Credinţe şi practici populare: SEZOANELE DE NUNŢI LA ROMÂNII DE ALTĂDATĂ
Pregătirea şi desfăşurarea unei nunţi tradiţionale solicita timp şi pregătire psihică adecvată, aşa cum spune o zicală populară: „Când e vremea de însurat,/ Nu ai vreme de lucrat,/ Că mergând ca să lucrezi/ Din inimă mereu oftezi!”
Ciclurile de reproducţie ale plantelor şi animalelor au generat, împreună cu regulile impuse de Biserică, două importante sezoane de nunţi: toamna, până la Lăsatul Secului de Crăciun, în satele predominant agrare, şi iarna, între Bobotează şi Lăsatul Secului de Paşte, în satele pastorale. Vârfuri secundare ale nupţialităţii, determinate de nedeile ţinute la Drăgaică (24 iunie) şi la Sântilie (20 iulie), puteau apărea şi vara. Căsătoria şi relaţiile conjugale erau interzise de Biserică în zilele de post ale săptămânii, în posturile de peste an şi, din motive lesne de înţeles, în perioada ospeţelor cu mâncare şi băutură din belşug (între Crăciun şi Bobotează, în Săptămâna Luminată).
Zilele săptămânii favorabile căsătoriei (peţit, logodit, încredinţare, cununie) sunt duminica şi joia. Ca personificare mitică, miercurea era o femeie văduvă şi stingheră, nefastă pentru vreo acţiune matrimonială, iar sâmbăta şi marţea au fiecare câte trei „ceasuri rele”. Interdicţiile erau întărite prin diferite zicale: „Toate pe dos şi nunta marţea”; „După ce că nu sunt tineri, se logodiră vineri!”
Până în secolul al XIX-lea, joia era considerată o zi de sărbătoare. În Maramureş şi Bucovina, joia era slobodă pentru nunţi şi, în general, pentru dragoste. De altfel, în unele sate maramureşene se fac şi astăzi nunţile joia, nu duminica.
Sunt suficiente argumente etnografice care sprijină ipoteza că joia a fost dedicată cultului domestic şi odihnei. Această funcţie a zilei a fost preluată, sub influenţa creştinismlui, de dumincă.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
(sursă de documentare: etnograf Ion Ghinoiu)
SE REIAU LUCRĂRILE LA NOUA AUTOSTRADĂ A „DRUMULUI SPRE CELEBRITATE”
După o pauză de 4 ani, Concursul „Drumul spre celebritate” revine pe scena competițională într-o nouă formulă. De această dată Asociația Pro Valores, Radio România - prin Orchestrele și Corurile Radio și Radio România Cultural; și Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România propun valorilor interpretative un maraton cu patru etape, o întrecere artistică serioasă, echidistantă, care să descopere adevăratele talente și să le promoveze.
Competiția, ai cărei câștigători au confirmat peste ani și s-a dovedit o adevărată sită de cernere a valorilor și o rampă de lansare reală, se adesează tinerilor muzicieni cu vârste între 15 și 26 de ani.
Timp de 16 luni se vor derula: o preselecție a înregistrilor online, selecții live regionale, 6 semifinale sub forma unor recitaluri transmise în direct de Radio România Cultural și o finală la care vor participa câștigătorii celor 6 semifinale.
Miza este importantă - pe langă premiile în bani și cadourile oferite de sponsuri, laureații Concursului „Drumul spre celebritate” vor fi invitați să evolueaze în calitate de soliști ai Orchestrei de Cameră Radio și a unor orchestra filarmonice din țară.
Prima etapă a competiției se va desfășura on-line. Până pe 31 martie 2025, concurenții sunt invitați să trimită înregistrări video nemasterizate pe adresa: [email protected], după ce vor consulata toate condițiile regulamentului: https://www.asociatiaprovalores.ro/drumul-spre-celebritate-regulament/.
Concursul “Drumul spre celebritate” este singura confruntare muzicală din România care în afara unor importante premii în bani, creează oportunități de afirmare tinerilor muzicieni, premianții fiind invitați să susţină concerte, recitaluri și șesiuni de înregistrtări.
Din juriu fac parte manageri culturali, realizatori muzicali Radio România și reprezentanți ai Uniunii de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România.
Co-organizatori: Orchestrele și Corurile Radio, Asociaţia „Pro Valores”, Radio România Cultural, Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România.
NICOLAE SCURTU, FILOLOGUL CARE FACE CINSTE ŢINUTULUI NATAL
Nicolae Scurtu s-a născut pe 4 februarie 1951, la Văratic, comuna Agapia, judeţul Neamţ.
Este cunoscut datorită activităţilor sale de profesor, cercetător şi istoric literar, jurnalist, bibliotecar, arhivist, specialist în genealogie, numismatică şi heraldică, în studiul manuscriselor modeme şi contemporane, în literatura epistolară şi bibliologie.
A urmat clasele primare în sat, pe cele gimnaziale la Filioara, iar liceul abolvit este cel din Târgu Neamţ, „Ştefan cel Mare”. A urmat apoi Şcoala de Arhivistică şi Biblioteconomie, Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.
A activat ca inspector la Institutul de Ştiinţe al municipiului Bucureşti şi în Minisgterul Educaţiei şi Cercetării.
A debutat literar în anul 1973, în publicaţia „Orizont”.
Doctor în filologie, este autor a peste o mie două sute cincizeci de articole şi studii de istorie literară publicate în ziare şi în revistele literare.
Dintre cărţile editate amintim aici: „Cercetări literare. Scriitori dâmboviţeni”, I-III; „Ion Stăvăruş şi contemporanii săi”; „Contribuţii de istorie literară”, I-III; „Autografe de la Nichita Stănescu”; „G. T. Kirileanu şi contemporanii săi. Scrisori către N. Iorga” şi Scrisori către Constantin Meissner”; „Întâlniri providenţiale. Magdalena Rădulescu, Ion Stăvăruş”.
Începând cu anul 2017, a participat la fiecare dintre ediţiile Premiului naţional pentru proză „Ion Creangă”, Opera omnia, manifestare organizată de Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ, venind la sesiunile de comunicări mereu cu lucruri inedite şi interesante despre opera marelui povestitor humuleştean.
Sursă de documentare: Constantin Tomşa –
„Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”.
PERSONALITĂŢI ALE ARTEI PLASTICE NEMŢENE – GHEORGHE VADANA
Gheorghe Vadana s-a născut în ziua de 3 februarie 1931, la Poiana Largului, judeţul Neamţ. A fost profesor de desen inspector şcolar, director de şcoală (1967-1993) și cunoscut publicului larg ca artist plastic, având o personalitate complexă.
A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Iaşi (1967) și a fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
De-a lungul vieții artistice a participat la taberele de creaţie din ţară, la Tabara UNICEF, de la Hamburg (1972) și a avut numeroase expoziţii personale în străinătate, la Strasbourg, Hamburg, în Ungaria, în Spania, precum şi în toată ţară, la Voroneţiana (Suceava), la Galeria „Cupola” Iaşi, Chişinău, Bacău, la Gala Teatrului Naţional Bucureşti.
A expus anual la galeriile din Piatra-Neamţ şi la toate expoziţiile Filialei Neamţ a U.A.P. De asemenea, a participat la ediţiile Bienalei „Lascăr Vorel”.
Despre Gheorghe Vadana, criticul de artă Valentin Ciucă afirma: „Structură ponderată şi stenică, pictorul, dublat de o autentică vocaţie didactică, în ipostaza de creator s-a păstrat mereu în proximitatea realului ca punct liminar în dezvoltările artistice originale şi convingătoare. Pentru el, dialogurile multiple cu peisajul îndeosebi, revelat în special în campaniile de lucru în tabere de creaţie, sunt prilejul unor investigaţii privind structurile realului, percepute uneori din perspectiva unui liric, dar şi al unui narator pentru care farmecul devine o componentă majoră a privirii şi reflecţiei. Nu sondează dimensiunea abisală a locurilor şi se simte, luchianesc, îndrăgostit de ceea ce ochiul interior descoperă ca miracol. Tuşele tandre sau viguroase de colorist temperat alcătuiesc o construcţie mentală, de unde fiorul spontaneităţii nu lipseşte niciodată. Practic, bucuria de a se regăsi pe sine în spaţiul vast al naturii este compensaţia pentru un citadinism deseori stresant. Face din libertate un program social şi din fidelitatea faţă de motiv o strategie de lucru. Tablourile lui au întotdeauna un adresant ideal şi, de aceea, respectul pentru acesta nu-i îngăduie accesul în zonele disputabile ale soluţiilor post-moderne.”
De-a lungul carierei sale a primit numeroase distincţii. Printre ele se numără Diploma de Onoare a Comitetului de Cultură Neamţ, Premiul „Lascar Vorel“ pentru pictură și diploma de Cetăţean de Onoare al muncipiului Piatra-Neamţ.
Lucrările pictorului Gheorghe Vadana se află în muzee şi colecţii particulare din ţară şi din străinătate, precum S.U.A., Canada, Australia, Israel, Venezuela, Ungaria, Germania, Franţa, Belgia, Italia, Spania, Grecia, Turcia, Rusia, Republica Moldova.
Credinţe populare: URSUL METEOROLOG
Primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate unor divinităţi preistorice numite Martinii de Iarnă, patroni ai urşilor. Cel mai puternic şi mai periculos dintre ei, Martinul cel Mare, este sărbătorit în ziua de 2 februarie, Stretenia sau Ziua Ursului. Este un timp favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice, pentru prorocirea belşugului viţei-de-vie şi pomilor fructiferi.
Conform tradiţiei, ursul ar ieşi în această zi din bârlog să-şi privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu, bea o gură de apă şi îşi vede de treburi prin pădure. Din contră, dacă timpul este frumos, e soare şi îşi vede umbra pe zăpadă intră din nou în bârlog pentru că iarna va mai dura 40 de zile.
În credinţele, basmele şi legendele populare, ursul este o fiinţă ciudată a pădurii: fată puii iarna, în timp ce alte vietăţi aşteaptă anotimpul călduros; dacă timpul e frumos, intră în adăpost, dacă este urât, îşi reia activitatea prin pădure; când găseşte punte peste râu o strică, când n-o găseşte dărâmă un copac şi pune punte. Oamenii au asociat acest comportament al ursului cu timpul capricios de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii.
Moş Martin ar fi fost om, morar sau păstor în satul său. După ce a devenit urs, acesta a păstrat sentimente şi preocupări specifice oamenilor: iubeşte o femeie pe care o fură şi o duce la casa lui (bârlogul) din pădure, îşi construieşte adăpost pentru iarnă, prevesteşte vremea friguroasă sau călduroasă a anului etc. Un singur lucru nu ştie să facă: să aprindă focul.
Există o tainică legătură între viţa-de-vie patronată de Trifonul Viilor şi urşii patronaţi de Martinii de Iarnă, sesizată şi exprimată de popor prin zicala care compară vinul bun cu puterea ursului. Sărbătorile comune ale ursului şi viţei-de-vie de la începutul lunii februarie se suprapun peste două bioritmuri din natură: în pădure fată ursoaicele, iar în butucii viţei-de-vie şi în tulpinile pomilor fructiferi din podgorii şi livezi începe să se pună în mişcare seva.
Valentin ANDREI
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
Figuri marcante – NICU ALBU, PRIMARUL CARE A MODERNIZAT URBEA PIETREANĂ
Anii de „instrucţiune” şi de formare
Nicu N. Albu s-a născut pe 2 februarie 1853, la Piatra-Neamţ. A urmat cursurile primare în acest oraș, la Şcoala de Băieţi nr. 1, și apoi pe cele secundare, la Academia Mihăileană de la Iaşi, avându-i profesori pe Ştefan Micle, Ion Ionescu de la Brad, Gheorghe Apostoleanu etc. A absolvit Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii „Alexander von Humboldt“ Berlin, fiind unul dintre primii studenţi nemţeni care au studiat în Germania.
Anii petrecuţi de studentul Nicu Albu pe tărâm străin au fost folosiţi pentru a se îmbogăţi pe plan spiritual, pentru că mult timp l-a dedicat pentru a vizita muzee şi frecventa sălile de teatru şi de concert și pentru a studia la Biblioteca Naţională Germană ori pentru a asculta diverse conferinţe. O puternică impresie i-a provocat-o întâlnirea cu filosoful german Friedrich Nietzsche, în calitate de conferenţiar. Tot în acei ani, la Berlin, l-a cunoscut pe Mihai Eminescu.
În paralel, s-au pus bazele formării viitorului specialist în administraţia publică. A mers, pe perioada vacanţelor de vară, în Suedia, Austria şi Elveţia, acolo unde a putut lua cunoştinţă cu modul de organizare a muncii din noile fabrici din zonă, modul de administrare şi exploatare a pădurilor, de transport şi prelucrare a materialului lemnos.
Revenit acasă, pune în aplicare cunoştinţele dobândite în străinătate
Cum anii petrecuţi prin spitalele din Berlin şi împrejurimi l-au afectat, fiind impresionat de suferinţa bolnavilor, a hotărât, odată întors acasă, să se dedice muncii administrative. Începe ca arendaş al moşiilor din Roznov, Turtureşti şi Mărăţei și apoi s-a consacrat exploatărilor forestiere de pe valea Bistriţei şi a Tarcăului.
Cariera politică
Implicat în viaţa administrativă a ținutului Neamţ, Nicu Albu avea nevoie de susţinerea mai marilor vremii pentru a putea reuşi ceea ce-şi dorea să facă pentru comunitatea locală. Astfel că a intrat în politică, urmând o carieră care avea să se dovedească de succes, fiind, pe rând, deputat (1891-1894), prefect al judeţului Neamţ (1885-1888 şi 1895-1899) şi primar al urbei pietrene (1901-1904 şi câteva luni în 1907). După încheierea mandatului de primar a fost ales senator, între anii 1905-1907 şi 1907-1908.
Parcul „Cozla” îi poartă numele
Una dintre cele mai cunoscute acţiuni ale sale asupra urbei pietrene este amenajarea Parcului „Cozla“, proiect realizat în urma surpării solului de pe muntele din apropiere (mai 1897), ca urmare a ploilor abundente. Elaborarea proiectului a fost rezultatul eforturilor unui colectiv de ingineri şi arhitecţi, sub conducerea lui Nicu Albu, în colaborare cu specialişti din Austria, Germania, Elveţia şi Suedia, consultaţi prin intermediul ambasadelor din Bucureşti. În scopul evitării producerii viiturilor, s-a tăiat şi construit şoseaua care duce din strada Ştefan cel Mare până în vârful Cozlei Mici. Astfel a apărut foarte cunoscutul, pentru localnici, drum şerpuitor de piatră cubică. Pe primul platou, unde se află acum „Colibele Haiducilor”, s-a construit Pavilionul Cazinoului, iar pe al doilea platou au fost amenajate terasa Asociaţiei „Cercul Gospodinelor“ – organizaţie inaugurată în anul 1904, precum şi un teren de tenis de câmp.
Lămpi electrice pe străzile urbei
O altă importantă reuşită a mandatului de primar a lui Nicu Albu a fost introducerea curentului electric pe străzile oraşului (1894). Referitor la acest subiect este de subliniat că astfel Piatra-Neamţ a devenit prima urbe din Moldova electrificată. Însuşi Nicolae Iorga a fost încântat de cum arăta mica localitate nemţeană: „Piatra are o strălucire modernă, în armonie cu destinaţia sa de staţie de aer. Văzut noaptea, la lumina globurilor şi arcurilor electrice, oraşul este copleşitor, dar impresia de curăţenie şi civilizaţie se menţine şi ziua”.
Alte realizări notabile: trotuare, şosele, poduri, aducţiunea apei
În timpul cât Nicu Albu a fost primar, s-a terminat construirea şoselelor începute de Gheorghe Ruset-Roznovanu, s-au construit şapte poduri mari peste Bistriţa, şoseaua peste Petru-Vodă (Târgu-Neamţ – Valea Bistriţei), s-a introdus curentul electric în oraş, s-au amenajat Parcul „Cozla“ şi grădina zoologică, s-a pus la punct aducţiunea de apă potabilă, s-au construit străzi și trotuare, s-au extins liniile telefonice în judeţ și s-a mutat Gara pe actualul amplasament. În toate aceste realizări Nicu Albu s-a implicat în mod direct, ajutând cât de mult a putut.
De asemenea, primarul Nicu Albu a sprijinit apariţia publicaţiilor locale: „Mişcarea“, „Propăşirea“ și „Munca“.
Nicu Albu, cel mai destoinic primar al oraşului
Diagnosticat cu cancer, Nicu Albu s-a stins în ziua de 31 mai 1908, la Bucureşti.
El a rămas în conştiinţa comunităţii locale și la mai bine de o sută de ani de la moartea sa, este considerat drept cel mai destoinic primar al oraşului. Posteritatea îi păstrează o amintire plină de respect şi recunoştinţă. Astfel, în memoria lui, o stradă din municipiul Piatra-Neamţ şi una dintre şcolile gimnaziale (fosta Școală nr. 10) îi poartă numele.
În incinta Parcului Zoologic „Cozla“ există un bust care îl reprezintă pe cel mai vrednic primar al oraşului Piatra-Neamţ. Bustul lui Nicu Albu, realizat din bronz, de către sculptorul român Oscar Späthe, a fost inaugurat la 30 septembrie 1923, în prezența liderului liberal Ionel I. C. Brătianu.
OMAGIU ADUS MEMORIEI LUI GRIGORE CARAZA: „AIUD ÎNSÂNGERAT”
Este un volum de memorii al deţinutului politic Grigore Caraza. Un exemplu de păstrare a demnităţii umane în cei mai grei ani ai erei comuniste, cei de început. Autorul explică alegerea titlului prin faptul că „Aiud este cea mai însângerată temniță a neamului românesc, este mormântul atâtor luptători anticomuniști, este o metaforă a morții. Acolo a făcut osândă de neimaginat întreaga cremă a intelectualității din veacul trecut.
„În Cuvânt înainte al ediției a doua a cărții, cu o prefață de preot Gheorghe Calciu și o postfață semnată de Adrian Alui Gheorghe (Editura Conta, Piatra-Neamț, 2007), părintele Calciu afirma: „Înainte de a-l cunoaște, auzisem despre Grigore Caraza ca despre o persoană deosebită: un om cu o rezistență surprinzătoare la toate suferințele și ispitirile vieții de închisoare. (…) Grigore Caraza a rezistat fără compromis violenței, perfidiei, promisiunilor, tentației sentimentalismului. Nimic nu l-a mișcat, nimic nu l-a îndoit, nimic nu l-a frânt.”
În Postfață, scriitorul Adrian Alui Gheorghe spune despre cartea „Aiud însângerat”: „Cartea lui Grigore Caraza te lasă fără aer. O citești, te freci la ochi și crezi că e vorba de un vis urât, de un coșmar. (…) Grigore Caraza e un erou (și) pentru că a supraviețuit mașinăriei diabolice a torturii din închisorile politice din România.”
*
Grigore Caraza s-a născut în ziua de 1 februarie 1929, la Poiana Teiului, Neamţ. De profesie învăţător, a fost condamnat din motive politice de mai multe ori. A făcut peste 21 de ani de închisoare. Arestat şi trimis la Aiud, în 1949, pe când avea doar 20 de ani a fost eliberat în 1958, dar avea să mai suporte încă două detenţii tot la Aiud. A reuşit, la vârsta de 50 de ani, să obţină Diploma de bacalaureat. În 1980, a emigrat în Statele Unite, de unde a revenit în ţară în anul 2001.
Petre Ţuţea era de părere că, în închisoare, Grigore Caraza şi-a „exercitat profesia de român”. Experienţa de temniţă grea în închisorile comuniste a transpus-o în cartea „Aiud însângerat”, un document tulburător despre ceea ce a însemnat „holocaustul roşu” în România.
În 2007, Primăria i-a acordat Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra-Neamţ.
Grigore Caraza a trecut în eternitate pe 11 noiembrie 2014, la Piatra-Neamţ. Surse de documentare: Grigore Caraza – „Aiud însângerat” (Ediția a II-a, Editura Conta, Piatra-Neamț, 2007); Constantin Tomșa – „Personalități ale culturii din județul Neamț”.
Calendar popular 1 FEBRUARIE - TRIFONUL VIILOR, PATRON AL OMIZILOR, LĂCUSTELOR ŞI GÂNDACILOR
Trifonul Viilor, sărbătorit în Calendarul popular pe data de 1 februarie, este o reprezentare mitică mai mare peste omizi, lăcuste, viermi şi gândaci. în Muscel ziua se numea şi Trifonul Viermilor. Activitatea obişnuită din această zi era sfinţirea apei la biserică, apă cu care se stropeau apoi pomii din livezi.
Celebrat cu o zi înainte de sărbătoarea creştină numită Întâmpinarea Domnului (2 februarie), Trifonul Viilor este numit şi Năvalnicul. Acesta ar fi un fecior frumos, căzut din cer, care încurcă cărările fetelor frumoase şi nevestelor tinere. Când intra într-un sat, „toată partea femeiască nu-şi mai ţinea firea şi umblau buimace”. Năvalnicul ar fi speriat-o şi pe Maica Domnului când, la 40 de zile după naştere, mergea cu Pruncul la moliftă. Pentru necuviinţa sa, Preacurata l-a prefăcut, din fecior frumos ce era, în plantă de dragoste, blestemându-l: „Năvalnic eşti, Năvalnic să fii;/ între buruienile de dragoste eşti, Buruiană de dragoste să rămâi!”
Ziua era favorabilă vrăjilor care aduceau pagubă duşmanilor.
(Ion Ghinoiu, „Calendarul țăranului roman. Zile și mituri’,
Editura Univers Enciclopedic, Gold, București, 2020)
CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – AREZANUL VIILOR, CEREMONIAL BAHIC
În unele aşezări din sudul României se desfăşura, la început de februarie, un ceremonial bahic de origine tracică, numit Arezanul sau Gurbanul Viilor. Dimineaţa, bărbaţii mergeau la plantaţiile de viţă-de-vie, de obicei în săniile trase de cai. Înainte de plecarea din sat se striga: „Hai să mergem la Gurbanu!” Ajunşi în câmp, fiecare proprietar tăia de la viţa sa câteva corzi cu care se încingea peste piept şi îşi făcea cununiţă pe cap şi cingătoare la brâu. Dezgropa apoi sticla sau plosca cu vin îngropată toamna şi se întâlneau cu toţii în jurul focului aprins pe o înălţime. Acolo, în jurul flăcărilor, se mânca, se bea, se juca, se sărea peste foc şi se stropea vin peste jărăgaiul încins. Seara, bărbaţii se întorceau în sat cu făclii aprinse în mână şi continuau petrecerea pe grupe de familii. După numele obiceiului, este posibil să se fi jertfit acolo, în vechime, un animal, o oaie sau un berbec, din care se ospătau apoi participanţii.