe vremuri, cel mai mic rămânea la urmă.
Timpul trecea și fiecare dintre fraţi dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi, ca să facă în ciudă celorlalţi. Februar însă a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl găsea. Trăncănea verzi şi uscate şi mergea pe drum fluierând. Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: „Repede, repede termină el vinul şi să-l vedem ce face“. Într-o zi i-a venit poftă unui frate mai mare să-şi guste vinul. Suci de canea, dar nu curgea nicio picătură. Încercară şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau nici ei. Numai jos, la ultima doagă, partea lui Februar curgea fără întrerupere. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice ca luna februarie poartă numele lui Februar şi e schimbătoare: aci cald, aci viscol, aci frig, după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.