Noutati

Figuri marcante: AUREL DUMITRAŞCU, POETUL NEPERECHE COBORÂT DIN SABASA

Cu două luni în urmă, pe 16 septembrie, întreaga comunitate culturală a Ţinutului Neamţ a comemorat trecerea în eternitate a poetului Aurel Dumitraşcu, cel care a fost considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai generaţiei sale. Despre el, un alt poet de marcă al literaturii contemporane, Cezar Ivănescu, spunea: „cu un rar simţ al proporţiei, cu un fin instinct muzical, deşi pare a cultiva o artă a «decompoziţiei», poetul reuşeşte să fie riguros şi armonic atât în poemele scurte cât şi în poemele ample, adesea fastidioase la mulţi dintre colegii lui de generaţie: «Florile roşii mor încet în ferestre/tu să nu spui acum că e seară/…».“

Aurel Dumitraşcu s-a născut pe 21 noiembrie 1955, la Sabasa, comuna Borca, judeţul Neamţ. A frecventat cursurile gimnaziale în satul natal, apoi pe cele ale Liceului „Mihail Sadoveanu“.

După absolvire (1974), a fost, pe rând, merceolog şi profesor suplinitor. În 1987, a devenit absolvent al  Facultăţii de Filologie (română-franceză) de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Tema lucrării de licenţă a lui Aurel Dumitraşcu cuprindea poezia celor doi poeţi dispăruţi prematur şi atât de apreciaţi de dânsul: Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea.

O perioadă scurtă (din 1988 până în 1989) a fost muzeograf la Muzeul de Artă din Piatra-Neamţ, post ocupat în urma insistenţelor scriitorului Dumitru Radu Popescu (pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor), pe lângă secretarul cu propaganda al Comitetului Judeţean Neamţ al Partidului Comunist.

După 1989, vreme de câteva luni, a fost consilier la Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Neamţ.

A trecut în nefiinţă la Spitalul „Fundeni“ din Bucureşti, în ziua de 16 septembrie 1990, ca urmare a evoluţiei foarte rapide a unei leucemii depistate la Spitalul Judeţean din Piatra-Neamţ. A fost înmormântat în cimitirul satului natal, Sabasa.

Aşa cum consemna Laurenţiu Ulici, la câteva zile după fulgerătoarea dispariţie: „la 35 de ani neîmpliniţi, Aurel Dumitraşcu, una din cele mai originale voci lirice ale «optzeciştilor», a intrat sub orizont, lăsându-ne drept moştenire de preţ cristale din două volume de poezii: «Furtunile memoriei» (1984) şi «Biblioteca din Nord» (1986).“

Postum, datorită apropiaţilor, dintre care s-a distins poetul Adrian Alui Gheorghe, a fost recuperată şi dată publicităţii opera lui Aurel Dumitraşcu: „Mesagerul“ (1992), „Tratatul de eretică“ (1995), „Fiara melancolică“ (1999), „Carnete maro – Jurnal“, vol. I-IV (2001-2005), „Scene din viaţa poemului“ (2004), „Frig, sau cum poezia ne-a furat moartea. Epistolar (1978-1990) (2008) “, „Prăvălia cu fete moarte“ (2012), „Concert cu păpuşa de cârpe“ (2015).

 „POEM TRIST PE FOND ROŞU“

 (din volumul postum„Concert cu păpuşa de cârpe“)

 Florile roşii mor încet în ferestre

 tu să nu spui acum că e seară

 îngrozitor de puţin trăiesc oamenii

 dulcea pribegie a cărnii prin aer

 şi atâtea propuneri pline de graţie

 până şi zidul rămâne cu capul întors

 rujul reginei pe glezna bufonului – iată

 aceste ţinuturi marasmul laguna

 convorbim

 împerecherea broaştelor nu-i o problemă

 de logică în orice poveste cineva vinde măşti

 mari bucăţi de jar se aud mişunând

 casa plânge totul păleşte în roşu

 – „bărbat sunt numai din întâmplare,

 Puteam fi nefericit ca un turn“ –

 Pelerin în propria-ţi casă

 Adică memoria se ascunde-n oglinzi

   Prohibito, ce-mi spuneai despre

 solemnitatea creierului înainte de moarte?

 – şi plouă –

 şoaptele, vezi, mult prea mult se lovesc

 peste ceafă ca nişte datornici. “

Valentin Andrei,

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț

by Carmen Saeculare

Figuri marcante ale ținutului Neamț - VIRGINIA ROGIN: „CÂND TRECE UN CAL ALB PE LÂNGĂ TINE, PUNE-I CĂPĂSTRU ATUNCI, CĂ NU SE ȘTIE DACĂ MAI TRECE VREODATĂ”

Teatrul Tineretului era un loc de vis pentru orice tânăr actor al acelor vremuri

Virginia Rogin s-a născut în ziua de 19 noiembrie 1951, la Buhalnița, Neamț. Este actriță, absolventă a I.A.T.C. București (1977). A fost repartizată la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, instituție condusă, în acea vreme, de Emil Mandric.

La Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț a fost distribuită în mai multe spectacole: „Vara trecută la Ciulimsk”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Trei surori”, „O noapte furtunoasă”, „Cei trei muschetari”, „Dulcea ipocrizie a bărbatului matur”, „Îmblânzirea scorpiei” și a lucrat cu regizori precum Alexandru Tocilescu, Eduard Covali, Emil Mandric, Alexandru Dabija, Iulian Vișa.

Când s-a decis să se înscrie la Facultatea de Teatru, a beneficiat de susținerea părinților, care au fost, însă, surprinși de alegerea fetei lor. „Când am intrat prima dată, erau șase locuri pe țară! Nu știu de ce, dar în perioada aia, toate fiicele de la cei care lucrau în Comitetul Central, toate voiau să se facă actrițe. Era o nebunie. Eu eram fiica nimănui, venită din fundul Moldovei… și am picat prima sub linie…”, își amintește Virgina Rogin.

Chiar dacă nu a intrat la facultate, a reușit să joace la un teatru, tocmai în capătul celălalt al țării, la Oradea.

„A venit directorul teatrului din Oradea și m-a întrebat dacă vreau să lucrez. Și m-am dus. Nu împlinisem 19 ani. Am dat un examen, m-au acceptat. Mi-au dat o cabină din teatru în care să locuiesc, unde erau zidurile sparte pentru că se renova și era un frig groaznic”, mai spune actrița cu origini în județul Neamț.

Apoi a urmat cursurile Facultății de Teatru, Secția Actorie, din cadrul Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa profesorului Dem Rădulescu.

Valoarea artistică pe care a dovedit-o pe scândura pietreană a făcut ca Virginia Rogin să fie „ademenită” de instituții teatrale din București. Astfel, în anul 1981, s-a transferat la Teatrul „Ion Vasilescu”, iar ulterior (1987), la Teatrul „Giulești”, astăzi „Odeon”. În Capitală, a creat o serie de „măști” în spectacole precum: „Gaițele”, „Genocid sau ficatul meu e fără rost”, „Agnes, aleasa lui Dumnezeu”, „joi.megaJoy”, „Family Affairs”.

Actriță completă, Virginia Rogin a făcut și film, fiind distribuită de regizori precum Virgil Calotescu, Sergiu Nicolaescu, Dinu Cocea, Ion Cărămăzan, în filmele „Rețeaua S”, „Ultima Noapte a singurătății”, „Lișca”, „Ecaterina Teodoroiu”, „Accident”, „François Villon”, „Buletin de București”.

În ceea ce urmează, vă propunem să o cunoaștem mai îndeaproape pe Virginia Rogin, printr-un dialog consemnat în decembrie 2023.

Fata de la poale de Ceahlău

– Copilăria și adolescența pregătesc și duc, firesc, către maturizare. Cum a fost la dumneavoastră. Vorbiți-ne, vă rog, despre rădăcini, despre locul și oamenii care v-au pregătit pentru ceea ce a urmat.

– De la început pot sune că sunt foarte mândră de două lucruri din viața mea: locul de unde mă trag și zodia în care m-am născut. Sunt, ca zodie, scorpion (zodie foarte puternică și puțin influențată de alte zodii), și de loc din Buhalnița, comuna Hangu, de la poalele Ceahlăului. Sunt cele două caracteristici de bază ale mele, care m-au ajutat foarte mult în viață. Sunt mândră să afirm, de câte ori am ocazia, că sunt munteancă, iar Ceahlăul străjuiește locul meu natal.

Copilăria mea s-a desfășurat, până pe la șase ani, până să se termine barajul de la Bicaz, la poale de munte. Apoi, și fiindcă tata era militar de carieră, ne-am mutat la Bacău. Acolo am făcut primii ani de școală și liceul. A fost vremea în care, fiindcă mama era foarte bolnavă și a tot stat prin spitale, am avut grijă de fratele meu mai mic, pentru care aproape că devenisem o a doua mamă. Am avut multe greutăți de înfruntat încă de mică. Mergeam la școală câte cinci-șase kilometri (dus și întors), cu fratele meu lângă mine (pe care, pentru că el era mic, avea vreo trei ani, îl țineam cu mine în bancă).

Vacanțele le petreceam la bunici. Cele de vară, la bunica maternă de la Buhalnița, cele de iarnă și primăvară, când era mai rece, la bunica de la Almaș. Pe Valea Muntelui eram ocrotită, vara, și de unchii mei, care rămăseseră cu mama lor. Bunica de aici era o femeie extrem de bărbătoasă, iar în tinerețe fusese cochetă, se trăgea dintr-o familie înstărită de la Secu, familie de notari și avocați. Fiindcă s-a măritat din dragoste, cu alesul inimii care nu era de aceeași condiție socială, familia a cam îndepărtat-o și, după ce a rămas văduvă, a trebuit să aibă singură grijă de copii și gospodărie. La bunica era un mic tranzistor pe baterii (nu era încă energie electrică în sat) și ascultam împreună cu ea teatru radiofonic. Aceste spectacole îi plăceau și ei foarte mult. Ce să zic? Verile erau minunate, deși viața pe atunci era dură – erau anii cincizeci – eram liberă, umblam desculță pe dealuri. Așa s-a făcut că între mine și aceste locuri de la Buhalnița s-a creat o legătură foarte puternică, legătură care durează și astăzi. În fiecare an revin și îmi reîncarc bateriile. E locul în care doresc să rămân și când nu voi mai fi.

Bunica paternă a fost strămutată la Almaș. Aici, în vacanțe, petreceam timpul în compania verilor mei, cu toții băieți. Eu, fiind singura fată, eram răsfățată de ei, eram ca o prințesă. Aceste vacanțe m-au făcut să fiu o fire mai băiețoasă.

Am avut o copilărie frumoasă, ca orice copilărie, dacă ești sănătos și nu trebuie să mergi prin spitale. Au fost locurile în care s-a clădit caracterul meu, tăria și rezistența de acolo mi se trag.

Primii pași înspre cariera artistică și încercările pentru admitere

–  Ce a urmat?

– Simțind că am ceva talent, în adolescență m-am înscris, la Bacău, la cursurile Școlii Populare de Artă. Acolo am avut șansa să dau peste un actor al teatrului din Bacău, care mi-a fost câțiva ani profesor, Ion Ghelu se numea. Am luat un premiu de recitare la un festival al liceenilor, undeva pe la Slănic Moldova. Țin minte că mama îmi pregătise o rochiță nouă și frumoasă, care a fost distrusă într-un incendiu care a cuprins autobuzul cu care mergeam. Nu au fost victime, doar pagube materiale.

Domnul Ghelu m-a pregătit, mi-a făcut un repertoriu pentru concursul de admitere. El i-a convins pe ai mei că merit să merg pe drumul actoriei. Mama și tata, deși nu o duceau prea bine cu banii, m-au susținut mereu. La primul examen al meu pentru a intra la Actorie am picat. Prima sub linie. Erau șase locuri pentru toată țara, Bucureștiul având singura facultate de actorie din acea vreme. Eu am fost a șaptea. Eșecul l-am trecut ușor, fiindcă nu l-am considerat chiar eșec. A șaptea aspirantă la teatru pe țară nu era rău, mai ales că am avut contracandidate fiice de activiști de partid și chiar de actori. Conta pentru mine că fusesem luată în seamă.

După concurs, m-am angajat ca bibliotecară la o școală de la sat. Dar, ulterior, am fost sunată de directorul de teatru de la Oradea, care auzise de mine și m-a invitat să fac parte, după ce am dat și acolo un examen, din colectivul instituției ca actriță corp-ansamblu. A fost un an care m-a ajutat. Am jucat și am căpătat experiență. Trupa era destul de bună.

A trecut anul. Între timp, domnul Ghelu m-a recomandat lui Octavian Cotescu, fostul său coleg de facultate. Acesta, după ce m-a văzut, m-a încurajat și am dat și a doua oară examen de admitere la București. Iar am picat și tot prima sub linie. A fost momentul unei mari dezamăgiri și descurajări. Postul de la Oradea nu mai era, fiindcă fusese ocupat de o absolventă, Ruxandra Sireteanu. Șansa a fost iar de partea mea. Am fost chemată să fac parte din colectivul de la Satu Mare. Acolo am lucrat cu Tocilescu. Era o trupă bună, cu Anca Pandrea, Ion Haiduc, Petre Moraru, Coca Bloos. Coca, nici ea nu era actriță cu studii. Era ziaristă și, fiind pasionată și talentată, fusese chemată de la Cluj. Am fost distribuită într-o piesă a lui Toca (Alexandru Tocilescu, n.r.), care era student la regie, în ultimul an. Cu acel spectacol am venit la București (la Teatrul de comedie), spre vară, când el trebuia să susțină în fața comisiei, examenul de licență, examenul de stat, cum se chema atunci. Așa s-a făcut că am fost văzută din nou de actorii mai vechi și de profesorii de la București. M-am dus să dau iar admitere. A treia oară a fost cu noroc. Am intrat ultima pe listă, dar asta nu mai conta.

„Teatrul Tineretului era ceva de vis pentru orice tânăr actor, toată lumea era înnebunită să ajungă aici”

– Cum au fost anii de la T. T.?

- Deși până să vin la Teatrul Tineretului nu am stat în Piatra-Neamț nici o zi, acest oraș a rămas pe viață în sufletul meu.

La finalul anilor de studii, prin repartiție, am ajuns la Piatra-Neamț, pentru că am fost șefă de promoție și aveam posibilitatea să aleg. Doar că la Teatrul Tineretului nu se putea intra, nu aveau locuri disponibile. Directorul teatrului de la Cluj, care mă văzuse de-a lungul timpului, mă aprecia și mi-a propus să merg acolo. Am zis da. Numai că în ultima secundă, Piatra a scos două locuri: fată și băiat. Acest fapt îmi schimba perspectiva. Teatrul Tineretului era ceva de vis pentru orice tânăr actor. Toată lumea era înnebunită să ajungă aici. Era singurul teatru din țară care mergea în străinătate, lucrau regizori importanți la Piatra, era o trupă tânără și talentată. Ce mai, T.T. -ul era pe niște culmi înalte atunci!

Cei care plecau spre București erau Rozina Cambos, fosta mea colegă de bancă din anii de liceu, și Horațiu Mălăele. Pe locurile eliberate de ei am venit eu și Eugen Cristian Motriuc. Aici i-am găsit pe Carmen Petrescu, Chiribuță, Uritescu, Muscă, Nicoară, Dan Borcia, Raluca Zamfirescu, Gheorghe Dănilă, Mircea Bibac, Dragoș Pâslaru, Radu Voicescu, Eugen Apostol, Pușa Balaure, Cafrița, Ghenescu, Florin Măcelaru, Georgeta Cacevschi, Tatiana Ionesi.

Era o atmosferă minunată. Am fost primită foarte bine. Primul meu rol a fost într-un spectacol în care a trebuit să înlocuiesc o colegă care devenise indisponibilă. Debutul propriu-zis pe scena Teatrului Tineretului a fost cu „Nevestele vesele din Windsor” (de William Shakespeare, traducerea: Vlaicu Bîrna, regia: Alexandru Tocilescu, muzica: Nicu Alifantis, scenografia: François Pamfil, coregrafia: Doina Andronache – n.r.). A fost un debut fulminant. Îmi aduc cu drag aminte că toată ziua, ba chiar și noaptea, stăteam în teatru. Lucram, ne ajutam unii pe alții. Nimeni nu se ducea acasă, deși printre noi mai erau și familiști. Era o nebunie, nu m-am simțit o clipă că sunt în provincie. Era ca o prelungirea a „Casandrei” (Studioul „Casandra” era locul spectacolelor bucureștene ale studenților – n.r.). Toată lumea bună venea la Piatra în acea vreme.

Pe lângă Tocilescu, aici am jucat sub regizori importanți, precum Edi Covali, Iulian Vișa, Emil Mandric, Nicolae Scarlat, Sandu Dabija (în „O noapte furtunoasă”). Iar spectacolele în care am jucat au fost apreciate ca fiind dintre cele mai bune. Alături de „Neveste…”, au mai fost „Îmblânzirea scorpiei”, „Trei surori”.

Cei patru ani de studenție și perioada de alți patru ani petrecută la Piatra a fost cea mai frumoasă parte a vieții mele de până acum.

„Când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată”

- Cu „Nevestele…” am o întâmplare care m-a marcat. Se spune că, în viață, când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată.

Am jucat la „Bulandra”, unde a mai rămas o sală pe-afară, așa de multă lume voia să vină să vadă spectacolul. A fost, cum se spune, rupere de uși. A fost în sală și Ciulei. Pe de altă parte, după două zile de la acest eveniment al nostru, Uritescu avea de susținut concurs de angajare la „Bulandra” și m-a rugat pe mine să urc cu el pe scenă și să îi dau replica din câteva secvențe din piesa lui Shakespeare. Fiindcă prilejul turneului T.T. -ului în Capitală era speculat de mai mulți colegi – urmau să dea un concurs de intrare la un teatru din București și Chiribuță și alții – directorul Mandric m-a avertizat: „Urci pe scenă alături de Uritescu, dar doar el susține concurs, nu și tu; tu rămâi la Piatra, unde am nevoie de tine să faci Mașa, din «Trei surori», va veni și Vișa cu un proiect important.” Mi-a fluturat pe sub nas un viitor strălucit care mă aștepta în continuare la Piatra.

În timpul concursului lui Uritescu, cu mine pe scenă, sunt întrebată de Ciulei dacă nu dau și eu concurs. Eu, de colo, că nu mă lasă, că sunt în plină stagiune. «Aranjăm noi asta», a zis Ciulei. Eu o țineam pe-a mea. Ei bine, corectitudinea mea m-a costat alți câțiva ani, ca și la admitere. Cu greu am putut ajunge apoi în București, nu se mai scoteau posturi acolo, aveam nevoie și de buletin de Capitală. Am pierdut câțiva ani.

De aceea spun eu, când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată. A fost o lecție dură pe care mi-am însușit-o”.

„Premiile sunt doar pentru o recunoaștere pe moment”

– De-a lungul carierei ați primit premii și distincții care v-au răsplătit truda artistică. Cât de mult sau de puțin au contat acestea pentru dumneavoastră? Au fost ele o motivație în plus?

– Nu. Desigur, pe moment m-au bucurat. Dar apoi, nu m-au ajutat. Cel puțin în România, premiile nu înseamnă nimic, decât o recunoaștere pe moment. Un premiu trecut în CV nu îți aduce regizorii pe cap, că vezi Doamne ce premiu ai luat tu. Lucru valabil și în trecut, valabil și astăzi. Din păcate.

– Ce părere aveți despre critica teatrală. V-a afectat vreodată, în cariera artistică, vreo cronică / părerea vreunui cronicar?

Teatrul și filmul sunt două lucruri minunate, fiecare în felul său.

– Sunteți cunoscută și ca actriță de film. Cum ați făcut trecerea, încă de dinainte de ’89, ce v-a determinat să treceți „pârleazul”? Cum e pentru actrița Virginia Rogin comparația teatru/film, spre care înclinați balanța?

– Primul film l-am făcut în studenție. Chiar m-a și mirat că mi-a dat voie „Bibanul” (Dem Rădulescu, profesorul de atunci al Virginiei Rogin, n.r.). Filmul, în care am făcut rol principal, se chema „Ultima noapte a singurătății”, cu Costel Constantin ca partener (1976, regizor: Virgil Calotescu, în distribuție mai apăreau, printre alții: Stela Popescu, Mircea Albulescu, Iurie Darie – n.r.). Eram, în acea vreme, studentă la clasa lui Dem Rădulescu, cu Constantin Dinulescu asistent în primul an, apoi cu Adriana Piteșteanu asistentă în ceilalți trei ani. Era prima clasă pe care o avea ca profesor principal.

Ce îmi este mai aproape de suflet – teatrul sau filmul? Eu le iubesc pe ambele. Teatrul are partea de boierie, de lux. În film, în schimb, ești mercenar. Totul e pe moment, rămâne pe peliculă. Teatrul e o chestie vie, unde etapa cea mai dragă mie sunt repetițiile. Atunci se clădește personajul, îl descoperi, pui cărămidă peste cărămidă, până scoți personajul. Îmi place la nebunie această etapă a lucrului de actor. Eu sunt o fire foarte serioasă și riguroasă. Bine, am și o intuiție a personajului foarte bună, fapt care mă ajută. Cam cum era Dinică. Acesta nu stătea prea mult să studieze, să gândească personajul. El mergea la țintă, prin intuiție. Îi ieșea rolul din prima.

La film nu întâlnești partea aceasta, a repetițiilor. Are alt farmec filmul. Aici e și alt stil de interpretare. Nu orice actor de teatru poate face film și invers. Teatrul și filmul sunt două lucruri minunate, fiecare în felul său. Amândouă sunt dragi sufletului meu.

Privire către tinerele generații

– Activați în continuare, în teatru și în film, alături de mulți tineri talentați care au pornit pe calea acestei frumoase arte. Vă regăsiți în aceștia?

– Nu prea. E o generație cu totul altfel față de ceea ce am trăit eu la acea vârstă. Eu am și predat vreo șase ani la facultate, la UNATC, la fosta clasă a Olgăi Tudorache; eram cu Adrian Pintea. Și am găsit că studenții nu erau atât de serioși, atât de pasionați pe cât mă așteptam. Nici respectul față de profesor, de meserie nu e același. O spun cu regret. Eu iubesc enorm tinerii, îmi place și îmi face bine să stau printre ei, și la teatru și când lucrez pentru filmările la diversele seriale caut să iau din energia lor. Astfel că îi văd cum gândesc, cum reacționează. Nu-i învinuiesc, doar constat. Evident că și printre ei sunt actori foarte talentați, care nu sunt puși în valoare. Mă gândesc de multe ori că dacă nu ar fi serialele românești de pe posturile comerciale, televiziunea nu ar vedea actori români. Singura punte între noi și publicul din provincie sunt aceste seriale. Teatrele din București nu mai merg prin țară, cum se întâmpla când eram eu la Bacău. Fiind copilă, mergeam la teatru și îi vedeam pe cei mai mari actori ai țării. Noi, pe când eram la T.T., făceam turnee de câte o lună de zile numai în zona Ardealului, treceam prin toate localitățile mai mari sau mai mici. Jucam și de câte două ori pe zi. Acum, cu excepția festivalurilor, teatrele din Capitală nu mai văd provincia. Din cauza lipsurilor financiare și din alte cauze…

– Un cuvânt, la final, pentru acești tineri, care vor merge sau care deja merg, pe cărările artei teatrale și/sau cinematografice.

– Dragii mei, să fiți foarte serioși dacă faceți această frumoasă muncă. Să munciți mult. Să nu renunțați la pasiunea voastră, dacă este puternică și reală. Și să nu deznădăjduiți. Să mergeți până la capăt. Nimic nu se obține ușor, cu atât mai mult în această meserie.

– Vă mulțumesc!

by Carmen Saeculare

OMAGIU ADUS MAESTRULUI COREGRAF VIOREL VATAMANIUC

Colaborator de valoare al Ansamblului folcloric „Floricică de la munte”, Maestrul Vatamaniuc s-a făcut iubit și respectat nu doar de cei cu care lucrat. A fost și este prețuit de mulți oameni care au avut onoarea să-i fie prin preajmă.

Cu două două luni înainte de aniversarea celor cincizeci de ani de activitate a grupului folcloric nemțean, trimitea Ansambului Folcloric „Floricică de la munte" câteva gânduri:

„Ansamblul folcloric „Floricică de la munte” - 50 de ani de activitate! Frumoasă aniversare, mai ales pentru cei care am dus la împlinirea acestui deziderat! Am uitat momentele de cumpănă și aproape că nu ne mai amintim eforturile făcute de toți cei angrenați în această

trudă. S-au păstrat vii efervescența începutului, emoțiile turneelor, mobilizarea exemplară în marile provocări artistice din festivaluri și concursuri, dar, mai presus de toate, bucuria cântului și a dansului în contextul punerii în valoare a bogățiilor folclorice ale zonei.

Am activat cu încredere în acest colectiv entuziast, bucurându-mă de o constantă și deosebită susținere și apreciere din partea conducerii - domnul director de atunci, Constantin Horia Alupului-Rus, rămânând pentru mine un reper de implicare exemplară, precum și a colaboratorilor, în mod deosebit a asistentei mele de coregrafie, Simona Aflorii și asta s-a concretizat într-un număr important de suite de dansuri populare din toate zonele țării, păstrate în repertoriu.

S-au succedat generații, frumusețile create s-au păstrat și-mi doresc ca cei care își vor asuma transmiterea mai departe a spiritul ansamblului să contribuie valoros la zestrea care le va fi încredințată.”

Născut la Mitocu Dragomirnei, în data de 17 noiembrie 1932, într-o familie modestă, dar cu un trai frumos și preocupări artistice, Viorel Vatamaniuc a fost profund marcat de momentul descoperirii dansului popular românesc, rămânându-i credincios slujitor tot restul vieții.

După ce a activat în cadrul mai multor formații de amatori și într-un ansamblu folcloric semiprofesionist militar din Iași, în 1956 se alătură Ansamblului Artistic Profesionist „Ciprian Porumbescu” din Suceava, nou înființat, unde promovează într-un timp scurt de la postul de solist dansator, la asistent maestru coregraf, până la cel de maestru coregraf, în 1964. În această calitate pornește o muncă asiduă de culegeri folclorice, mai întâi în Bucovina și Moldova, extinzând aria acestora în toată țara. Noi orizonturi în înțelegerea artei scenice i-au fost deschise prin șansa lucrului, la începuturile activității, cu personalități în domeniu cum erau maeștrii coregrafi Gheorghe Popescu-Județ, Petre Bodeuț, Vladimir Bedea - artiști emeriți, Gheorghe Baciu - maestru emerit al artei și laureat al Premiului de Stat, precum și cu Bella Balogh - maestru de balet al Operei Române din Iași, pentru expresia în dansul tematic, studii clasice și de caracter.

Profundul respect față de înaintași, talentul și abnegația s-au materializat, de-a lungul multor decenii, în montări coregrafice care au trecut rampa cu mare succes și au rămas în repertoriile multor ansambluri folclorice profesioniste și de amatori. Colaborările cu dirijori și compozitori de excepție: Ionel Budișteanu - artist al poporului, Constantin Arvinte, George Sârbu, Viorel Leancă, cu folcloriști precum profesor universitar dr. Vasile Adăscăliței de la Universitatea din Iași și Elena Coca Târziu - expert UNESCO pe probleme cultural-artistice, au fost marcate în creații de referință.

În 1983, din funcția de director pe care o deținea, a organizat a 30-a aniversare a Ansamblului Artistic Profesionist „Ciprian Porumbescu” din Suceava, locul de suflet al activității sale, unde a revenit între anii 1997-2000, după pensionarea din 1990.

Între 2000 și 2008 a organizat și condus secția de coregrafie a Ansamblului Profesionist „Țara Vrancei”, la care a rămas colaborator permanent și unde a publicat, în anul 2003, Culegerea de dansuri populare „De la Vrancea-n Bucovina” prin implicarea directorului acestuia, interpreta de muzică populară, Maria Costin Murgoci și cu sprijinul autorităților locale din Focșani.

De-a lungul timpului a instruit, printre altele, ansamblurile folclorice „Arcanul” al studenților din Suceava, „Doina Carpaților” al Centrului universitar Iași, „Floricică de la munte” din Piatra-Neamț, „Ozana” din Târgu Neamț, „Sârba cu năframă” din Hârlău.

Colaborările cu ansamblurile profesioniste „Rapsodia Română” din București, „Doina Gorjului” din Târgu Jiu, „Transilvania” din Baia Mare, „Burnasul” din Alexandria și Ansamblul Academic de Stat „Joc” din Chișinău au rămas concretizate în producții artistice de excepție.

A organizat și a participat la numeroase cursuri pentru iubitori ai dansului popular românesc în țară, precum și în Franța, Elveția, Germania, Danemarca, Norvegia, S.U.A., Canada.

Momente memorabile și amintiri deosebite sunt legate defestivaluri și concursuri din țară și străinătate, de turneele întreprinse în Europa, Asia și Africa, de numeroasele premii și distincții, precum și conferirea titlurilor de „Cetățean de onoare al Județului Suceava”, „Cetățean de onoare al Municipiului Suceava”, „Cetățen de Onoare” al orașului Hârlău.

by Carmen Saeculare

OMAGIU ADUS MEMORIEI PICTORULUI PIETREAN NICOLAE MILORD

Unul dintre cei mai apreciaţi artişti plastici ai judeţului Neamţ a fost Nicolae Milord. A făcut parte, alături de C. D. Stahi, Aurel Băeşu, Iulia Hălăucescu şi Petru Petrescu, din pleiada marilor pictori nemţeni care au imortalizat urbea pietreană şi împrejurimile şi au adus faimă ţinutului.

Despre Nicolae Milord, Valentin Ciucă se exprimă astfel: Personaj pitoresc şi discret, Nicolae Milord, amintea concitadinilor, prin vestimentaţie şi comportament, de perioada interbelică. Era amabil şi capricios, elegant cu măsură, purta permament la gât o lavalieră asortată costumului, mereu acelaşi. Îl enerva la culme apariţia unor noi generaţii de artişti pregătiţi pe sponci de profesori modeşti. Instrucţia sa artistică, riguroasă şi marcată de autoritatea unor mari pictori, l-a stimulat adesea, dar l-a şi timorat uneori. Ambiţia de a-şi depăşi maeştrii ieşeni a rămas doar o iluzie, chiar dacă pictura sa a onorat statutul profesionist al unui pictor aplicat, capabil să sugereze prin artă sentimentele cele mai alese. A pictat peisaje, îndeosebi din spaţiul citadin nemţean şi a ieşit uneori la lucru în plein air. Elabora atent, analiza efectele de lumină, măsura continuu ca un geometru şi stabilea proporţiile adecvate. Cel mai mult a lucrat cu cuţitul de paletă şi, de aceea, impresia de forţă şi tensiune a imaginii este irepresibilă. Florile anotimpurilor  şi-au găsit în pictor un admirator tandru şi generos. Nu a distrus corola de lumini a lumii, ci a identificat-o în universul  culorilor sale, în armoniile personale în care credea. Nu cultiva prieteniile artistice făţarnice şi s-a mulţumit doar cu statutul de Don Quijote de Piatra-Neamţ, admirat de unii, ignorat de alţii.

În ideea de a-l omagia an de an pe artistul plastic Nicolae Milord şi de a-i perpetua memoria şi în plan naţional, începând din anul 2017, Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ organizează Concursul naţional de arte plastice „Nicolae Milord”, competiţie destinată cursanţilor din toate Şcolile Populare de Artă din ţară.

 Nicolae Milord s-a născut la 11 noiembrie 1909, la Piatra-Neamţ, loc în care şaptezeci şi nouă de ani mai târziu avea să treacă în eternitate, la 10 mai 1988. Şi-a început educaţia pe plaiurile natale, absolvind Liceul „Petru Rareş”, pentru ca apoi să urmeze cursurile Academiei de Arte Frumoase din Iaşi, avându-l coleg pe Corneliu Baba, iar ca maeştri la catedră pe Jean Leon Cosmovici, Gheorghe Popovici, Octav Băncilă şi Ştefan Dimitrescu. A fost discipol al lui Aurel Băeşu.

Anului debutului său pe simeze a fost 1937, atunci când a participat la o expoziţie colectivă. Tot în 1937 are şi o primă „personală” la Piatra-Neamţ, fapt pe care îl va mai repeta în 1967, 1970 şi 1980. Trecând prin perioade tulburi, războiul al doilea mondial şi întreaga perioadă comunistă, Nicolae Milord a avut parte, în cadrul activităţii sale artistice, numai de expuneri în ţară, Bacău, Iaşi, Botoşani, Bucureşti fiind oraşele unde creaţiile sale au putut fi văzute cu predilecţie.

În 1957 a primit Premiul pentru pictură a regiunii Bacău. A fost decorat cu Medalia „a XXV-a Aniversare a Eliberării Patriei”.

Timp de cincisprezece ani a condus Cenaclul de artă plastică de la Piatra-Neamţ.

Lucrările sale se găsesc în numeroase colecţii muzeale şi particulare.

A trecut Marele Prag în ziua de 10 mai 1988, la Piatra-NEamţ, fiind înhumat la cimitrul local „Eternitatea”.

by Carmen Saeculare