DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ALE ROMÂNILOR – SĂPTĂMÂNA MARE, SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

Alături de prima săptămână a Postului Mare, această săptămână avea o importanţă deosebită pentru comunităţile arhaice, oamenii trăind acum într-un timp mult mai purificat, aproape sacru, din moment ce, din punct de vedere bisericesc, Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor aparţinea Sărbătorii Paştelui. Potrivit Sfântului Ioan Chrisostomos „această săptămână se numeşte «mare» nu pentru că zilele ei ar fi mai lungi sau că ele ar fi mai multe la număr, ci pentru că în zilele acestea a săvârşit Domnul nostru fapte mari”. În aceste zile postul este mai aspru, de luni până sâmbătă mâncându-se, de regulă, numai pâine, sare şi fructe uscate, bându-se exclusiv apă. Sunt zile de întristare şi de adâncă reculegere în amintirea cruntelor patimi ale Mântuitorului Hristos, în fiecare zi citindu-se în biserici întâmplări din zilele Sale de pe urmă.

Potrivit tradiţiilor româneşti, în Săptămâna Mare se comemorau, pe lângă chinurile Domnului, şi morţii fiecărei familii. Astfel, se credea că morţii vin la toate deniile care se fac în această săptămână, intrarea lor în biserică făcându-se după ce ieşeau viii. Uneori, puteau fi văzuţi de cei vii, însă nimeni nu trebuia să-i plângă sau să-i atingă căci deveneau extrem de agresivi. Aceşti morţi de care pomenesc credinţele românilor nu sunt altceva decât spiritele străbunilor care, în preajma acestei mari sărbători, revin pe pământ. Întru îmbunarea lor şi pentru ca ele să asigure protecţia oamenilor şi a animalelor se făceau numeroase pomeniri şi pomeni, pomana fiind extrem de bine primită în această perioadă. În acelaşi timp, pentru o mai bună comunicare cu aceste spirite şi cu Divinitatea, oamenii trebuiau să ducă un trai exemplar, abstinenţa şi reculegerea având un rol foarte important. Abstinenţa nu era numai alimentară, ci şi comportamentală şi sexuală, altădată considerându-se că această triplă abstinenţă apropie omul de sacru şi-l depărtează de profan.

Aşa, începând cu seara Duminicii Floriilor, mai ales bătrânii, nu mai mâncau şi nu mai beau nimic până în Joia Mare. Atunci se împărtăşeau, după care obişnuiau să mănânce puţin, urmând ca postul negru să fie continuat până în ziua de Paşti. În tot acest timp se închinau şi mergeau la biserică. Se păzeau mult să nu se supere, să nu se sfădească ori să nu vorbească pe cineva de rău, reuşind astfel să întâmpine cu sufletul curat şi fără păcat învierea Domnului.