SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (II)
PRACTICI POPULARE DIN SEARA AJUNULUI LUI MOȘ AJUN – CALENDARUL DE CEAPĂ ȘI COLINDEAȚA
În seara ajunului lui Moş Ajun se face aşa zisul calendar de pâine. Adică, este unsă lama cuţitului cu suc de ceapă şi apoi este înfiptă într-o pâine. După vreo trei-patru ore este examinată lama. Dacă o faţă va fi mai mult roşie, atunci în vara anului ce vine se va face mult grâu; dacă culoarea bate spre vânăt, atunci fânul va fi bogat; iar de lama cuţitului aduce a albastru-gălbui, va fi bogăţie de mălai.
În aceeaşi seară se pregătesc cele de trebuinţă pentru ca după miezul nopţii, gospodinele să treacă la gătitul mesei de Ajun. Masă festivă, de post – grâu fiert, turtă cu julfă, fasole scăzută, prune fierte – toate întru ospătarea spirtelor morţilor. Căci, „având toate coordonatele unui An Nou – a cărui primă zi o constituia ziua de 25 decembrie – ajunurile sunt, în acelaşi timp, sărbători ale morţilor, care vin pe Pământ în aşteptarea ofrandelor specifice”. Aşa ne informează Antoaneta Olteanu în a sa lucrare „Calendarele poporului român”.
Tot în seara de 23 decembrie, copiilor li se fac opinci noi şi călduroase şi primesc, pentru a îmbrăca, haine noi. „Îşi pregătesc ciomege de alun, pe care le despoaie de coajă, le înfăşură cu tei în formă de spirală, le udă şi le pun la fum spre a ieşi pestriţe.” Ne comunică aceeaşi Antoaneta Olteanu. Şi continuă: „aşa gătiţi, cu trăişti după gât, cu ciomegele în mână, bine încălţaţi şi bine îmbrăcaţi, cum începe a se însera, pleacă cârduri, cârduri de se strâng la marginea satului, sau la vreo cârciumă, sau la vreun om mai al lui Dumnezeu, unde stau până la miezul nopţii, când începe cântatul cocoşului.” Moment în care încep a colinda pe la casele sătenilor, cântându-le acestora:
Bună dimineaţa!
Daţi-ne colindeaţa.
Bună dimineaţa
La Moş Ajun!
Daţi-ne şi-un colac bun.
Bună dimineaţa
La Moş. Ajun
Ne dai,
Ori nu ne dai?
Dă-ne un covrig
Că murim de frig.
Dă-ne o pară
Că nu plecăm pân’ diseară
Dă-ne şorici
Că nu plecăm de-aici!
Dă-ne măcar parale
Că luăm uşa-n spinare!
Ne daţi, ori nu ne daţi?
Că de noi nu vă scăpaţi!
Legat de aceste colinde – colindeţe, după limbajul popular – în dimineaţa de Ajun, mai există o credinţă în popor. Precum că e bine ca la aceste colinde să meargă în primul rând copiii mici, căci se crede că însuşi Hristos a umblat în colindeţe. Săteanul român care ţine foarte mult la această datină, îşi trimite odrasla în cel puţin trei ani de-a rândul cu umblatul. Pruncul care merge pentru prima dată în colindeţe este sfătuit să-şi ţină o parte din agoniseală şi s-o puie în ladă pentru mulţi ani, asta spre norocul său din viitor.
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi
OBICEIURI PRACTICATE DE CRĂCIUN
Colindul, colindul cu steaua, Vicleimul sau Irozii, dar şi Turca din timpul lui Cantemir
Colindatul nu este un obicei practicat în cinstea Naşterii lui Hristos, afirmaţie sprijinită de faptul că însuşi Iisus mergea cu colinda pe cînd era copil. Colindele din vremea aceea aveau menirea de a anunţa un an nou agricol bogat şi rodnic.
Acest aspect, cel al colindelor agricole, care se săvârşeau pe o perioadă cuprinsă între 23 decembrie şi până la 7 ianuarie, este la rândul său explicabil prin faptul că în vechime începutul Anului Nou era considerat odată cu ziua de 25 decembrie.
„Mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun, în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma, până în secolul al XIII-lea, în Franţa până la 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare. La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă de vreme ce, în unele sate bănăţene şi transilvănene, ziua de 1 ianuarie mai este numită şi Crăciunul Mic.” Lucruri pe care le aflăm de la Ion Ghinoiu şi cuprinse în lucrarea sa ”Obceiuri de peste an”.
Bineînţeles că, după Naşterea lui Iisus Hristos, au apărut şi sunt practicate şi azi colinde întru preamărirea acestui mare eveniment.
În Bucovina există credinţa că, „mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii din pricină că uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, pentru ca, în fiecare an, la Crăciun, numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile lor şi astfel să-i abată de la calea răutăţilor.” Mesaj care ne este transmis în lucrarea „Serbările la români” semnată de Tudor Pamfile.
Legat tot de obiceiul colindatului, există de secole credinţa precum că atunci când nu se mai vor fi auzind cântate colindele va veni sfârşitul lumii.
Colindul cu steaua se practică începând cu întâia zi de Crăciun şi sfârşind cu ziua de Bobotează, sau, în unele locuri, doar până de sfântul Vasile. Copiii care umblă cu steaua se mai numesc şi stelari sau crai. Ei poartă pe cap coroane simbolice realizate din hârtie colorată.
Prin Vicleim sau Irozi se înţelege datina tineretului de a reprezenta la Crăciun naşterea lui Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, şiretenia acestuia de a găsi pruncul prin mijlocirea celor trei Crai şi, adesea, înfruntarea necredinţei, aceasta din urmă personificată prin intermediul unui copil sau cioban. Toată această desfăşurare se produce în cadrul unui joc de teatru numit şi teatru folcloric.
Butucul de Crăciun este „un substitut al Zeului mort, reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure şi ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Copacul tăiat – butucul – simboliza moartea anuală a Zeului autohton Crăciun, care, însă, renăştea prin ritul funerar de incinerare, specific geto-dacilor înainte de creştinare.” Informaţia ne-o serveşte Ion Ghinoiu în cartea numită „Mică enciclopedie de tradiţii româneşti”.
În limba română cuvântul butuc păstrează semnificaţia mortuară: a găsi pe cineva butuc se spune despre mortul fără lumânare, iar a-l lega butuc se spune despre cel imobilizat ca un mort.
În multe zone ale ţării se mai păstrează încă obiceiul arderii în noaptea premergătoare Crăciunului a unui butuc în vatră, iar tăciunele rămas este folosit drept leac pentru vindecarea vitelor.
Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapusă peste acesta al arderii butucului. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a pătruns de la oraş la sat tradiţia bradului de Crăciun, tradiţie provenită din nordul şi vestul Europei.
Turca „umbla de când Irod Împărat a omorât cinci mii de prunci pentru aflarea Pruncului sfânt. El nu ştia cum să procedeze pentru a scoate afară din case mamele ca, mai apoi să ajungă la copii şi să-i ucidă. A imaginat un om urât, îmbrăcat în piele de ţap, cu coarne pe cap şi cu pene de cocoş în vârf, cu clopot la spate şi cu o măciulie mare în mână. Această aratare a fost denumită turcă. Există credinţa că cel care se costumează în turcă îşi pierde năravul şi nu poate merge la biserică timp de şase săptămâni. Iar dacă se întâmplă ca acesta să moară în acest răstimp, el nu va fi îngropat în cimitir şi nici nu-i vor fi trase clopotele.” Este descrierea lui Adrian Fochi în a sa lucrare „Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului secolului al XIX-lea”.
Acest din urmă obicei îl aflăm şi de la Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: „este un joc închipuit în vremurile vechi din ură împotriva turcilor. În ziua de Crăciun se pune cuiva o căpăţână de cerb cu coarne mari, de care se leagă o mască făcută din fâşii de pânză colorată şi atât de lungi încât îi acoperă şi picioarele celui ce o poartă. Peste acesta se aşează altul, care se face un bătrân ghebos. Şi aşa străbat uliţele şi casele, jucând şi cântând, cu o mulţime de lume după ei.”
Sursă foto: Muzeul Țăranului Român, București.
SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ - Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (I)
CRĂCIUNUL LA ROMÂNI
Schimbarea datei Crăciunului de la 6 ianuarie la 25 decembrie
În creștinismul primitiv Sărbătoarea lui Christos nu exista, nu era serbată. Mai târziu, odată adoptată această sărbătoare, se pare de către creştinii egipteni, ea era fixată pe 6 ianuarie. Pentru stabilirea acestei date se luase în considerare faptul că ziua a şasea era ziua Creaţiei, a creării omului de către Dumnezeu.
Data de 25 decembrie, ca dată a sărbătoririi Naşterii Domnului, a fost stabilită, în vechime, deoarece, după calendarul iulian, aceasta coincidea cu solstiţiu de iarnă, dar şi cu naşterea Soarelui. Această schimbare de dată se petrecea undeva pe la mijlocul secolului al IV-lea d.H. de Biserica Romană (anul 354), şi a fost preluată, mai apoi, şi de cea orientală (anul 375, în Bizanţ). Această schimbare fusese explicată de către teologii timpului prin faptul că „simbolistica creştină tălmăceşte botezul drept naşterea spirituală, pe când naşterea propriu-zisă a lui Christos era numai cea materială”, urmând, astfel, ca pe 6 ianuarie să se sărbătorească Botezul Domnului – naşterea spirituală.
Pe teritoriul românesc, celebrarea sărbătorii Crăciunului debutează practic cu ţinerea postului. Intitulat Postul Crăciunului, pentru a-l deosebi de celalte postiri – mai mari, ori mai mici – de peste an, acesta durează fix patruzeci de zile şi, cum am aflat deja, data fixă a Naşterii Domnului fiind pe 25 decembrie, rezultă logic că şi debutul postului e tot o data fixă, respectiv, 15 noiembrie.
În finalul acestei postiri, se întâmplă un ciclu de trei zile de sărbătoare populară, respectiv zielele de 23 (ajunul Ajunului), 24 (Ajunul) şi 25 decembrie, Crăciunul.
În credinţa populară românească aceste trei zile sunt foarte importante pentru calendarul agricol al anului ce va să vină. Primele două zile dintre cele trei abundă în practici de influenţare a recoltelor viitoare, la care se adaugă şi cele referitoare la liniştea, sănătatea şi sporul casei.
Explicație la fotografie: Adolphe Chevallier - "Cu capra, de Sărbători, la Broșteni".
Legende populare: PORCUL, NEMULȚUMIT DE HOTĂRÂRILE DOMNULUI
Aflat încă de la Crăciun pe mesele românilor, porcul este eroul uneia dintre legendele populare care vine din vechime.
Ca divinitate preistorică a grâului, jertfită la Crăciun, şi ca simbol al Anului care moare şi renaşte după 365 de zile, porcul este, în unele tradiţii româneşti, nemulţumit de hotărârile Domnului care l-a uzurpat.
„După ce Dumnezeu a făcut pe rând toate lighioanele, le-a adunat înaintea sfântului divan şi i-a spus fiecăreia soarta ce o are pe lume. A spus calului că va ajuta pe om, că va fi călărit de om, va fi îmbrăcat în zale şi dus pe câmpul de bătălie. A spus câinelui că va apăra casa omului, va fi hrănit de om, va fi bătut şi mângâiat de el. Şi aşa cu fiecare lighioană în parte. Tuturor Dumnezeu le-a arătat, cu mare chibzuială, rostul lor în lume. La toată această rânduială, fiecare vietate se supusese fără cârtire, căci cine ar fi cutezat să stea împotriva lui Dumnezeu Sfântul? Numai porcul săracul, grohăia a nemulţumire întruna, ca o tobă spartă. Când îl ajunsese şi pe el rândul şi când a auzit şi el ce soartă are, începu şi mai puternic să grohăiască. Dumnezeu, drept pedeapsă pentru lipsa de ruşine şi omenie, l-a sorocit ca să grohăie toată viaţa lui ca un nemulţumit. Şi ceea ce i-a lipsit, adică ruşinea, s-o caute veşnic în pământ. De aceea, porcul mereu grohăieşte, fie sătul, fie flămând şi scurmă pământul căutând ceea ce îi lipseşte, adică ruşinea...”
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
(Sursă: „Legendele faunei”).
CREDINȚE ȘI PRACTICI POPULARE – IGNATUL, REPREZENTARE MITICĂ A FOCULUI
Divinitatea Calendarului popular legată de cultul focului şi al Soarelui care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Ignatie Teofanul (20 decembrie) din Calendarul ortodox este numită de români Ignat sau Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului – substitut preistoric al spiritului grâului –, şi ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (lat. ignis = foc) sunt practici preistorice care supravieţuiesc în majoritatea zonelor etnografice româneşti.
Există argumente etnologice în sprijinul ipotezei că sacrificiul ritual al porcului se efectua primăvara, în perioada semănatului şi încolţitului bobului de grâu. Asemănător altor obiceiuri specifice Anului Nou celebrat primăvara (sorcova, obiceiul semănatului, pluguşorul), sacrificiul ritual al porcului a fost mutat de la echinocţiul de primăvară la solstiţiul de iarnă.
Credinţele, obiceiurile şi practicile magice referitoare la prevestirea morţii violente, prinderea şi înjunghierea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele şi jupuirea pieii pentru opinci, pârlirea şi ciopârţirea corpului, grăsimea folosită la farmece, descântece şi prepararea unor leacuri, alimentele rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formule magice sunt relicve ale sacrificiului, prin substituţie, ale zeului care moare şi renaşte anual la solstiţiul de iarnă, împreună cu timpul. Obiceiul este atestat pretutindeni în România.
Credinţe populare: STEJARUL, SUBSTITUT AL ZEULUI CRĂCIUN
În Panteonul românesc stejarul este un arbore sacru, simbol al dăinuirii.În legendele şi toponimia carpato-dunăreană, el este frate sau substitut ai marilor eroi ai neamului: Stejarul din Borzeşti, pentru voievodul Moldovei Ştefan cel Mare; Stejarul lui Mircea, pentru voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân; Gorunul lui Horea.
Rădăcina indo-europeană kark, care a dat numele latinesc al stejarului (Quercus), numele cârjei preoţeşti (băţ noduros, de esenţă tare, rupt din stejar), substantivul cracă, (onomatopeu auzit la ruperea copacilor sau a crengilor de copaci) este păstrată astăzi de numele Crăciun. Carpato-dunărenii asociau stejarul cu zeul lor, Crăciun, precum vechii greci cu Zeus, romanii cu Jupiter-Capitolinul, lituanienii cu zeul Perkunas, celţii cu zeul Donar, vechii slavi cu Perun.
Stejarul îndeplinea, la latitudinile medii ale emisferei nordice, trăsăturile unui zeu: masivitatea, care poate atinge 40 de m. înălţime; rezistenţa la excesele climatului temperat-continental; longevitatea de sute ani; marcarea anotimpurilor prin înfrunzire (primăvara), prin desfrunzire (toamna); utilizarea integrală a părţilor componente ale arborelui (frunzele recoltate vara pentru nutreţ pe timp de iarnă; ghinda pentru porci; lemnul pentru construcţia bisericilor şi caselor, pentru confecţionarea sicriului, uneltelor gospodăreşti, instrumentelor casnice şi cult; coaja pentru vopsitul vegetal al ţesăturilor).
Precum bradul la altitudinile ridicate, stejarul devine, la altitudinile joase, adăpost postum (sicriul), substitut al mortului (crucea, stâlpul funerar). Ramura de stejar apără la diferite sărbători (Mânecătoare, Sângiorz, Armindeni) gospodăriile oamenilor, rodul holdelor şi animalelor de spiritele malefice, de furia Ieleior, Strigoilor şi Moroilor. Adesea, el era invocat în unele descântece (de ţeapă, de epilepsie, de Muma-Pădurii, de deochi): Se scula un român, mare, minunat,/ Lua o secure mare, minunată,/ Se duse într-o pădure mare, minunată,/ Tăia un tufan mare [stejar], minunat,/ Făcu nouă ţăndări mari, minunate,/ Lua nouă străchini, străchinele,/ Lua nouă linguri, lingurele/ Şi s-a suit pe bordei,/ Puse masa să mănânce,/ Chemă Moroii, Strigoii, Strigoaicele,/ Care cum veniră, plesniră;/ Care cum gustară, crăpară.
Stejarul dă lemnul folosit în mod obişnuit pentru talpa (temelia) caselor şi bisericilor din lemn, pentru confecţionarea icoanelor de vatră şi instrumentelor de cult.
Stejarul trăsnit în timpul furtunilor de zeul indo-european al focului şi Soarelui, Sântilie, devenea un loc sacru, împrejmuit cu gard de oameni. Lemnul lui dur se folosea, împreună cu un lemn de esenţă moale, la aprinderea Focului Viu, iar butucul sau buturuga de stejar se ardea pe vatră (rit funerar de incinerare a zeului şi anului vechi) în noaptea de Crăciun. (Ion Ghinoiu)
Personalitatea zilei LA MULȚI ANI, DOMNULE PROFESOR IOAN DĂNILĂ!
Ioan Dănilă s-a născut pe 16 decembrie 1949, la Târgu Neamț. A absolvit Liceul „Ștefan cel Mare” din localitatea natală, apoi Institutul Pedagogic de la Suceava. Studiile din domeniul filologic le-a finalizat la Craiova, la Facultatea de Filologie și Istorie.
De altfel, într-un interviu acordat, în 2024, publicației „Viața băcăuană”, domnia sa spunea: „Nu mă consider altceva decât un trăitor cât se poate de comun, ivit pe lume într-un orășel care nu știu de ce e singurul compus de acest fel care se scrie cu cratimă, după DOOM 3 (2021) – Târgu-Neamț –, fără ieșiri spectaculoase pe scena vieții până spre 40 de ani, exact ca autoportretul megieșului meu, Ion Creangă. Am avut marele noroc să fiu binecuvântat din copilărie de un duhovnic ca arhimandritul Ilie Cleopa, de la Mănăstirea Sihăstria, unde mergeam adesea însoțind-o pe mama. Visul Mariei Dănilă era să-și vadă feciorul preot, iar el a rămas toată viața dascăl. Cât privește școlaritatea și profesiunea, mă consider un om «la zi»: la Școala Gimnazială «Mihail Kogălniceanu», Liceul Teoretic «Ștefan cel Mare», ambele din Târgu Neamț, la Institutul Pedagogic de doi ani (din cadrul Liceului Pedagogic) din Suceava și la Facultatea de Filologie și Istorie a Universității din Craiova m-am înscris și am încheiat ca elev/ student la cursuri de zi”.
Și-a început cariera didactică ca învățător-suplinitor la Școala de la Oglinzi (județul Neamț), ajungând, după ce a parcurs toate treptele din domeniu, profesor universitar la Bacău și Doctor în filologie. A mai predat Limba și literatura română în școli din Piatra-Neamț, Craiova și Bacău.
A pus bazele Societății Cultural-Științifice „Vasile Alecsandri”, al cărei președinte executiv este încă de la înființare. Aici duce de decenii, începând cu 1990, o luptă susținută pentru recuperarea casei memoriale a marelui poet, clădire aflată mulți ani în stadiul avansată de degradare.
A fost redactor-șef al Revistei de Studii și cercetări științifice a Facultății de Litere din Bacău.
A debutat literar în revista „Ramuri” (1978). A scris în multe publicații – „Deșteptarea”, „Agora”, „Ateneu”, „Limba și literatura română”, „Pagini bucovinene”, „Cartea”, „Ziua”, „Sinteze”, „Vitraliu”, „Vestitorul”, „Antiteze”.
În calitate de profesor, Ioan Dănilă este și pe tărâmul limbii române un luptător neînduplecat. În toate publicațiile la care a scris, poartă o luptă neîntreruptă de a repune la locul ei, în programa școlară cursurile de limbă latină și de gramatică a limbii române: „Pare în continuare de noaptea minții ca în liceele pedagogice din România, de mai mult de un sfert de secol, să nu se mai predea limba română pentru viitorii educatori și învățători! Dureros este că tocmai profesorii din astfel de licee, cu foarte puține excepții, nu se ostenesc să caute soluții pentru repararea greșelii înspăimântătoare făcută de Ministerul Educației.”
Cărți publicate în colaborare sau aflate în coordonarea sa: „Limba română, algoritmii analizei gramaticale”, „Fonetică și fonolgie”, „Studii și cercetări științifice”, „Limba română în graiul ceangăilor din Moldova”. Ultima lucrare este în fapt teza de doctorat a profesorului Ioan Dănilă, „prima cercetare de ordin lingvistic de la noi, din această tematică. Am cutreierat 29 de localitați pentru a aplica un chestionar al Academiei Române privind vocabularul utilizat de această comunitate religioasă (nu etnică). Rezultatul poate fi sintetizat într-un semiadverb: și. Am demostrat că romano-catolicii moldoveni bilingvi vorbesc un grai mixt româno-maghiar, numit ceangăiesc, dar și limba română.”
Profesorul Ioan Dănilă a primit titlul de Cetățean de onoare al municipiului Bacău.
Pentru o concluzie a portretului personalității sărbătorite astăzi, apelăm la cuvintele unui fost elev de-al profesorului Ioan Dănilă – Ionel Cătălin Diaconu, el însuși astăzi dascăl: „Întotdeauna preocupat de a ne transmite dragostea domniei-sale pentru limba și literatura română, delicat și ferm, deopotrivă, interesat de modern, dar mai ales de a păstra valorile trecutului, domnul profesor a influențat destinele multora dintre actualii învățători băcăuani și nemțeni, atât ca dascăl de liceu pedagogic cât și, mai târziu, în calitate de conferențiar al Universității «Vasile Alecsandri» din Bacău.”
LA DESPĂRȚIREA DE ANDA LOUISE BOGZA-NEDBAL
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculareˮ Neamț deplânge dispariția prematură a
ANDEI LOUISE BOGZA-NEDBAL,
artistă de primă mărime care a făcut cinste plaiurilor natale cântând pe marile scene ale Mapamondului. Ani de-a rândul prim-solistă a Operei Naționale din Praga, ea și-a oferit în nenumărate rânduri, cu mare bucurie, serviciile artistice publicului pietrean. Anda Louise Bogza-Nedbal a evoluat strălucitor pe scena Vacanțelor Muzicale, așa cum a făcut-o peste tot în lumea largă.
Pentru momentele de încântare trăite în concertele sale, îi mulțumim și ne facem o datorie de onoare din a-i perpetua memoria.
Dumnezeu să o odihnească în pace!
***
Nume de rezonanţă internaţională, Anda-Louise Bogza a fost protagonista unei cariere strălucite, artista cântând pe scene cunoscute din Europa, Asia şi America.
De remarcabile succese s-au bucurat spectacolele sale cu rolurile Aida, Leonora, Abigaille, Rusalka, Manon, Turandot, la Operele de Stat din Viena, Hamburg, Leipzig, Budapesta, Frankfurt, „Deutsche Oper Berlin”, „New Israeli Opera Tel Aviv” sau Tokio. A interpretat rolul Tosca la prestigiosul Festival „Maggio Musicale Fiorentino”,la Opera de Stat din München (dirijor Zubin Mehta), la „Semperoper Dresda” (dirijor F. Luisi), la „Arena di Verona”, Teatrul de Operă din Roma, „Teatro de la Maestranza Seville”, „Volksoper Viena”, Teatrele Naţionale din Bratislava, Bordeaux, Teatrele Regale din Bruxelles şi Copenhaga.
A obţinut premiul „Thalia” pentru interpretarea rolului Minnie din opera pucciniană „Fata din FarWest”. A câştigat Premiul I şi Premiul Publicului la Concursul Internaţional de Canto de la Vienna. A interpretat creaţii vocal-simfonice în săli de renume ca „Musikverein Viena”, „Festspielhaus Salzburg”, „Royal Albert Hall” Londra, „Bruckmerhaus Linz”, „Liederhalle Stuttgart”, Amfiteatrele din Madrid şi Dublin, Sala Radio Bucureşti, „Suntory Hall” Tokio, Taipei.
Anda-Louise Bogza a realizat compact-discuri editate de „Arte Nova Classics” (Leonora din „Trubadurul”), Arii din opere italiene – CD-portret, „Decca” (Rosina /P . Haas). Are efectuate înregistrări TV: „Rusalka” / Dvořák, CD Lieduri.
Într-un interviu acordat publicaţiei online „Dor de Neamţ”, Anda Louise Bogza îşi aduce aminte de primii ani de studiu: „Într-o zi, am mers la Școala de Muzică din Piatra-Neamț, aveam șase ani și am început să cânt la pian sub îndrumarea profesoarei Lia Șum. Alături de minunata profesoară, mi-au mai fost profesori și soții Macarie. Aveam câte patru ore de pian pe săptămână și lecții speciale de teorie muzicală, cor și armonie. Până când mi-au cumpărat părinții pian, mergeam seara și studiam la Școala de Muzică, care, atunci, era pe strada Alexandru cel Bun, în actuala clădire a Centrului de Cercetări Biologice «Stejarul». Și acum mă încearcă o emoție profundă, când trec pe lângă aceea clădire, în care mi-am petrecut o parte din anii copilăriei. Când mi-au luat ai mei pian, am devenit «fericirea» vecinilor. Aveam studii dificile de făcut și era neplăcut să auzi repetată o frază muzicală de o sută de de ori.
La 14 ani, am ajuns la București și am început studiul la Liceul de Muzică «George Enescu», cu profesoara Ludmila Popișteanu, fosta elevă a Floricăi Muzicescu. În fiecare vară, când mă întorceam de la București, susțineam recitaluri de pian la Piatra-Neamț. Chiar și primul meu concert de canto tot la Piatra l-am avut. Știu că, atunci, m-a acompaniat la pian marea pianista corepetitoare de la Conservatorul «George Enescu», regretata Doina Micu. (…)
Fără mama nu aș fi reușit nimic. În copilărie, în fiecare duminică, la ora 11, mergeam cu ea la Teatrul Tineretului, pentru a asista la concertele Filarmonicilor din Iași și Bacău. Mergeam des și la spectacolele T. T., pentru că mama era pasionată de actorie. «Tinerețe fără bătrânețe», poemul dramatic în două părți al lui Eduard Covali, cred că l-am văzut de 40 de ori. Şi «Harap Alb», pus în scenă de Zoe Anghel Stanca, mi-e foarte aproape de suflet. Mama îmi spunea că mereu recitam «Capra cu trei iezi» și toți actorii mă ascultau și se amuzau. Teatrul Tineretului a fost leagănul copilăriei mele.”
Despre primele succese, tot din “Dor de Neamţ”: „Cu un an înainte de a absolvi Academia de Muzică din Praga, am debutat pe scenele Teatrului Național și Operei de Stat din Praga, scene unde cânt des și acum. După ce am debutat, ulterior, cu «Aida» și la Opera de Stat din Viena, mi s-au deschis foarte mult porțile, din punct de vedere internațional. Am cântat, apoi, pe cele mai cunoscute scene din Italia, Franţa, Germania, Japonia, Israel, America şi România.”
Despre locul său de suflet: „Sunt o persoană căreia nu-i plac ifosele de mare artistă și cred că nici nu mai este la modă lucru acesta. Multă lume mă întreabă unde mă simt, de fapt, acasă. La Praga, e domiciliul meu fiscal. Dar, pentru mine, locul natal e, de fapt, casa mea eternă. La Piatra-Neamț, mă simt mereu acasă.”
