Noutati

DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ROMÂNEȘTI – A DOUA ȘI A TREIA ZI DE PAȘTI

Lunea Paştelui mai era numită şi Ziua Vălăritului sau Ziua Udatului, obişnuindu-se ca acum flăcăii să ude cu apă pe fetele mari, iar băieţandrii pe fetiţe. Mai demult, flăcăii erau organizaţi în cete, având ca şef un vătaf. Umblau prin sat cu lăutari după ei, oprindu-se mai ales la casele fetelor mari, aici făcând urări adecvate momentului. În casă, fata era jucată, răsplata flăcăilor constând în ouă roşii. În timp, această veritabilă colindă s-a transformat foarte mult, din ea rămânând numai obiceiul udatului.

Astfel, dis-de-dimineaţă, flăcăii iau o cofă plină cu apă neîncepută şi încercă să ude fetele chiar în patul acestora. Alteori, pândeau fetele când ieşeau din casă, le luau pe sus şi le duceau la o fântână sau un pârâu, aici turnând pe ele câteva cofe de apă, sau aruncându-le pur şi simplu în pârâu. Fetele se făceau că se supără, însă erau tare bucuroase de un asmenea tratament care, spuneau ele, le vestea măritişul chiar în acel an. Bineînţeles, fetele nu rămâneau datoare flăcăilor, căci obiceiul cerea ca a doua zi acestea să-i ude pe flăcăi.

Pe vremuri, după ce flăcăii umblau pe la casele fetelor, se adunau cu toţii la scrânciob, aici organizându-se o mare petrecere. Se spune că scrânciobul se făcea în amintirea spânzurătorii lui luda. La Paşti se scotea mai ales scrânciobul mare cu roată, acesta fiind un mijloc foarte căutat prin care se obţineau senzaţii tari, dar şi morţi rapide. Fata sau flăcăul care se dădeau în scrânciob trebuiau să aibă flori în mână, o pietricică pe cap şi un ou roşu în buzunare. Spre finalul petrecerii, pentru a creşte cânepa mare şi frumoasă, în hohotele de râs ale tinerior, se dădeau în scrânciob şi babele satului.

Aceste două zile ale Paştelui erau rezervate de cei maturi vizitelor pe la rude, vecini şi prieteni, aceste vizite fiind numite altădată «Umblatul cu pasca». Originea acestor vizite ar data din vremurile când creştinii umblau şi vesteau învierea Domnului Hristos. Uneori, se obişnuia ca finii să dăruiască la naşi şi cumătrii la cumătri, nu numai cu pasca, ci şi colaci.

Exista o credinţă potrivit căreia firimiturile care rămâneau de la mesele de Paşti era bine să fie păstrate. Îngropate, din ele ar răsări o planta numită cucoană sau maruncă, plantă bună de pisat şi de pus în băutură atunci când o femeie vroia să facă copii. Potrivit tradiţiei, a doua zi de Paşti e voie să se ciocnească ouăle roşii şi „cap cu dos” , a treia zi fiind permisă şi ciocnirea „dos cu dos”, precum şi „coastă cu coastă”.

by Carmen Saeculare

DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ROMÂNEȘTI – PRIMA ZI DE PAȘTE

Două dintre cele mai de seamă griji ale omului de abia trezit în Duminica Paştelui constau în uitatul într-o cofă cu apă, pentru a vedea bine peste an, şi în pusul mâinii pe un cleşte de fier sau pe clanţa uşii, spre a fi sănătos şi tare până la Paştele următor. Despre morţi se credea că ar ieşi din biserică cu puţin înainte de a intra preotul la slujbă; se spune că cine avea curajul să intre în biserică înaintea preotului îi vedea pe aceşti morţi, însă murea pe loc.

îndeobşte, prima zi a Paştelui era rezervată recule­gerii şi odihnei, numai tinerii adunându-se în curtea bisericii, băieţii cu ouă roşii, iar fetele cu ouă roşii şi cu pască; aici se trăgeau într-una clopotele şi se bătea toaca, anunţându-se astfel bucuria învierii Domnului. Uneori, motivaţia acestor practici era creşterea cânepii şi a inului sau apărarea de cumpene mari. Strigoii şi vrăjitoarele puteau fi recunoscuţi foarte uşor în această zi dacă se respectau nişte ritualuri; astfel, un flăcău îşi punea la chimir lingura folosită la facerea ouălor roşii şi se ducea intr-un copac înalt de unde putea vedea cum strigoaicele încercau să ia mana de la vaci; dacă acestea îl vedeau, nu-i puteau face nimic câtă vreme rămânea în copac. Capul unui şarpe, tăiat cu un ban de argint, în care se punea banul respectiv şi trei fire de busuioc, băgat în sân, putea face pe oricine să recunoască un strigoi la slujba din această zi.

Prin Ardeal, după Vecernie, avea loc obiceiul numit Alegerea Craiului; obiceiul cerea să fie ales crai feciorul care ieşise primul la arat; după alegere, craiul era dus, pe sus, la un râu şi, dacă nu promitea să dea de băut, era aruncat în apă; în curtea bisericii, craiul avea dreptul de a judeca pe toţi cei care făcuseră vreo necuviinţă de-a lungul Postului Mare, pedeapsa cea mai frecventă fiind lovirea la tălpi cu un lanţ; apoi, la casa craiului, avea loc o mare petrecere unde erau invitate şi fetele satului.

O regulă străveche spune că în prima zi a Paştelui nu trebuie să-ţi plăteşti datoriile, nici să faci împrumuturi, această regulă amintind desigur de vremurile în care Anul Nou începea primăvara. Oarecum de aceleaşi vremuri amintesc darurile şi marea libertate de care aveau parte, în aceeaşi zi, servitorii, ciobanii, precum şi animalele do­mestice; precizăm că vacile nu se mulg deloc, viţeii au parte de tot laptele, iar câinii, oricât de răi ar fi, sunt lăsaţi slobozi. Conform acestei reguli, prin multe din oraşele noastre e Paşte în fiecare zi, deoarece câinii sunt slobozi mai mereu.

înspre final, câteva cuvinte despre ouăle roşii. Dimineaţa, copiii obişnuiau să se spele într-un vas unde se afla şi un ou roşu, crezându-se că aşa vor prinde la sânge. Prin unele locuri, copiii umblau cu „de-a oulia” pe la case, adunând multe şi frumoase ouă. îndeobşte, se mâncau ouă roşii pentru ca oamenii să fie sănătoşi ca oul. în această zi ouăle se ciocneau numai „cap cu cap”, cel mai în vârstă fiind acela care ciocneşte şi spune „Hristos a înviat!”. Potrivit unei credinţe vechi, al cui ou se va sparge primul acela va muri mai întâi; cel cu oul spart trebuia să i-1 dea celuilalt; e adevărat că unii mai lacomi umblau şi cu ouă de pichere sau de lemn, însă erau degrabă prinşi şi pedepsiţi. Din oul colorat primul în Săptămâna Mare mâncau toţi copiii casei în prima zi a Paştelui, găoacea, în care se punea aluat din făină de grâu, păstrându-se pe grindă, fiind, se spune, bună de noroc.

Amintiţi-vă mereu că mâncând la Paşti din ouăle roşii sfinţite la biserică faceţi o faptă bună; asta deoarece se credea că atunci când nu se vor mai face ouă roşii va fi sfârşitul lumii! (Marcel Lutic, „Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006)

by Carmen Saeculare

DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ROMÂNEȘTI – PAȘTELE DE ALTĂDATĂ. NOAPTEA ÎNVIERII.

Pentru oamenii de altădată, unul din momentele trăite cu cea mai mare intensitate era Noaptea Sfântă a Învierii, în noaptea aceasta desfăşurându-se o mulţime de datini şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de învierea Domnului. Se considera că după o perioadă de degradare a timpului, de instaurarea chiar a haosului atunci când trupul lui Hristos a fost în mormânt, acum se reinstituie ordinea şi echilibrul în lume.

Când se înnopta afară, prin curţile bisericilor se aprindeau focuri mari, oamenii spunând că aşa se păzeşte Paştele. Unii oameni stăteau acolo pentru a vedea comori arzând şi cum se deschid cerurile. În fapt, focurile acestea, ca şi cele făcute pe dealurile mari din preajma satelor, aveau menirea de a ajuta Soarele să urce cât mai mult pe bolta cerească, să dea cât mai multă lumină şi căldură. Prin unele locuri, toaca, despre care se spunea că ţine la distanţă duhurile rele, era luată de la biserică şi dusă de nişte flăcăi la cimitir. Aici era bine păzită, altfel paznicii trebuiau să dea un mare ospăţ în cinstea celor care ar fi reuşit să le-o fure.

La miezul nopţii se trăgeau câteva focuri cu puşca, acest obicei amintind că, pe vremuri, Anul Nou se sărbătorea primăvara. Când auzeau acest semnal, oamenii se trezeau, având grijă să calce pe un aşternut, altfel credeau că îi vor ustura tălpile peste vară! Toţi ai casei şi mai ales fetele mari se spălau într-un lighean în care, pe lângă apă, se mai aflau un ou roşu, câţiva bănuţi de argint şi un fir de busuioc. Coşul cu pască şi cu alte obiecte era dus la biserica de capul familiei. În acest coş se puneau, uneori, şi resteiele de la plug care sunt, se zice, bune de leac. Despre cei care, sănătoşi fiind, nu voiau să meargă la Înviere, se spunea că se vor îmbolnăvi şi vor fi în nevoi până la Paştele următor. Copiii născuţi în această noapte deosebită şi în Săptămână Luminată erau consideraţi norocoşi.

În biserică, când preotul spunea prima dată „Hristos a înviat” fetele bătrâne ziceau repede „Eu să joc înainte”, sperând să fie jucate la hore şi să se mărite o dată şi ele. Vânătorii şi pescarii răspundeau la „Hristos a înviat” cu „Vânat (peşte) prind”. Unele fete mari veneau la biserică cu un ou roşu în sân, crezând că vor fi roşii în obraji, în timp ce altele lipeau coji de ouă roşii pe la uşile caselor, asta în speranţa că le vor călca pragul peţitorii mai degrabă. Numai în această noapte, cârciumăresele obişnuiau să măture curtea cârciu­mii, în nădejdea că muşterii se vor aduna precum adună ea gunoiul cu mătura.

Spre dimineaţă, oamenii prindeau a veni spre case cu lumânările aprinse, prima oprire fiind în grajd, aici atingând capul vitelor cu păscăriţa în care se afla pasca. Apoi, în casă, se gusta câte puţin din alimentele sfinţite. Înainte sau la sfârşi­tul mesei, bărbatul ciocnea un ou roşu cu nevasta, apoi cu copiii, la urmă ciocnind fiecare cu cine voia. Făcând aşa, credeau că se vor întâlni şi pe lumea cealaltă. Cei care vroiau să fie rumeni în obraji, îşi frecau obrajii cu oul roşu pe care urmau să-l mănânce.

Bucuroşi că au mai fost părtaşi încă o dată la Învierea Domnului, oamenii se culcau liniştiţi. Dacă se întâmpla cuiva să moară în somn, se ştia că acela va merge direct în rai, oricât de multe păcate ar fi avut, deoarece se spunea că din Noaptea Învierii şi până la Rusalii raiul este deschis, iar iadul încuiat. (Marcel Lutic, „Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006)

by Carmen Saeculare

DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ROMÂNEȘTI – VINEREA MARE ȘI MIELUL DE PAȘTI

În comunităţile tradiţionale se considera că Vinerea Mare deschide un timp al haosului şi întunericului, oamenii rămânând astfel fără protecţie divină. Se spunea că Vinerea Mare ar echivala cu 12 vineri obişnuite, denumirea Vinerea Seacă fiind explicată prin postul negru pe care mulţi oameni obişnuiau să-l ţină acum.

Cei care aveau bube, obişnuiau ca acum, înainte de răsăritul Soarelui, să se spele într-o apă curgătoare fără a fi văzuţi de nimeni. Se credea că făcând aşa le vor seca bubele! Cei care nu îndrăzneau să intre în apă, îşi turnau câteva cofe de apă în cap.

Despre oamenii care nu lucrau deloc în Vinerea Mare se credea că nu vor mai avea dureri de cap şi vor avea noroc până la Paştele următor. În plus, vor afla când vor muri cu trei zile înainte. Pe de altă parte, se credea că o ploaie în această zi prevesteşte un an mănos, în timp ce o zi fără ploaie anunţă un an sec, adică secetos.

Vinerea Mare era o zi specială și pentru gușați. Dacă vor ca guşa să nu le crească mai mare ar trebui ca înainte de răsăritul Soarelui să caute ciolane în preajma localităţii în care trăiesc. Potrivit obiceiului, cu primul ciolan găsit se freacă puţin guşa, apoi se loveşte mai tare, spunându-se: „Vinerea Seacă / Guşă seacă!”. Se continua căutarea până se mai găseau alte două oase, făcându-se acelaşi lucru ca la primul os.

Referindu-ne la mielul sacrificat de Paşti, putem spune că civilizaţiile arhaice au văzut în oaie un animal sacru, simbolistica oii trimiţându-ne la blândeţe, puritate şi inocenţă, aceste atribute regăsindu-se cu atât mai mult la puiul oii. Unele credinţe amintesc de aceste atribute. Astfel, se credea că mielul se naşte negru în preajma solstiţiului de iarnă şi se albeşte din ce în ce mai mult până devine, primăvara, imaculat.

Potrivit unei alte credinţe, sufletele celor nevinovaţi se prefăceau după moarte în oi sau în miei. În sfârşit, românii obişnuiau să îngroape oasele rămase după mâncarea fripturii de miel lângă un măr sau un păr sănătos, în speranţa că toată familia va fi sănătoasă până la Paştele viitor.

Cum a ajuns acest animăluţ nevinovat să fie sacrificat de Paşti? Ei bine, oaia era considerată un animal solar, iar, în preajma echinocţiului de primăvară, Soarele este într-o luptă dramatică cu forţele ostile ale anotimpului rece. Oamenii de altădată doreau să ajute Soarele în lupta sa. Un ajutor consistent era tocmai sacrificarea zeului-miel, prin acest sacrificiu crezându-se că Soarele biruie definitiv şi aduce anotimpul cald.

Creştinismul a preţuit atât de mult simbolistica mielului încât, timp de vreo șase sute de ani, însuşi Domnul Iisus a fost reprezentat simbolic sub chipul unui miel. Deşi în anul 692 s-a renunţat oficial la acest lucru, mielul a rămas până azi ca o imagine a Domnului. Creştinii consideră că prin sacrificarea mielului la Paşti se biruie moartea sau puterile răului, aceste sacrificii amintind invariabil de sacrificiul Domnului Hristos.

Rezumând, sacrificarea şi consumarea rituală a mielului nu reprezintă altceva decât triumful înnoirii, victoria anuală a vieţii asupra morţii. (Marcel Lutic, „Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006)

by Carmen Saeculare

DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ALE ROMÂNILOR – SĂPTĂMÂNA MARE, SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

Alături de prima săptămână a Postului Mare, această săptămână avea o importanţă deosebită pentru comunităţile arhaice, oamenii trăind acum într-un timp mult mai purificat, aproape sacru, din moment ce, din punct de vedere bisericesc, Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor aparţinea Sărbătorii Paştelui. Potrivit Sfântului Ioan Chrisostomos „această săptămână se numeşte «mare» nu pentru că zilele ei ar fi mai lungi sau că ele ar fi mai multe la număr, ci pentru că în zilele acestea a săvârşit Domnul nostru fapte mari”. În aceste zile postul este mai aspru, de luni până sâmbătă mâncându-se, de regulă, numai pâine, sare şi fructe uscate, bându-se exclusiv apă. Sunt zile de întristare şi de adâncă reculegere în amintirea cruntelor patimi ale Mântuitorului Hristos, în fiecare zi citindu-se în biserici întâmplări din zilele Sale de pe urmă.

Potrivit tradiţiilor româneşti, în Săptămâna Mare se comemorau, pe lângă chinurile Domnului, şi morţii fiecărei familii. Astfel, se credea că morţii vin la toate deniile care se fac în această săptămână, intrarea lor în biserică făcându-se după ce ieşeau viii. Uneori, puteau fi văzuţi de cei vii, însă nimeni nu trebuia să-i plângă sau să-i atingă căci deveneau extrem de agresivi. Aceşti morţi de care pomenesc credinţele românilor nu sunt altceva decât spiritele străbunilor care, în preajma acestei mari sărbători, revin pe pământ. Întru îmbunarea lor şi pentru ca ele să asigure protecţia oamenilor şi a animalelor se făceau numeroase pomeniri şi pomeni, pomana fiind extrem de bine primită în această perioadă. În acelaşi timp, pentru o mai bună comunicare cu aceste spirite şi cu Divinitatea, oamenii trebuiau să ducă un trai exemplar, abstinenţa şi reculegerea având un rol foarte important. Abstinenţa nu era numai alimentară, ci şi comportamentală şi sexuală, altădată considerându-se că această triplă abstinenţă apropie omul de sacru şi-l depărtează de profan.

Aşa, începând cu seara Duminicii Floriilor, mai ales bătrânii, nu mai mâncau şi nu mai beau nimic până în Joia Mare. Atunci se împărtăşeau, după care obişnuiau să mănânce puţin, urmând ca postul negru să fie continuat până în ziua de Paşti. În tot acest timp se închinau şi mergeau la biserică. Se păzeau mult să nu se supere, să nu se sfădească ori să nu vorbească pe cineva de rău, reuşind astfel să întâmpine cu sufletul curat şi fără păcat învierea Domnului.

by Carmen Saeculare

SĂRBĂTORILE POPORULUI ROMÂN – DUMINICA FLORIILOR

În şirul sărbătorilor populare de primăvară, una care bucură sufletul ţăranului român este Duminica Floriilor, bucuria fiind cu atât mai mare cu cât sărbătoarea aceasta vesteşte apropierea sfârşitului Postului Mare şi, mai ales, învierea Domnului Hristos.

Salcia sau răchita, simboluri ale regenerării şi nemuririi, rămân şi azi elementele esenţiale ale sărbătorii Floriilor; se crede despre salcie că „se acoperă de verdeaţă înaintea tuturor copacilor, [tocmai] ca să poată sluji pentru Sfintele Florii”, de asta Floriile mai erau numite şi Sărbătoarea înfloririi Salciei. În această zi sătenii duceau sau primeau de la biserică rămurele de salcie, o legendă amintind peste veacuri ajutorul pe care salcia l-ar fi dat Maicii Domnului în drumul ei dureros spre crucea de pe Golgota. La ieşirea din biserică, prima grijă a oamenilor era înghiţirea uneia sau a mai multor flori de salcie, flori numite „mâţişori”, crezându-se că astfel vor fi prevenite bolile de gât, respectivii oameni urmând a fi uşori şi sănătoşi ca florile. Acasă, ramurile erau puse sub streaşină casei sau la icoane, socotindu-se bune de leac în multe boli, locuinţa aceea fiind totodată apărată de incendii, grindină sau trăsnete.

Se spune că in Duminica Floriilor, numită şi Duminica Florilor, a Stălpărilor sau a Vlăstarilor, s-ar fi umplut ciubăraşul cu florile ce urmau a fi folosite la înflorirea ouălor pentru Paşti.

Despre cel care se împărtăşea la Florii se credea că orice dorinţă îşi punea când se apropia de preot se împlinea.

Despre cei care îndrăzneau să se spele pe cap se credea că vor albi ca pomii; uneori era voie să te speli doar folosind numai apă descântată.

În altă ordine de idei, despre vremea de la Florii se spune că se va repeta în prima zi de Paşti, în timp ce despre urzici există credinţa că înfloresc acum, nemaifiind bune de mâncat (de unde altă denumire a sărbătorii, Nunta Urzicilor).

by Carmen Saeculare