LA MULȚI ANI, COCA BLOOS!
S-a născut la Râmnicu Vâlcea, pe 1 octombrie 1946. A urmat liceul în localitatea natală, apoi Facultatea de Filosofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. După absolvirea facultății (1969), a lucrat la Casa de Cultură a Studenților din orașul de pe Someș. Acolo, avea să colaboreze cu actrița și, ulterior, regizoarea Olimpia Arghir.
În 1973, Alexandru Tocilescu monta, la Satu Mare, spectacolul „Războiul vacii”, de Roger Avermaete, prin care regizorul şi-a susţinut examenul de licenţă, în care a fost distribuită și Coca Bloos. În urma succesului cu acest spectacol, Coca Bloos a devenit actriţă profesionistă, fiindu-i echivalate disciplinele teoretice pe care le studiase în facultate cu cele care se predau la I. A. T. C.
După experiențe la teatrele din Satu Mare și Brașov, este angajată la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, unde avea să găsească o trupă sudată: Ana Ciontea, Paul Chiribuță, Mihai Cafrița, Carmen Petrescu, Traian Pârlog, Corneliu-Dan Borcia, Simona Măicănescu, Cornel Nicoară, Ion Muscă, Constantin Ghenescu, frații Birău, Gheorghe Dănilă, Maria Filimon, Oana Albu, Oana Pellea, Maia Morgenstern, Claudiu Istodor, Romeo Tudor, Eugen Cristian Motriuc, Tatiana Ionesi, Florin Măcelaru, Liviu Timuș, Dan Covrig.
„Aveam 33 de ani. Piatra-Neamț a constituit, ca să zic așa, Institutul pentru mine. Toată viața se consuma în teatru. Era un dialog permanent între noi. Era și multă boemă, care a avut rezultatele ei. Stăteam în preajma unor mari actori, a pictorilor, a unor personalități care mă fascinau. În acest anturaj era o viață extraordinară. Se citea poezie, veneau poeți de prin țară, aveam și un grup de prieteni. Facultatea de Filosofie m-a învățat să-mi aleg cărțile, să am discernământ în ceea ce privește lecturile. În momentul când am nevoie, mă duc la carte. La Piatra-Neamț am întâlnit foarte multă exigență, pretenție intelectuală și artistică. Este un spațiu mirific și ocrotitor, ca și aerul. Trupa de la Piatra putea să facă orice. Fiecare regizor era unic în felul lui.”
La Teatrul Tineretului a debutat cu rolul Athenaisa Eupraxia din spectacolul „Beția sfântă”, de Paul Everac, în regia lui Mihai Manolescu. Au urmat spectacolele: „Muștele”, de Jean Paul Sartre (regia, Laurențiu Ulici), „Burghezul gentilom”, de Moliere (regia, Iulian Ursulescu), „Anotimpuri teatrale” (regia, Eduard Covali), „Zât, moarte, zât!”, de Saulius Saltenis (regia, Irena Buciene, Lituania), „Pragul albastru”, de I. D. Sârbu (regia, Mircea Cornișteanu), „Piticul din grădina de vară”, de D. R. Popescu (regia, Nicolae Scarlat), „Milionarul sărac”, de Tudor Popescu (regia, Valeriu Paraschiv), „Pescărușul”, de Cehov (regia, Nicolae Scarlat), „Fluturi de noapte”, de Dinu Grigorescu (regia, Mircea Marin), „RUR”, de Karel Čapek (regia, Alexandru Darie), spectacol în care a jucat rolul Nana, fiind premiată pentru rol principal feminin în cadrul Galei spectacolelor de teatru pentru tineret, din 1985.
După acest premiu, au urmat spectacolele: „Îndrăgostiții din Tesallia”, de George Peele (regia, Dan Mănescu), „Piațeta”, de Goldoni (regia, Silviu Purcărete) – Premiu pentru interpretare A. T. M. 1986, „Conu’ Leonida față cu reacțiunea”, de Caragiale (regia, Alexandru Dabija).
În 1986, este transferată la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din Capitală, oraș în care avea să continuie șirul succeselor.
A revenit la Teatrul Tineretului, atunci când i-au fost propuse colaborări, emblematică rămânând creația sa actoricească din spectacolul „Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele”, din stagiunea pietreană 2007-2008, în regia lui Radu Afrim.
Coca Bloos esteo valoroasă actriță și de film. Memorabile pentru cinefili sunt rolurile create în „Patul conjugal”, „Această lehamite” (ambele în regia lui Mircea Daneliuc), „Crucea de piatră” (regia, Andrei Blaier), „E pericoloso sporgersi” (regia, Nae Caranfil), alături de colegi precum Gheorghe Dinică, Valentin Uritescu, Florina Cercel, Ilarion Ciobanu, Ion Besoiu, Horațiu Mălăele, Dorina Lazăr, Sanda Toma, Valentin Teodosiu, Ana Ciontea, Paul Chiribuță, George Alexandru, Marius Stănescu, Marius Florea Vizante, Carmen Tănase, Mihai Bisericanu.
Sursă fotografii: albumul TEATRUL TINERETULUI - 50 DE ANI, îngrijit de Mircea Zaharia, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2008
SĂRBĂTORI POPULARE – PROCOAVĂ SAU SĂRBĂTOAREA PĂRULUI (1 octombrie)
Prima zi a lui Brumărel era consacrată altădată unui sfânt care nu se regăseşte decât în imaginarul colecti. E vorba de „Sfântul” Procoavă. Creştinii-ortodocsi mai serbează în aceasta zi Acoperământul Maicii Domnului. Dacă nu am şti că acoperământul, sau capacul sicriului, se numea pocriş sau procovăţ, am crede că nu a existat nici o legătură între sărbătoarea populară şi cea creştină. Adevărul este că timp de veacuri a avut loc un mixaj continuu între fondul precreştin şi substratul creştin, semnificaţia sărbătorii de pe 1 octombrie putând fi rezumată la importanţa pe care o aveau feluritele acoperitori (procoveţe) pentru oameni, în special pentru femei.
De altfel, mai peste tot în spaţiul românesc, sărbătoarea Procoavelor era socotită una a femeilor. Despre originalul sfânt Procoavă se credea că Dumnezeu l-a sfinţit printre primii, dându-i sarcina de a acoperi pământul cu un prim strat de zăpadă, mai degrabă, de brumă. Tocmai de aceea, fecioarele care duceau lipsă de păr se închinau cu mare evlavie de ziuac sa pentru a le acoperi capul cu păr, devenind, după credinţa lor, mai plăcute flăcăilor care îndeobşte nu le băgau mai deloc în seamă. Speranţa nemărturisită a acestor fete era că astfel se vor mărita mai curând, înţelegând acum mai bine de ce fetele aşteptau cu atâta nerăbdare ziua Sfântului Procoavă.
Deoarece esenta acestei sărbători rezidă în rugăciunile fetelor de a avea un păr bogat şi frumos, amintim, în continuare, cum era perceput părul, mai ales cel al femeii, în comunităţile arhaice.
Primul lucru care trebuie spus e că a existat o mare grijă pentru păr, această grijă izvorând din convingerea omului de pe vremuri că întreaga sa putere se află în părul de pe cap sau în cel al bărbii. Astfel, se considera că părul rămâne în legătură cu trupul chiar şi după ce a fost tăiat, de aici interdicţia categorică de a arunca părul, acesta trebuind neapărat să fie ars. O cauză a acestei interdicţii venea şi din faptul că o vrăjitoare ar fi putut face mult rău având asupra ei numai câteva şuviţe din părul cuiva.
Pe de altă parte, grija pentru păr reiese şi dinspre asemănarea acestuia cu iarba, socotită un fel de păr al pământului, putându-ne imagina câtă grijă arătau ierbii populaţiile de agricultori şi crescători de animale de altădată.
În plan social, părul lung era un însemn al puterii, tăierea sa semnifica sacrificiul sau capitularea. Părul fetelor mici, atunci când era tuns prima oară, era pus într-o baligă sau la rădăcina unui pom. Se credea că procedând aşa părul va creşte lung şi frumos.
Fetele care vroiau sa le crească părul mai repede foloseau la spălatul capului cânepă şi frunze de nuc furate. Cele care doreau să le crească părul cât mai lung trebuiau să-l ungă cu untură de arici, în vreme ce, pentru a nu le cădea părul, fetele nu trebuiau să-şi pună pe cap căciulă de băiat sau să mănânce despletite. În sfârşit, femeile nu aveau dreptul de a purta păr scurt. Unora ca acestea li se interzicea intrarea în biserică. Despre femeia măritată văzută cu părul despletit se spunea că „trage a moarte pentru bărbatul ei .
Aceasta era sărbătoarea lui Procoavă, „sfântul care se îndura adesea de rugăciunile fetelor, dându-le un păr cât mai frumos”, ajutându-le astfel să-şi găsească ursitul un pic mai devreme. (etnolog Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)
LA MULȚI ANI, MAESTRE NICOLAE GÂSCĂ!
Astăzi, 30 septembrie, maestrul Nicolae Gâscă împlinește 83 de ani. Este o ocazie potrivită pentru toți cei care au gravitat în jurul coralei „Cantores Amicitiae”, pe care a fondat-o în anii 70 ai veacului trecut, să îi trimită (pe viu sau virtual) gânduri de bine și de recunoștință.
Încercă, în cele ce urmează, un portret al maestrului și o scurtă prezentare a coralei sale.
Nicolae Gâscă – ctitorul „Cantoresului”
S-a născut în 1942 la Ţibirica, judeţul Orhei, în Republica Moldova. Studiile muzicale le face la Iaşi, absolvind în 1965 cursurile Conservatorului de muzică „George Enescu”.
Instituţie de învăţământ muzical în care urmează o îndelungată carieră pedagogică, urcând rând pe rând, treptele sistemului universitar românesc. Între 1965 şi 1976 este asistent universitar. Apoi, până în 1990, este lector universitar. Pentru ca din 1990 să devină profesor universitar. A fost şeful Catedrei de dirijat. Pentru ca în perioada 1991 – 2000 să răspundă de destinele întregii Universităţi de Arte „George Enescu”, în calitatea sa de rector.
În anul 2003, obţine titlul de Doctor în muzică la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.
Acesta ar fi, pe scurt, CV-ul pedagogic al lui Nicolae Gîscă.
De numele domniei sale se leagă, indubitabil, întreaga istorie a Coralei „Cantores Amicitiae”, ansamblu înfiinţat de însuşi Nicolae Gâscă.
Formaţie a Conservatorului ieşean „George Enescu”, ia fiinţă în anul 1975, fiind constituită din studenţi ai Secţiilor de pedagogie şi canto. Componenţa sa este mereu împrospătată, odată cu descoperirea, de la an la an, a noi şi noi talente muzicale. Şi odată cu absolvirea Conservatorului de către alţii.
Dirijor, chiar de la constituire, este profesorul universitar doctor Nicolae Gâscă, unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai muzicii corale româneşti.
Din 1975, formaţia ieşeană participă la numeroase manifestări muzicale de interes naţional, studenţeşti în primul rând, fiind remarcată pentru calitatea repertoriului şi a interpretării.
„Cantoresul” cultivă în al său repertoriu ideea generoasă a „amiciţiei” între popoare prin muzică, a dorinţei de pace şi colaborare. Muzica fiind în acest sens un limbaj pe cât de emoţionant, pe atât de larg înţeles.
Ideea de bază, ideea care defineşte „Cantoresul”, această bijuterie studenţească a muzicii corale româneşti, este aceea a unei frumoase prietenii – amicitiae în latină – legate, prin intermediul muzicii corale, între artiştii tineri de pe scenă şi publicul de pe întreg Mapamondul. Este concluzia pe care am desprins-o personal audiind în mai multe rânduri concertele acestui grup muzical.
Cu al său „Cantores Amicitiae”, profesorul Gâscă a colindat lumea întreagă. Prezentând, pe oriunde a umblat, un repertoriu complex. De la muzica renascentistă, trecând prin cea a perioadei clasismului ori romantismului, până la cea contemporană.
Oratoriile bizantine sau muzica multora dintre popoarele Globului încântă deopotrivă auzul şi sufletul oricărui meloman care le ascultă.
Pe cât este de complex, repertoriul „Cantoresului” este şi variat. Iar de acest lucru are mereu grijă maestrul Gâscă. Înnoirea perpetuă a programului, căutarea neîncetată în „arhiva” corală a lumii dovedeşte o dată în plus profesionalismul dirijorului, profesorului, artistului Nicolae Gîscă. Profesionalism cu care vrea să-şi „contamineze” şi discipolii.
Consider inutilă înşiruirea succeselor – premii, distincţii etc – cucerite de-a lungul anilor de generaţii întregi de studenţii muzicieni care au făcut parte din prestigiosul Ansamblu coral. Mai de preţ mi se par impresiile melomanilor, senzaţiile trăite de aceştia pe parcursul minutelor petrecute în compania Cantoresului.
Din memoria unor astfel de persoane vrăjite de muzica interpretată de „Cantores Amicitiae” am reţinut doar două.
Prima aparţine unui ziarist belgian, care a dat-o publicităţii în 1991. „Dacă cineva a spus într-o zi că «munca se şterge cu muncă», aceasta s-a putut constata din înaltele calităţi interpretative ale Ansamblului, la a cărui precizie, fineţe, omogenitate şi transcendenţă a stilului stau mărturie atât datele personale ale interpreţilor, cât şi profunzimea lucrului aproape zilnic pe care coriştii şi soliştii şi-l impun sub conducerea fină şi dinamică a dirijorului lor. Căldura plină de miez a vocilor bărbăteşti de bas şi timbrurile feminine specifice Europei Centrale se îmbină armonios şi produc auditoriului o plăcere rară. Adăugând şi o prezenţă şi o ţinută de scenă impecabile, iată motivele pentru care publicul, entuziasmat şi profund emoţionat, nu şi-a cruţat aplauzele cerând fără încetare bisuri!”
„«Să ne veselim oleacă» este nu numai titlul unei încântătoare miniaturi corale prezentă de la început în repertoriul formaţiei CANTORES AMICITIAE, ci şi, într-un fel, o deviză a acesteia. Şi iată că, tot «veselindu-se» (vorba vine, pentru că drumul nu a fost semănat numai cu bucurii!) a ajuns la atâţia ani de existenţă. Arbitrariul, aproximaţia, improvizaţia intepretativă au fost, de la bun început şi pe tot parcursul existenţei coralei, excluse cu desăvârşire. Astfel încât, chiar în cazul celor mai voit «relaxante» programe, ţinuta nu a încetat a fi una academică!” (Liliana Gherman, 2001)
„Cantores Amicitiae” s-a confundat decenii întregi cu Vacanțele Muzicale de la Piatra
Încă din primul an de existenţă al Coralei, Nicolae Gâscă şi-a aruncat „odorul” în miezul focului, pe scenă, în atenţia publicului larg. Şi a făcut-o la Piatra-Neamţ. La Vacanţele Muzicale. Aici unde, din 1976, an de an le propunea melomanilor întâlnirea cu generaţii după generaţii de studenţi. Cantores Amicitiae a fost mereu, ca şi în cazul altui ansamblu românesc de mare prestigiu – Cvartetul VOCES, prieten bun cu pietrenii. Ajungându-se la un moment dat la situaţia în care Corala să fie considerată o „soră” a Vacanţelor.
„Ansamblul coral «Cantores Amicitiae» s-a pliat întotdeauna perfect pe formatul Vacanţelor, pentru că muzica pe care o cântăm noi iese din şabloanele altor stiluri. Nu este o muzică cu ştaif. Dimpotrivă, este una tinerească, veselă. Şi asta le permite studenţilor să se simtă tineri şi mai în largul lor. Atmosferă relaxată aşa cum s-a vrut şi s-a reuşit dintotdeauna la Vacanţele Muzicale.” (prof. Nicolae Gâscă)
OMAGIU ADUS SCRIITORULUI MAX BLECHER
Marcel (Max) Blecher s-a născut pe 30 sepembrie 1909, la Botoşani. Cel care avea să fie asemuit lui Franz Kafka, a frecventat Liceul din Roman, cu bacalaureat luat la Paris.
În 1928, i s-a descoperit Boala lui Pott, în fapt o tuberculoză la nivelul coloanei vertebrale, care a progresat iremediabil. Spre sfârşitul anului 1934, se retrage la Roman (strada Costache Morţun nr. 4), unde va continua să scrie şi să urmărească evoluţia vieţii literare din ţară şi din străinătate. Așa cum avea să scrie Mihail Sebastian, aici a „decis să pună capăt lungii lui pribegii prin sanatorii şi să aştepte acolo moartea”. Blecher scrie mereu, până în ultima clipă, „în aceeaşi poziţie în care dormea şi în care mânca” (Saşa Pană), cu caietul sprijinit de o scândură, pe care o avea potrivită pe genunchii îndoiţi prin anchilozare.
Se defineşte ca adept al filosofiei lui S. Kierkegaard, iar prin opera literară se înscrie în ceea ce numim suprarealism.
A debutat în „Bilete de papagal” (1930). A mai colaborat la „Le Surealisme au service de la revolution” şi „Feuillets inutiles” (Paris), „Adam”, „Adevărul literar şi artistic“, „Viaţa românească”, „Lumea românească”, „Vremea”.
Volumul de debut: „Corp transparent”. Făcând parte din generația lui Mircea Eliade sau Anton Holban, Blecher a scris inspirându-se din propriile experiențe. Așa i-au apărut: „Întâmplări în irealitatea imediată” și „Inimi cicatrizate“.
A trecut în eternitate, după o lungă şi grea suferinţă, în ziua de 30 mai 1938, la Roman.
„Este, cred, acelaşi lucru a trăi sau a visa o întâmplare şi viaţa reală, cea de toate zilele. Ea este tot atât de halucinantă şi stranie ca aceea a somnului. Dacă aş vrea, de pildă, să definesc în ce lume scriu aceste rânduri, mi-ar fi imposibil.” (Max Blecher)
„Când privesc mult timp un punct fix pe perete, mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu.” (Max Blecher)
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
Sursă de documentare: Constantin Tomşa – „Personalitaţi ale culturii din judeţul Neamţ”.
OMAGIU ADUS EMINENTULUI ISTORIC LITERAR ION ROTARU
Cunoscutul profesor universitar, critic şi istoric literar, Ion Rotaru, s-a născut în ziua de 11 septembrie 1924, în satul Valea lui Ion (pe vremea aceea, în Neamţ, astăzi, județul Bacău). A învățat, în clasele primare, în satul natal, apoi, în 1937, devine elev al Şcolii Normale, absolvită în 1944, și, concomitent, cursul superior al Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău. Între 1948-1952, încearcă să urmeze dreptul sau matematica. Între timp, a fost învăţător , predând inclusiv la Cândeşti şi Vădurele, localități din ținutul Neamţ.
Atras de mari profesori ca George Călinescu, Tudor Vianu, va deveni student al Facultăţii de litere a Universităţii Bucureşti. După absolvire, devine cercetător extern la Institutul de lingvistică al Academiei R. P. R. Îşi pregăteşte doctoratul, pe care îl va susţine în 1964, cu teza „Eminescu şi poezia populară”, coordonator fiindu-i Alexandru Piru.
Își începe cariera universitară la catedra de literatură română a Facultăţii de Filologie, parcurgând toate treptele ierarhiei de dascăl, până la cea de profesor (1953-2001). Între 1968-1971, a fost lector de limba română la Facultatea de Litere a Universităţii din Lyon şi la sucursala acesteia din Saint-Ettiene (Franţa).
A efectuat mai multe călătorii de studii în Franţa, Germania, Italia, Grecia, Egipt, Republica Moldova. După 1995, a fost profesor în instituţii particulare de învăţământ.
A debutat ca lingvist cu un studiu despre „Depalatalizarea sibialelor în graiul din Valea Bistriţei, din Moldova”, în „Cum vorbim” (1952). Editorial, debutul său a fost cu lucrarea „Ion Creangă. Bibliografie de recomandare”, în 1959.
Ion Rotaru a semnat şi un număr impresionant de ediţii, de antologii, de studii introductive, prefeţe, postfeţe, de comentarii în volume colective care tratau personalități precum Dimitrie Cantemir. Ion Neculce, Constantin Stamatin, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Nicolae Iorga.
În „Un dicționar al literaturii din Județul Neamț”, scriitorul Constantin Tomșa îl considera pe Ion Rotaru „un descendent, în domeniul criticii literare, al lui George Călinescu. Cartea sa fundamentală - „O istorie a literaturii române, I-III”, scrisă între 1971 și1987, se înscrie într-o serie din care fac parte sintezele elaborate de Nicolae Iorga, G. Călinescu şi Alexandru Piru, fiind printre puţinele lucrări postbelice care abordează integral fenomenul literar românesc până în pragul mileniului al IlI-lea”. Lucrarea a apărut într-o nouă ediţie, revăzută (I-VI, 1994-2001), înglobând şi literatura română din afara graniţelor actuale ale României (Basarabia, Bucovina, Banatul Sârbesc, Israel şi diaspora românească). Autorul, conştient că o lucrare de anvergura acesteia nu este una de necontestat, ţinea să facă precizarea că a dorit să ofere „o lucrare de sinteză, accesibilă şi funcţională, şi că aceasta este o mică ambiţie de a suplini, până la apariţia altora mai bune şi mai complete”.
A avut colaborări cu multe și renumite publicații de specialitate, dintre care amintim aici: Almanahul „Luceafărul”, cu publicistică; ■ Ateneu, fragmente din O Istorie a literaturii române; „Limba română şi literatura română”, „Limbă şi literatură”, „Luceafărul”, „Politica vremii”, „Analele Universității București”, „Viaţa românească”, „Viața românească”.
Dintre volumele editate amintim: „Ion Creangă. Bibliografie comentată”, 1959; „Eminescu şi poezia populară”, 1965, ediția a Il-a, 1985; „Analize literare şi stilistice” (în colab.), 1967; „O istorie a literaturii române”, ed. I, vol. I, „De la origini până la 1900”, 1971; vol. II, „De la 1900 până la cel de Al Doilea Război Mondial”, 1972; vol. III, „1944-1984”, 1987; „Valori expresive în literatura română veche”, vol. I-II, 1976-1983; „Forme ale clasicismului în poezia română până la Vasile Alecsandri”, 1979; „Literatura română veche (curs universitar)”, 1981; „VasileVoiculescu comentat de Ion Rotaru”, 1993; „Comentarii şi analize literare”, 1994; „Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească. Mic dicţionar”, 1982 (în colab.).
Ion Rotaru a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, începând cu anul 1966.
S-a stins din viață în decembrie (18 sau, după alte surse, 21) 2008, la Bucureşti.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
Sursă documentare: Constantin Tomşa – „ Un dicționar al literaturii din Județul Neamț”,
Editurile Crigarux și Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2014
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – TECLELE BERBECILOR
Teclele, reprezentările mitice rele de foc şi lupi, celebrate în mediile pastorale în ziua de 24 septembrie, au preluat numele Sfintei Mucenice Tecla din Calendarul creştin ortodox. Local, sunt sărbătorite în zilele Berbecarilor (26-29 septembrie).
Interdicţiile specifice acestei sărbători ne dezvăluie faptul că, la început, Teclele erau ţinute întru amintirea strămoşilor mitici, strămoşii aceştia luând acum înfăţişarea unor berbeci. Berbecul era simbolul sacrificiului adus divinităţilor familiei şi sufletelor strămoşilor. Pentru astfel de motive în ziua (zilele) Teclelor nu se mătura prin casă, nu se râşnea sau măcina, nu se arunca cenuşa din vatră, nu se lucrau lâna şi pieile de animale, nu se atingeau unelte sau obiecte ascuţite ş.a. Cei care îndrăzneau să facă aşa ceva se puteau aştepta la o pedeapsă de foc de la Tecle sau la o vizită, nu tocmai plăcută, din partea lupilor, aceştia plecând doar după ce savurau o oaie-două şi un berbec. De asemenea, era strict interzis să se împrumute ceva, în special foc, altfel pe respectivul om îl călcau haitele de lupi.
OMAGIU ADUS COMPOZITORULUI AUREL GIROVEANU
Aurel Giroveanu s-a născut în ziua de 24 septembrie 1916, la Girov, Neamţ. Viitorul pianist, dirijor şi compozitor a efectuat studii muzicale la Conservatorul „Egizio Massini" din Bucureşti (1933-1937). S-a perfecţionat, ulterior, cu Tudor Ciortea (forme muzicale) şi cu Ion Dumitrescu (compoziţie) la cursurile Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (1954-1955).
A fost redactor la Radiodifuziunea Română (1949-1950), dar şi pianist şi dirijor al Orchestrei „Aurel Giroveanu”, Bucureşti (1949-1954). A compus muzică uşoară, de film şi corală.
A fost distins cu Premiul Juriului la Festivalul de Muzică Uşoară de la Mamaia (1966), cu Ordinul Muncii clasa a IlI-a, Ordinul Meritul Cultural clasa a IlI-a, cu Premiul U. C. M. (1972). Colaborări: „Contemporanul”, „Informaţia Bucureştiului”, „România liberă”.
A trecut în nefiinţă pe 2 aprilie 2001, la Bucureşti.
O carte pe zi: „CRIMA DIN «MUZELOR» ZECE”, VICTOR STAN, IOAN OUATU
„Crima din «Muzelor» zece” este un roman poliţist, cu o pregnantă amprentă socială. Cei doi autori, care, din punct de vedere profesional, provin din mediul poliţienesc, folosesc un limbaj adecvat, de multe ori chiar în „termeni exacţi”, aşa cum remarcă în prefaţa cărţii scriitorul Constantin Munteanu. Cel care mărturiseşte cu sinceritate că, „dincolo de acţiunea poliţistă în sine, bine condusă, cu destule răsturnări de situaţii, surprinde plăcut «evadarea» în poezie, o poezie autentică, izvorâtă din pana poetului Victor Stan.”
Cartea a apărut în 2005, la Editura Nona din Piatra-Neamț.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
Nemțeni de seamă: OMAGIU ADUS MEMORIEI JUDECĂTORULUI CONSTANTIN GRIGORIU
Const
antin Grigoriu a fost în veacul trecut un nume important pentru comunitatea nemţeană. Jurist de profesie, numele său a fost strâns legat de istoria primei echipe de fotbal a oraşului reşedinţă de judeţ.
Constantin Grigoriu s-a născut în ziua de 23 septembrie 1907, la Piatra-Neamţ. A absolvit cursurile Liceului „Petru Rareş” şi apoi Facultatea de Drept din Iaşi.
Cariera profesională şi-a început-o ca ajutor de judecător, devenind apoi judecător la Judecătoria Mixtă din Piatra-Neamţ şi la Tribunalul Regional Bacău.
A făcut parte, încă de la înfiinţarea sa (1919), din echipa de fotbal a Asociaţiei Sportive şi de Fotbal Ceahlăul, club care a căpătat personalitate juridică în anul 1932.
A fost decorat cu „Coroana României”, „Steaua României” şi „Crucea Comemorativă a Veteranilor de Război”.
A fost vreme de trei decenii membru şi conducător al Comisiei de fotbal a Consiliului Judeţean de Educaţie Fizică şi Sport.
În anul 1999 i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Piatra-Neamţ.
A decedat în 2008, la vârsta de 101 ani.
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
Sursă documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”.
Sursă foto: Dor de Neamţ.
„TRIO ANDREI” DESCHIDE, PE 9 OCTOMBRIE, STAGIUNEA MUZICALĂ 2025-2026
În buna tradiție a ultimilor 27 de ani, parteneriatul dintre Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj-Napoca, Extensia Piatra-Neamț, și Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț, continuă, aducând în fața publicului iubitor de muzică de calitate un nou eveniment artistic.
Astfel, joi, 9 octombrie 2025 (ora 18:00), la sala amfiteatru de la Autonom, va avea loc Recitalul de chitară clasică susținut de „Trio ANDREI”, prilejuit de aniversarea a 25 de ani de activitate a acestui prestigios grup muzical clujean. După un scurt turneu prin Capitală, cu o oprire la Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu, maeștrii chitarei, Constantin Andrei, Aurelian Andrei şi Adrian Andrei, vin și la Piatra-Neamț, deschizând, cu acest prilej, Stagiunea muzicală 2025-2026 organizată de instituțiile amintite.
***
„Trio ANDREI” este astăzi una dintre cele mai apreciate formaţii camerale, avându-i în componenţă pe fraţii Constantin, Aurelian şi Adrian, cei trei chitarişti fiind printre cei mai importanţi interpreţi ai acestui instrument din România şi, în egală măsură, afirmaţi deja şi pe scenele europene. Această formație a luat ființă în anul 2000, la inițiativa celor trei frați.
Desfăşurând o activitate concertistică foarte bogată, „Trio ANDREI” a susţinut recitaluri şi concerte cu orchestra pe scenele de la Sălile Radio din Bucureşti, Cluj, Iaşi, la Filarmonicile din Cluj-Napoca, Oradea, Botoşani, Râmnicu-Vâlcea, Iaşi, Satu-Mare, Ateneul Român, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ (cu ocazia Vacanţelor Muzicale), Societatea de Concerte Bistriţa şi la Castelul Corvinilor din Hunedoara.
De asemenea, au concertat şi în cadrul unor prestigioase festivaluri de chitară: Festivalul internaţional de chitară de la Bucureşti, Festivalul internaţional de chitară „Transilvania” de la Cluj-Napoca, Festivalurile naţionale de la Satu Mare, Iaşi, Alba Iulia și Turnu-Severin, sub bagheta dirijorilor Ilarion Ionescu-Galaţi, Ervin Ácel şi Cristian Sandu.
Grupul „Trio ANDREI” a realizat înregistrări la Radio Bucureşti, Cluj, Iaşi (cardex) precum şi la Televiziunea Română. În anul 2000, cei trei au realizat primul album, „Recital de Chitară”, cel de-al doilea „Bach, Weiss, Vivaldi” fiind prezentat publicului în 2005, împreună cu orchestra de cameră „Liutaria”. În 2006, a fost editat cel de-al treilea album, „Mozaic”. Aceste albume sunt considerate drept reper pentru formațiile camerale de acest gen de la noi din ţară şi nu numai.
Pe lângă cele de mai sus este importantă de menţionat prezenţa lor în juriile Festivalurilor internaționale de chitară atât din ţară cât și din străinătate.