Credinţe şi practici populare: RITUALUL ÎNTEMEIERII CASEI DE PIATRĂ
În concepţia oamenilor de altădată, casa copilului se întemeia, ca oricare alt adăpost (casă, sat, stat), după un scenariu ritual care cuprindea, printre altele, descoperirea locului favorabil întemeierii, de obicei prin vânătoarea rituală (oraţia de nuntă descrie peripeţia mirelui plecat la vânătoare), întemeierea adăpostului prin actul bătutului parului sau stâlpului (actul nupţial), însufleţirea adăpostului creat printr-o jertfă.
Crearea omului de către om este un act divin care putea fi împlinit de mire şi mireasă după consacrarea acestora prin cununia creştină şi colăcăria precreştină. După colăcărie şi cununie mirii devin, trecător, personaje sacre care pot aduce, prin actul nupţial, pruncul din lumea de dincolo în lumea de aici. În timpul nunţii tot ce vine în contact cu corpul lor sacru poartă noroc, fertilitate, prosperitate: nuntaşii caută să prindă şi să mănânce din bucăţile de colac sau turtă rupte deasupra capului miresei şi aruncate de nănaşă nuntaşilor ca hrană sacră, obiceiul vechi de a păstra cămaşa de mire sau mireasă, odăjdii care au învelit trupurile pasager divine la nuntă, pentru înfăşarea copilului la naştere, îmbrăcarea lor pe patul morţii; obiceiul contemporan de a scrie pe talpa pantofului de mireasă numele prietenelor pentru a le grăbi căsătoria.
După consacrarea rituală prin colăcărie şi cununie, mirii erau iniţiaţi în ceea ce aveau de făcut prin împerecherea, în timpul nunţii, a unor substitute ale masculinităţii (bradul, steagul, toiagul, băţul înflorat) cu cele ale femininităţii (colacul, mărul, talerul miresei, cununa).
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculareˮ Neamț
Figuri marcante – CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU, NEMȚEANUL CUNOSCUT ÎN LUME CA UN VALOROS SCRIITOR, UN BUN DIPLOMAT ȘI UN PREOT CU HAR
Unul dintre scriitorii importanți ai Europei veacului XX este nemțean. S-a născut la Valea Albă – Războieni, a făcut studii universitare la București, a fost diplomat în Croația, reprezentând interesele României la Zagreb, apoi, după Al Doilea Război Mondial și după sovietizarea României, în 1948, a luat calea exilului, stabilindu-se la Paris. Acolo avea să scrie, în 1950, capodopera „Ora 25“, roman considerat, alături de „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley, „Procesul” lui Franz Kafka și „1984“, creat de George Orwell, una dintre cărțile de primă mărime ale secolului al XX-lea.
„Ora 25” a avut un așa mare succes, încât s-a ajuns și la ecranizarea sa. Regizorul filmului omonim, Henri Verneuil, l-a ales pentru rolul principal pe celebrul actor Anthony Quinn, cel care avea să îi dea viață țăranului român Johan, considerat evreu și ajuns, în timpul celei de a doua conflagrații mondiale, prizonier la nemți, apoi la ruși și, în cele din urmă, la americani.
Însuși Mircea Eliade aprecia acest roman, adresându-i-se autorului: „N-am citit nimic, în nici o literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele Dumitale. Consider «Ora 25» una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările.”
Constantin Virgil Gheorghiu, căci despre el este vorba, s-a născut la 15 septembrie 1916, ca fiu și nepot al preoților care slujeau în comunitatea satelor comunei Războieni. A absolvit Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chișinău, apoi a urmat studii universitare în Litere și Filosofie, la București, și în Teologie, la Heidelberg (Germania).
A debutat cu versuri în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”, apoi, editorial, în 1937, cu „Viața de toate zilele” (Editura Cartea Românească, București).
Parcursul scriitoricesc de tinerețe cuprinde lucrările: „Caligrafie pe zăpadă” (pentru care a primit Premiul Fundației Regale) și „Armand Călinescu” (Editura Socec, București, 1940), „Ard malurile Nistrului: mare reportaj de război din teritoriile desrobite” (Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1940), „Cu submarinul la asediul Sevastopolului” (Editura Națională, București, 1942), „Am luptat în Crimeea” (Editura Națională, București, 1942), „Ceasul de rugăciune”, poezie (Editura Națională, București, 1942), „Ultima oră” (Editura Națională, București, 1943).
În 1943, a fost numit atașat de presă al Ambasadei românești din Croația. Atunci a început lungul drum al pribegiei sale, trecând, prin Austria în Germania, unde s-a refugiat 1944, pentru ca în 1948 să se stabilească în Franța. Experiența aceasta este prezentată pe larg în „Ispita libertății”, cartea în care doi apatrizi (autorul și soția sa) străbat, în mijlocul valului de refugiați, Croația, Austria și Germania, întâmpinând primejdii fără seamăn.
În cei 49 de ani pe care i-a trăit departe de pământul țării, Constantin Virgil Gheorghiu a fost mereu cu gândul la locurile natale. Așa se explică faptul că o parte din creația sa din perioada franceză (patruzeci de titluri) se referă la locurile ținutului Neamț: „Nemuritorii de la Agapia”, „Casa de la Petrodava”, „Poporul nemuritorilor” și „Tatăl meu, preotul care s-a urcat la Cer”.
Un alt titlu de succes al lui Constantin Virgil Gheorghiu este romanul „Cravașa” (1960), scris sub influența filosofiei absurdului, dominantă în Franța anilor ’50-’60. El transferă în paginile cărții o serie de motive de reflexie din gândirea filosofului Albert Camus, pe care l-a cunoscut în 1949 și față de care a nutrit o mare admirație. Personajele din „Cravașa” se lovesc de sentimentul absurdității. Este pusă în discuție dilema dacă nedreptatea făcută omului vine dintr-o greșeală (păcat) a(l) comunității în care trăiește sau este din cauza istoriei, care se prăvălește uneori cu furie oarbă, irațională asupra sa.
În 1963 a fost hirotonit ca preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris.
Dintre toate cărțile scrise de Constantin Virgil Gheorghiu după momentul hirotoniei, „Spioana” rămâne, în viziunea criticii literare franceze, romanul cel mai izbutit.
Activând deja ca preot la Biserica „Sfinții Arhangheli” din Paris, în 1971 primește rangul de iconom stavrofor, aflându-se sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol.
Până la trecerea sa în veșnicie, petrecută la 22 iunie 1992, la Paris, Constantin Virgil Gheorghiu a continuat să scrie, trimițând mereu gândul său asupra țării de origine.
După moartea scriitorului, familia a donat Bibliotecii Academiei Române arhiva lui în limba franceză. Referindu-se la această donație, ca și la opera în întregime a lui Constantin Virgil Gheorghiu, academicianul Eugen Simion, reputat critic literar, consideră că ea „merită cu prisosință a fi cercetată.”
Valentin ANDREI,
Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
SĂRBĂTORI POPULARE – ZIUA CRUCII
Sărbătoarea din Calendarul popular care a preluat data şi numele unei importante zile din Calendarul ortodox, Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), este dedicată culegerii ultimelor plante de leac: boz, micşunele, mătrăgună, năvalnic, iarba de năjit.
Local, sărbătoarea se numeşte Cârstovul Viilor sau Ziua Şarpelui. Pământul, care s-a deschis pentru plante, insecte şi reptile la Alexii (17 martie), se închide, după şase luni, la Ziua Crucii. Cele două sărbători plasate în preajma echinocţiului de primăvară (Alexii) şi echinocţiului de toamnă (Ziua Crucii) împărţeau Calendarul popular în două anotimpuri: vara (17 martie – 14 septembrie) şi iarna (14 septembrie – 17 martie).
Se spune că la Ziua Crucii florile se plâng una alteia că se usucă şi mor, iar cele care înfloresc după această dată, în special brânduşa de toamnă şi fragii, sunt necurate, flori ale morţilor.
În această zi şerpii, înainte de a se târî în adăposturile hibernale, s-ar aduna în alunişuri unde se încolăcesc unii cu alţii pentru a plămădi din spuma care îi acoperă piatra nestemată. Din această zi oamenilor le era interzisă omorârea şerpilor care le ieşeau întâmplător în drum, conform zicalei: „Omoară şarpele ce-ţi iese în cale!” Dacă găseşti şarpe după Ziua Crucii, spune o tradiţie populară, n-ai voie să-l omori. Sunt însă şi tradiţii care îndeamnă să-l omori: „La Ziua Crucii intră dihăniile în pământ, iar şarpele care a muşcat pe cineva, om sau vită, nu-1 primeşte pământul să intre înapoi, şi umblă rătăcind în toate părţile, iese la drum să-l omoare omul”. De Ziua Crucii se efectuau diferite practici apotropaice şi fertilizatoare în grădini şi livezi, se pomeneau morţii şi li se împărţeau alimente şi vase de ceramică (Moldova, Bucovina). În Oltenia, la Ziua Crucii, numită Cârstovul Viilor, se începea culesul viilor şi bătutul nucilor. (Ion Ghinoiu)
Figuri marcante: EDUARD COVALI: „SINGURA MEA RAȚIUNE DE A EXISTA ESTE TEATRUL”
Eduard Covali a fost un om de cultură de cea mai înaltă calitate umană, morală și profesională. Personalitatea sa, una extrem de complexă, s-a desfășurat pregnant în zona teatrului. Însă, a știut să fie și un gazetar de forță, împărtășind, prin intermediul articolelor de presă, ideile și credința sa cetățenilor urbei.
Decenii bune, s-a supus cu totul muncii din teatru, fiind ani de-a rândul secretar literar al Teatrului Tineretului Piatra-Neamț, dar și director, între anii 1969 şi 1975, ori regizor al celebrei instituții, trudind la câteva spectacole de succes la public.
Viitorul director Covali, un valoros colaborator al primului director, Ion Coman
Munca sa la Teatrul Tineretului a început în calitate de secretar literar. Alături de Paul Findrihan și Mircea Zaharia, avea să formeze triada eminențelor cenușii ale T.T. -ului anilor ’70 din veacul trecut. Părere generală: în acea vreme, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț beneficiat de cea mai redutabilă formulă a secretariatului literar la nivel național.
Ca director, i-a succedat la conducerea Teatrului Tineretului lui Ion Coman, cel care este considerat „părintele teatrului pietrean”. De altfel, Gheorghe Bunghez susţine ideea că transferul de putere între cei doi directori – Ion Coman şi Eduard Covali – s-a făcut pe neobservate, încă din ultimii ani de directorat ai celui dintâi. Firesc, am spune, luând în considerare faptul că mereu, de la sosirea sa în Teatrul Tineretului, Eduard Covali a fost sfătuitorul cel mai apropiat al directorului, de la structura repertoriului la cea a trupei de actori, de la liniile generale ale planului artistic al instituției și până la relațiile cu lumea teatrală și a presei de specialitate, trecând prin întortocheatele modalități ale punerii în scenă a spectacolelor. Om devotat întru totul teatrului şi lumii celei de-a şaptea arte, dotat cu o inteligenţă vie, cu un simţ al umorului deosebit şi caracterizat de o plurivalenţă de care directorul Ion Coman s-a putut folosi cu încredere, Eduard Covali a ajuns să reprezinte, la momentul încheierii mandatului de conducător al predecesorului său, opţiunea numărul unu, numărul doi şi numărul trei!
„Pentru el, teatrul a fost «acasa mea»”
Cum singur mărturisea spre finalul vieții, Eduard Covali a fost foarte legat de activitatea Teatrului Tineretului: „Aici, în Teatrul Tineretului, am petrecut treizeci şi unu de ani, fiind, rând pe rând, pictor executant, secretar literar, director, regizor artistic, director adjunct cu probleme artistice, consilier artistic. De la prietenul meu Ion Coman am învăţat să stau în teatru de dimineaţa şi până seara târziu”, idee completată de Mircea Zaharia, unul dintre prietenii și colegii care i-au fost foarte apropiați: „Pentru el teatrul a fost «acasa mea» şi, de fiecare dată când publicam afirmaţia asta, trebuia să fiu extrem de atent la text, mai toţi corectorii modificând automat: «casa mea». Cred că acest teatru, «acasa mea», e cheia în care trebuie citită personalitatea lui Eduard Covali.”
Un alt slujitor al teatrului, actorul Dionisie Vitcu, care în tinerețea sa a fost parte din frumoasa echipă artistică a Teatrului Tineretului, se destăinuie: „Locuiam în teatru cu prietenul meu Mihai Mădescu. Seara, după repetiţii sau spectacole, ne întorceam în cabina de deasupra secretariatului literar. (…) De la geamul de sub noi, valuri de fum repetate ne umpleau încăperea. Se lucra la secretariatul literar şi se fuma în draci. Edy Covali îşi făcuse un obicei de a citi şi scrie în «liniştea teatrului», după ce plecau toţi, publicul, artiştii, personalul tehnic, maşiniştii, recuziterii, plasatoarele. Atunci, Edy şi cu Paul Findrihan îşi găseau de lucru, sorbind nechezol şi fumând «Carpaţi» fără filtru.”
Iubit și prețuit de toți artiștii cu care a lucrat
Iubirea și prețuirea sunt două cuvinte aparte (sau, cel puțin așa ar trebui să fie), fiindcă ele descriu două sentimente puternice. Toți cei care l-au cunoscut și au lucrat cu Eduard Covali sunt pătrunși de asemenea trăiri speciale.
Constantin „Ţâcă” Cojocaru afirma acum câțiva ani că „pe timpul directoratului lui Eduard Covali era o bucurie să venim la teatru şi un regret când trebuia să-l părăsim.” Și continua: „Cine nu-l iubea pe Edi? Edi era înţelegător, avea umor şi ştia să facă glume din orice. Citea enorm. Cu timpul am devenit prieten cu Edi, tipul mic care ştia tot despre teatru. Făceam un cenaclu şi scriam împreună, în trei (împreună și cu Gelu Apostol), poezii dedicate zilelor de naştere ale colegilor. Nişte poezii care aveau umorul lor şi nu doar umor, ci şi spirit. Făceam treaba asta cu bucurie, împreună cu Edi şi Gelu Apostol. Regret că eu nu le-am păstrat. Edi avea umor, spirit, şi o memorie extraordinară.”
La rândul său, Eugen (Gelu) Apostol, rememorează: „A fost un director atipic de teatru – nu conducea imperial din fotoliu, nu avea afişat pe uşă programul de audienţe, nu urcam noi la el în birou, cobora el printre noi. Această stare de graţie, al cărei neobosit animator era mereu şi mereu Edi, bucuria simţită de fiecare de a munci şi trăi împreună, a fost unul dintre secretele a ceea ce avea să devină «fenomenul Teatrul Tineretului», care – alături de valoarea colectivului, repertoriul inspirat şi invitarea regizorilor prestigioşi – a generat, pe la începutul anilor ’70, butada «cel mai bun teatru din Bucureşti e cel de la Piatra-Neamţ!»”
Au cuvântul oamenii de teatru
„Şi deştept deţinut prin puşcăriile unui sistem tâmpit, şi devotat pictor executant, şi eminent student la teatrologie, şi harnic muncitor necalificat pe şantierele patriei, dar şi faimos secretar literar, şi minunat director de teatru, şi inventiv regizor, şi scriitor inteligent şi scormonitor, o planetă complexă şi halucinantă fără de care constelaţia T.T. ar fi mult mai mică şi mai puţin strălucitoare. Aşa încât, Edi, dacă, indiferent de motive, ai să fugi de noi cum aleargă lumina, dacă te vei ascunde în cele mai de negăsit locuri, cel care te va ajunge tot timpul şi găsi oriunde, va fi dorul nostru.” (Horaţiu Mălăele)
„Creator de concepte în materie de politică repertorială şi de pliere a valorilor regizorale pe specificul trupei de la Teatrul Tineretului. Creator de repere estetice în materie de artă scenică aplicată. Creator, pentru cei din jur, a unei «stări de bine», chiar dacă obligaţiile la zi îl asaltau cu insistenţă. Era mereu spontan, pe fază, cu replica potrivită momentului. Observaţiile făcute pe marginea prestaţiei unui actor sau legate de o reprezentaţie scenică integrală erau de o corectitudine fără cusur. Iubea cu îndârjire Teatrul şi actorii. Şi avea un respect absolut pentru cuvânt, pentru încărcarea replicii cu înţelesuri, pentru gest, pentru privire, pentru tăcerea elocventă, totul în slujba comunicării continue cu privitorul din sală.” (Constantin Paiu)
„Am descoperit un om de o cultură deosebită, de un tact remarcabil, care ştia, fără ostentaţie, să conducă barca teatrului, ocolind cu prudenţă stâncile colţuroase ale cenzurii şi politicii culturale din epocă. I-am admirat inteligenţa de a instaura un climat relaxat propice creaţiei şi colaborării. Toţi cei care au trecut pe acolo în perioada directoratului său s-au simţit valorizaţi şi s-au manifestat ca atare. Dialogul cu toţi colaboratorii de marcă ai teatrului, care găseau în el un partener avizat, a reprezentat un alt punct forte al teatrului în acea perioadă. Festivalul de la Piatra, care aduna cele mai bune spectacole din ţară şi care dovedea în fiecare an vitalitatea teatrului românesc, a avut, în domnia sa, un slujitor exigent. Nu pot să spun că am fost prieteni, dar întâlnindu-l, am înţeles, încă de la începutul carierei mele, că o atmosferă sănătoasă în teatru se bazează pe exerciţii individuale de admiraţie.” (Paul Chiribuţă)
„A fost cel care a sugerat ideea transformării Teatrului de Stat Piatra-Neamţ în Teatrul Tineretului, a fost mintea strălucită care a gândit un program ce a făcut din acest teatru o instituţie culturală de elită, iar spectacolele, trupa şi viaţa din T.T. au uimit lumea teatrală. Era un cunoscător profund al actorilor, îi iubea, îi bruftuluia şi îi apăra cu discreţie. Obişnuia să-l citeze pe Pablo Picasso cu: «Mulţi privesc, puţini văd» şi asta ne ajuta să trecem cu bine de celebrele vizionări cu partidul, fiindcă înainte le povesteam noi cam ce vor vedea. În albumul meu de suflet Eduard Covali are o poză aurită de recunoştinţa mea.” (Cornel Nicoară)
„Crochiuri contemporane”, carte editată postum
În urma experienței de jurnalist lui Eduard Covali, îi apărea, postum, în 2003, la Editura „Nona” din Piatra-Neamţ, cartea intitulată „Crochiuri contemporane”.
În filele acestei lucrări poate fi (re)descoperit, deopotrivă, omul cu condeiul la el, jurnalistul, precum și cetăţeanul atent la problemele cetăţii.
În prefaţa cărții, profesorul Constantin Tomşa afirma: „Ani de-a rândul, mai ales după 1990, numele lui Eduard Covali a fost nelipsit în presa din Piatra-Neamţ, dar şi din ţară: de la «Telegraful» la «Informaţia Primăriei», la revistele «Asachi», «Antiteze», «Ateneu», «Teatrul», «Contemporanul». Note de lector, jurnal de lector, civica, scena, caractere, cartea şi tânărul cititor, semn de carte, cronica Teatrului Tineretului, etica, oraşul şi întreprinzătorii săi, moravuri şi năravuri, picătura de otravă sunt numai câteva dintre rubricile risipite zilnic, săptămânal sau lunar în publicaţiile menţionate, rubrici semnate de acest iscusit mânuitor al cuvântului care a fost şi rămâne Eduard Covali.
Cartea pe care ne-o oferă postum Eduard Covali – «Crochiuri contemporane» – a fost pregătită pentru tipar de însuşi autorul ei şi încredinţată, în vederea editării, unui grup de prieteni, dintre care-i numim pe actorul Cornel Nicoară şi pe ziaristul Mircea Zaharia, acesta din urmă fiind şi redactorul care s-a ocupat de editarea în condiţii grafice excelente.
Cartea lui Eduard Covali este o carte a cărei lectură trebuie urmată de meditaţie asupra comportamentului nostru cotidian.” (Constantin Tomșa, Împătimit de lectură, vol. II, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2004)
Text preluat din lucrarea monografică
„FESTIVALUL DE TEATRU PIATRA-NEAMȚ (1969-2019)”,
de Violeta Simina Moșu și Valentin Andrei, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2021
LA MULȚI ANI PIANISTEI RALUCA OUATU!
Conferențiar univ. dr. al Univesității Naţionale de Muzică din Bucureşti, Raluca Elena Ouatu s-a născut la Piatra-Neamţ în septembrie 1982. A început studiul pianului cu prof. Mihaela Spiridon şi Mircea Dan Raducanu la Liceul de Artă din oraşul natal şi a continuat la București cu prof. Magda Stănescu, Marcela Nistor (Liceul „Dinu Lipatti”) Ioana Minei, Ana Pittiş.
A absolvit cursurile de licență, masterat și doctorat în cadrul Universității Naționale de Muzică București, cu prof. univ. dr. Dana Borșan și prof univ dr. Șerban Dimitrie Soreanu.
Raluca Ouatu a beneficiat de burse de studiu în Germania, Polonia, Lituania şi Italia.
Începând din anul 2009, este director artistic al Orchestrei „Camerata Regală”.
Talentul său deosebit manifestat pentru domeniul muzicii de cameră şi al acompaniamentului a fost răsplătit cu mai multe premii: Premiul „The Best Accompanist” la „Virginia Zeani” Grand Prix, Premiul pentru acompaniament „Bianca” la Concursul Național „Ionel Perlea”, Premiul pentru cel mai bun pianist acompaniator „Victoria Ștefănescu”, Diplomă de Maestru Acompaniator la Concursul Internațional „Haricleea Darclee”.
A fost acompaniator oficial la: Concursul Internaţional „George Enescu”, Concursul Internaţional „J M Events Romania”, Concursurile şi Cursurile internaţionale de dirijat orchestră „Micul Paris” – Bucureşti şi International Conducting „Jeunesses Musicales” Competition Romania.
A susţinut masterclass-uri pentru personalităţi ca Rony Rogoff, Michael Martin Kofler, Hedwig Swimberghe, Rockwell Blake, Liora Maurer, Marcin Habela, Lucas Meachem, Sharon Mohar, Teodor Țîrlea, Sivia Marcovici.
A colaborat cu Orchestra și Corul Filarmonicii de Stat „George Enescu” Bucureşti, cu Orchestra Naţională Radio, Orchestra de Cameră Radio, Orchestrele de Tineret „Camerata Regală” şi Orchestra Română de Tineret, Orchestra Filarmonicii din Israel, dirijată de Zubin Mehta, Orchestra Filarmonică Sankt Petersburg, Corul Naţional de Cameră „Madrigal”, „Bucharest Brass Ensemble”.
Nu în ultimul rând, Raluca Ouatu a participat, ca invitată, la o serie de ediții a Festivalului VAcanțe Muzicale la Piatra-Neamț. În 2016, a fost cursantă la-Master Class-ul condus de pianistul și profesorul Vicenzo-Balzani (Italia). La o altă ediție, a fost protagonista serii dedicate Portretului de artist nemțean. Fiind o artistă apreciată nu doar pentru talentul ei, ci și pentru profesuionalismul dovedit în sute de recitaluri și concerte, Raluca Ouatu a însoțit în mai multe rânduri, ca pianistă, celebra formație muzicală „Camerata Regală”, a cărei componentă este de mai mulț ani.
ÎNSCRIERI LA ȘCOALA POPULARĂ DE ARTĂ PENTRU ANUL DE STUDIU 2025-2026
Şcoala Populară de Artă Piatra-Neamţ, parte componentă a Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ, anunţă începerea înscrierilor pentru anul şcolar 2025-2026.
Oferta de cursuri este următoarea:
- pian, canto – muzică religioasă – prof. Daniela Iacob (8 locuri);
- actorie – prof. Maria Hibovski (12 locuri pentru copii 8-14 ani + 12 locuri 14-18 ani)
- canto – muzică uşoară – prof. Paula Ghivirigă (10 locuri);
- canto – muzică tradițională – prof. Georgiana Şerban Axinte (10 locuri);
- canto – muzică tradițională – prof. Laurenţiu Marian (5 locuri);
- dansuri populare – prof. Claudiu Luchian, prof. Ion Luchian (20 de locuri);
- chitară clasică - prof. Florentin Blănaru (7 locuri);
- pictură-grafică – prof. Radu Cristian Macavei (8 locuri pentru copii).
Cursantii trebuie să aibă vârsta de minimum 8 ani.
Elevii vor fi admişi în urma unei selecţii făcută de fiecare profesor de curs, luându-se în considerare numărul de locuri disponibile la fiecare disciplină.
Și în noul an școlar instituția organizează o clasă de dans popular destinat persoanelor de peste 16 ani. Acest curs, la care nu se percepe taxă, se dorește a fi unul care să descopere și să pregătească dansatori talentați și cu dragoste pentru dansul tradițional din zona etnografică Neamț, care să devină în viitor membri ai Ansamblului folcloric „Floricică de la munte”. Coordonatorii acestui curs sunt coregrafii Ion Luchian și Claudiu Luchian.
Înscrierile se fac la secretariatul instituţiei, strada Ştefan cel Mare, nr. 3A, Piatra-Neamţ, telefon 0233/214026, de luni până vineri, între orele 8:00 – 16:00.
TOPONIME DIN ZONA VALEA MUNTELUI, ȚINUTUL NEAMȚ
În 1973, Grupul de cercetări complexe Bicaz al Academiei Române, cu sprijinul Comitetului de Cultură și Educație Socialistă a Județului Neamț, edita o lucrare foarte importantă pentru zona Valea Muntelui din ținutul Neamț - „Etnografia Văii Bistriței – zona Bicazˮ.
În cadrul Grupului de cercetări complexe Bicaz, înfiinţat în anul 1954, pe baza hotărîrii Prezidiului Academiei, ca urmare a convenţiei încheiate între Academia Republicii Populare Române şi Ministerul Energiei Electrice, un colectiv lărgit de cercetători a efectuat studii asupra culturii materiale şi spirituale a populaţiei de pe Valea Bistriţei, în special din satele care au intrat în raza lacului de acumulare al Hidrocentralei de la Bicaz.
Colectivul de etnografie al acestui grup de cercetări a fost organizat şi condus de profesorul Romulus Vuia. Materialul s-a cules pe baza unui plan de cercetare dinainte stabilit, în aşa fel încât să fie abordate cele mai importante probleme etnografice. Valoarea materialelor culese este cu atât mai mare cu cât ele reprezintă un document inedit asupra vieţii şi culturii locale din satele care sunt astăzi acoperite de apele lacului de acumulare.
Echipa redacțională, compusă din acad. prof. dr. Șefan Milcu (coordonator șef), dr. Romulus Vuia, dr. Romulus Vulcănescu, dr. Ioan Vlăduțiu, dr. Paul Petrescu, dr. Corneliu Bărbulescu, dr. Radu O. Maier, Aurelian Motomancea, Nicolae Al. Mironescu și Lucia Mureșanu, a adunat în cursul cercetărilor de teren, între anii 1955-1958, o seamă de termeni geografici populari din zona Bicaz. O parte a lor avea un caracter mai general, regional, în timp ce altă parte erau strict locali, zonali.
Capitolul dedicat toponimelor din zona Valea Bistriței - Bicaz era deschis de o observație a autorilor față de ceea ce urma: „Considerăm că acești termeni nu au numai o importanță geografică, de consemnare a topicelor din zonă. Această toponimie minoră reflectă și unele aspecte de viață economică din zonă, care completează înțelegerea în ansamblu a fenomenelor etnografice referitoare la felul de trăi al populației.ˮ
Arșita. Partea dinspre miazăzi a unui munte, obcina, muncel sau deal; partea cea mai bătută de soare: Arșita Verdelui (munte în fața Hangului), Ciocanului (munte din Culmea Hangului), Boiștii (Schit, Ceahlau), Bistricioarei, Hangului, Muntișorului, Arșita lui Mândrilă, a Băieșescului etc.
Deși expuse soarelui mai mult decât alte părți ale aceleiași forme geografice, arșitele nu sunt pârjolite de căldură și nu devin sterpe; dau o bogată vegetație ierboasă; gramineele și leguminoasele de pe arșițe formează un fân de calitate superioară. Pentru localnicii zonei, arșita e sinonim cu văratec și cu fața muntelui; părțile dinspre miază-noapte împădurite, reci și întunecoase sunt numite oarbe sau iernatice.
Arsură. Termen dat unor anumite locuri din păduri de pe podiree (podișuri mici), defrișate pentru a fi transformate în așezări, gospodării sau stâne. Arsura cu arșita nu au același sens.
Cum se face o arsură ? Copacii locului ales pentru așezare, pășune sau fâneață, sunt, înainte de tăiere, cojiți și uscați. Apoi, copacilor li se taie coroana, rămânând ciungi. Unei asemenea arsuri i se mai zice ,,în ciungetˮ̓
Bâtcă. Munte sau deal de formă aproape conică. Localnicii numesc bâtcă numai partea superioară a unei înălțimi, pe care o aseamănă unei căciuli țuguiate care depășește, ca înălțime, relieful înconjurător. Numele este întotdeauna însoțit de un atribut: Bâtca neagră, Bâtca strungăriei, Bâtca frumosului; sau de un onomastic: Bâtca lui Dodu, Bâtca lui Vlad etc. Numele e frecvent între Bicaz și Galu, unde se pot cita peste cincizeci de bâtce.
Bâlc. Un loc așezat, puțin umed, pe care crește din belșug iarbă grasă, bună pentru pășunat și pentru fânul de iarnă. Căutate de păstori, în preajma lor se instalează de obicei stânele. Locuitorii altor regiuni în afară de Moldova numesc bâlc un loc mlăștinos, umed, aproape băltos.
Beucă, băucă. Pârâiaș adânc, cu versantele înalte și drepte (abrupte), prăpăstioase, greu de trecut de pe o parte pe alta, sau o adâncitură, cu înțelesul de loc rău, necurat, periculos. I se mai zice și honcă, hoancă (cu sens de lăcaș al duhurilor necurate). Apelativul beucă e însoțit de un onomastic: Beuca lui Bostan (Audia-Hangu), Beuca Ilenei (sat Secu), Poiana Beucăi (sat Secu). De fiecare beucă e legată o povestire despre o nenorocire a cuiva, de unde s-a nascut și numele persoanei alăturat apelativului.
Buceag și bunceag. Formațiune vegetală specifică florei Ceahlăului, licopodium clavatum, phascum, numit de localnici piedicuța. E un complex de mușchi care formează un covor verde și moale asemănător cu mușchiul tundrelor. Formează, în bună parte, vestita pășune alpină a Ceahlăului, căutată mult de turmele de oi ale bârsanilor, brișcanilor și țuțuienilor.
Bumghereu. Pinten de deal, munte sau obcină, scurt, abrupt și greu de suit, care face parte integrantă din formațiunea înălțimii. Fiecare munte, obcină sau muncel își are bumghereul său.
Bulboană sau învârtitoare, adâncimi ale albiei Bistriței unde apa se învârtește formând vârtejuri. Erau periculoase pentru plute, pe care le putea răsuci și răsturna. Mai toate bulboanele sunt însoțite de un onomastic – Bulboana Preotesei, Bulboana lui Ilie, Bulboana lui Daraban, Bulboana lui Roșu – și de fiecare este legată o nenorocire, o înecare sau o sfărâmare de plute.
Bolătău, bălătaie. Nume de locuri bogate în ierburi. Pe culmile mai netede ale muncelelor, obcinelor și dealurilor, cât și pe coastele mai domoale, apa se scurge mai greu, rămânând mici ochiuri de apă stătătoare, unde umiditatea se păstrează mai mult timp ca în alte părți. Aici ierburile cresc mari, specii variate formează fânețuri bogate. Bălătaiele asigura în bună masură localnicilor fânul necesar pentru iernatul vitelor .
Bârnă. Loc mai umed, în vecinătatea apelor, a pâraielor, loc bun de imaș, pe care se instalează stânele.
Cioate sau civate. Locul din pădure unde, dupa cojirea și tăierea arborilor, au rămas numai cioatele e numit de localnici ,,civateleˮ sau ,,în cioateˮ. Până a fi distruse prin ardere, cioatele erau lăsate circa un an. În acest timp creșteau printre ele ierburi unde pășunau vitele mari. În regiunea Neamț, a rămas ca topic: Cioatele Ciungilor, Cioatele Secului, În Cioate (Buhalnița și Galu).
Corhană și corhane. Versantul munților, obcinelor, muncelelor, dealurilor, înalte și neregulate, puternic erodate și stricate de apele ploilor torențiale sau ale celor provenite din topirea zăpezilor, locuri greu de suit, dar, mai ales, greu de circulat. De aceste neregularități este legată greaua muncă în pădure, adică trecerea lemnelor peste ele și ducerea la ulucuri, numită corhănit.
Printre alte sensuri are și pe cel de movilă străveche de pământ negru, urcuș care duce spre platou, pe care urci anevoie și unde nu se poate face cărare, râpă și locuri prăpăstioase, munte înalt, golaș, prăpastie, coclauri, ponor, câmp nelucrat și necultivat, loc rău, ruptura de pământ.
Peste tot, înțelesul este de înălțime neospitalieră și greu de suit.
Un loc corhănos în munte e un loc potrivit pentru instalări de stâne, deoarece ploile când vin mari spală noroiul.
Cârjoiul văii. Locul de unde își adună pâraiele apele; are forma unui evantai sau a unui arc de cârjă format dintr-o mulțime de izvoare. Oricarui cârjoi format din izvoarele mărunte al unui munte sau deal, socotit ca izvorul unei ape curgătoare, i se zice și fundul văii.
Ceardacuri. Cărări orizontale, care se succed spre înălțime cu niște trepte paralele. Sunt făcute de turmele de oi sau de cirezile de vite când suie la păscut pe munte. Din cauza coastelor abrupte, aceste cărări sunt orizontale.
Curătura. Loc puțin accidentat din pădure, din vecinătatea izvoarelor sau pârăiașelor, desfundat, curățat cu toporul și focul, netezit și tăpșit pentru a fi transformat în pășune, fâneață, grădină, loc de arbori fructiferi sau de puțină agricultură. Sunt dublate de un onomastic: Curătura lui Ilie, a lui Chirilă, a Gheorghesei, a lui Vlad, a lui Miron, a lui Ciucan, a lui Cădere, a lui Matasă etc.
Curmătură și pe curmătură. Loc bun de trecere peste munte, unde e o îndoitură printre două înălțimi apropiate între ele, loc bun de trecere peste obcină sau munte; Curmătura Verdelui, a Ciucanului, a Maicelor, a Secului, a Hangului, a lui Hormete etc.
Logofatul Costachi Conachi, în practica hotărniciilor, se servea de termen ca semn de hotar.
Dolie. Țărmurile mai joase și netede ale Bistriței, unde apa este liniștită. Pentru a nu fi ajunse din urmă de alte plute, luate de curent, răsturnate și sfărâmate, în dolii se ancora și se adăposteau plutele în timpul nopții.
Plutașul trebuia să fie nu numai dibaci, dar și mare cunoscător al capriciosului râu, al liniei lui de plutire, al vârtejurilor și repezișurilor. Pentru a înfrâna capriciile Bistriței și a întreține linia de plutire, riveranii construiau în albie raci și câșițe. O dolie de după un cot al apei era locul de popas știut și ales din vreme cu mare grijă.
Genune. Locurile din albia Bistriței, de pe firul ei conducător, unde apa este adâncă și liniștită. Numai Bistrița are genuni, afluentii ei nu. Orice genune e vecina cu țărmul și era un loc bun pentru ancorat și adăpostit plutele în timpul nopții. Toponime: Genunea Bocancii, Genunea Ilva, a Boului, a Potocilor, cea de la Cruce, genunea Hurduzău etc.
Genune, în sensul de adâncime îl găsim și în vechile texte religioase, transformat în gheena, iad și întuneric.
Furcătură și furcitură. Locul unde o ramură de munte se desface într-o ,,furcă rășchiratăˮ. Obcina Furciturilor din Ceahlău se desface în: Obcina Furciturii sau a Furcii și Obcina Secuieșului.
Fundul pârăului. Cârjoiul unde, din mulțimea izvoarelor sau izvorașelor, se formează sorgintea unui pârâu, socotit drept izvor, se cheamă, local, fundul văii. Orice râu sau pârâu, cât de mic ar fi, își are fundul lui: Fundul Audiei, al Sasului, al Boului, al Răpciuniței, al Secului etc. În imaginația poporului, orice fund de pârâu sau vale este locuit de zâne sau de alte personaje mitologice.
Fața muntelui și dosul muntelui. Ambii termeni sunt întovărășiți de un apelativ: Fața Verdelui și Dosul Verdelui, a Ciocanului, a Giurcăi etc. Fața și dosul sunt luate și ca mijloc de orientare. Fața este partea dinspre miazăzi, cea expusă soarelui; dosul este partea dinspre miazănoapte.
Cele mai multe așezari sunt pe fața muntelui, dosul muntelui este slab populat. Celei dintâi i se mai zice și văratice, celei de a doua - iernatice.
Grind. O înălțime în cursul mijlociu al Bistriței, formată din pietrișul, mâlul și lemnele cărate și îngrămădite de apă, în fața unui mic obstacol. Și in alte părți sensul este tot cel de înălțime, ridicătură, banc de nisip în albia unei ape curgătoare.
Groapă. Loc socotit în regiune bun pentru fâneață, adăpost de vite și grădină de zarzavat. Este o suprafață_ mai mică sau mai mare, pe povârnișuri și platforme de obcine, dealuri și munți, cu întindere de la unul până la două hectare, în forma unei farfurii întinse, unde iarba crește din belșug. E loc bun de adăpostit animalele și de păstrat fânul. Unde este o groapă, întâlnim de regulă un bordei sau coșeriu. Are o largă arie geografică, se întâlnește și de o parte și de alta a Carpaților Orientali.
Glod, plural gloduri. În afara înțelesului comun și general de noroi sau tină, în regiune are și pe acela de loc și izvor cu smârc împrejur, cu apă sărată, unde vin sălbăticiunile codrului să se adape. Aceste gloduri bătute de sălbăticiuni mai sunt numite și scăldători, fiindcă animalele sălbatice, după ce beau apă, se bălăcesc în ele.
Numele de locuri de sub Ceahlău de: Glodurile porcilor, Scăldătoarea cerbilor și a vulturilor, locuri bune de pândă pentru vânători, confirma cele spuse mai sus.
Hașcă. Loc bun de fânaț. Exemple: Hașca din fundul Hangului, a Audiei, a Sasului, a Largului.
Hreapă. Sensul local este eel de coastă, de deal, de obcină sau munte, netrebnică sau stearpă, pe care nu crește iarba.
Hobaie, hobalnă. Înțelesul local e cel de vale umblată și destinată pășunatului oilor. Are o largă arie geografică. Termenul este întâlnit în Țara Hațegului cu sensul „vale mică dintre două dealuri, puțin adâncă și înfundatăˮ. Se dă sinonim cu hoancă, se crede că oile care pășunează o hobaie suint în pericol de a se rătăci și înfunda: ,,Foaie verde foile / Porni Costea oile, / Pe toate hobăile / Și umplu poienile / De toate mielușeleleˮ.
Hatnău. Șanțuri mici și netrebnice, pe versantele obcinelor și muntilor, făcute prin eroziunea apelor de ploi sau topirea zppezilor, care rod și scobesc coastele. Eroziunea și adâncimea hatnăilor (li se mai zice și hadnăi) e în funcție de panta de scurgere și de rezistența rocilor. Local, li se mai zice jigăuri.
Hățeaș și hățaș. Sensul local este cel de drum sau cărare de picior pe coastele despădurite ale unui deal, obcină sau munte. Mai are și sensul de loc pe unde trec fiarele sălbatice, cărare prin pădure, făcută de aceste fiare, drumul pe unde se duc și se întorc cirezile de vite de la păscut, drumul pe coasta unde încetează pădurea, cărare sau locul pe unde vin oile de la stână, potecă prin pădure spre vârful muntelui.
Înțercătoare. Loc împrejmuit unde sunt adunate vitele. Toate sunt întovărășite de un nume care îl arată pe posesor. Înțercătoarea lui Cădere, a lui Matasă, a lui Ciucan, a lui Vlad. La Bistricioara, mai are și sensul de loc unde sunt adunate mânzările, spre a li se lua mieii care vor fi înțărcați, adică nu vor mai fi lăsați să sugă și vor fi hrăniți doar cu iarbă.
Jidovina. Jgheab acoperit de tufișuri mărunte, bune de pășunat care coboară în pantă domoală. Cei care au săpat în aceste jidovine au dat peste cioburi de oală, obiecte de piatră și cremene ascuțită, dovadă evidentă de așezări primitive; în unele sate, de exemplu Hangu, sunt numite și Cetățui. În vechile documente care privesc regiunea întâlnim nume de locuri: Jidovina, Pârâul Jidanului sau Jidovului, Gura Jidanului, Pe Jidan, Obcina Jidovinei. Pe cursul jidovinelor sau jidanurilor, se poate trece ușor peste o înălțime; este un fel de cumpănă a apelor, de aceea în partea mai de sus a Bistriței, la Mălini, Dorna, Broșteni are și sensul de ,,cărareˮ. După credința locală, jidovinele au fost locuite de uriași despre care se spunea că ,,un picior îl puneau pe Ceahlău și celălalt pe Grințieșˮ. Locuitorii acestor jidovine, jidovii, tătarii sau uriașii ar fi fost ființe supranaturale, niște oameni mari, voinici; ei au făurit cetăți puternice, unde se credea că se găsesc urmele existenței lor. În regiune, mai era și înțelesul de vale acoperită cu tufișuri.
Jigău. Vezi sinonimele hoancă și hatnău. Jigăurile sunt niște șanțuri pe versantul culmilor, cu vârful ascuțit spre coama culmii făcute de torenți. Lungimea și adâncimea sunt în funție de înclinarea coastei și tăria rocii. Cele mai multe jigăuri serveau, în regiunile de exploatare forestieră, ca ulucuri naturale pentru coborâtul butucilor.
Mezuină. Semnul de hotar dintre două proprietăți sau doi vecini de casă. E sinonim cu gard. O mezuină se face din: a) țăndări, lemn crăpat cu cârneciul; b) din lețuri așezate orizontal; c) din răzlogi, câte 6-7 în plasă, legată la încheietură prin doi pari, de o parte și de alta a plășii; d) gard de cepuri de brad, de trei lețuri și stâlpi, împletit în picioare; e) gard de nuiele; f) gard de fuștei; g) gard de haraci.
Tot mezuină se mai cheama și gardul care oprea vitele să nu intre în țarina, vie sau orice loc cultivat.
Trecerea peste orice mezuină se făcea prin pârleaz sau pârlaz.
Medve. Loc sălbatic dintr-o padure sau pădure sălbatică; pădure cu bârloguri și locuințe de fiare.
Mutare, plural mutări. Oile de înțercătoare trec pe mutările unde sunt așezate stânele. Mutarea, pe Valea Bistriței are sensul de loc prielnic în munte, bogat în pașune și bun de instalat stâna. Un munte poate avea mai multe mutări, de exemplu muntele Bușmeiul avea zece mutări.
Din vreme în vreme, pentru a se face curățenie în stână, mai cu seamă în strungă, în nimăt (locul unde dorm oile) și comarnic, oile erau trecute pe o mutare vecină. Cât timp stăteau oile pe mutarea nouă, pe cea veche se regenera iarba.
Proprietarii de munți, boierii sau mănăstirile, vindeau pășunea, iarba, după numarul mutărilor. Pe o mutare pășunau cam 500-600 de oi. Plata pășunatului pe mutări se făcea în bani și în natura ,, (...) la Sf. Gheorghe fiecare gospodar trebuia să dea câte doi lei, iar pentru cele șapte mutări unde erau instalate stânele sătenilor, cinci sute cinci zeci vedre brânză bunăˮ, spunea un document din 5 aprilie 1703, emis la Mănăstirea Neamț, conform Arhivelor Statului. La 23 aprilie 1708, erau consemnate în documente: „Mutarea din Largu, 40 de vedre, cea din Argilea 40 de vedre, cea din Bostanul 80 de vedre, cea din Pârvu 40 de vedre, cea din Hurduga 40 de vedre, cea din Baicu 60 de vedre, cea din Roazamul eel Mare 50 de vedreˮ.
Mărcătură. Tăietura rară într-o pădure în exploatare. Este un neologism, care desemnează care anume porţiune din pădure urmează să fie tăiată.
Obrejă şi obrejâie. O muchie lată de deal sau un loc mai aşezat, pe o obcină. Este un vechi termen românesc care se întâlneşte citat ca nume de loc şi în primele documente care fixau, în 1458, hotarele Mănăstirii Bistriţa: „iar de la ruptură, pe după o obrajie, la altă ruptură...ˮ .
Termenul este trecut şi ca onomastic.
Prihod sau prehod, priod, prihodişte. Drumul sau cărarea făcută de sălbăticiunile pădurii. Prihodurile duc mai cu seamă spre locurile de adăpare ale acestor sălbăticiuni.
Mai au şi înţelesul de locuri pentru pânda vânatului, care sunt în vecinătatea locului unde animalele sălbatice vin să se adape şi să se scalde. Unui asemenea loc ales de un fost inginer silvic, Falon, i-a rămas până azi numele de „prihodul lui Falonˮ.
Alt înţeles local ar fi şi acela de „trecătoare peste stânci, printre dealuriˮ.
Padină, pădinuţă. Poiană, tăpşan sau podiş mic în pădure. Sensul e de pajişte, loc neted şi cu iarbă într-o regiune muntoasă umedă şi adesea învăluită cu muşchi.
Mai toate padinile sunt întovărăşite de un onomastic: Padina Ilenii (Secu), Padina Frăsinei (Poenari), Padina Casianei (Boul Secu). În unele padini se văd urme de arbori fructiferi, dovadă de foste aşezări.
Smidă, snidă. Înţelesul local este de loc în mijlocul pădurii, format dintr-o ţesătură deasă de arbuşti, fragi mari, smeuriş, măriciniş, diferite rozacee montane, în care cu greu poţi străbate şi din care nu poţi ieşi decât pe brânci. Se formează, mai ales, în primii 2-4 ani după tăierea unui parchet de pădure.
Pravăţ, praghilă, pragilă. Loc cu vedere largă şi cu orizont întins. Cu cât un loc e mai înalt cu atât şi pravăţul e mai larg, mai departe. Tot cu înţelesul de orizont apare și în ţinutul Gorjului: ,,... boldul de pământ care lasă dealul Ciunca, bold aşa de peptuit că se poate vedea foarte de acolo în josul ţării. Acest bold se cheamă Pravăţ...ˮ.
Perdea, perdele. Adăposturi naturale în munte pentru om şi animale, pe vreme rea. Mai are şi înţelesul topic de „şopronul oilorˮ, ocol pentru boi şi vaci: Perdelele la Bârlog (Fundul Ciurcăi-Buhalniţa), Perdelele lui Șoarec (Izvorul Muntelui), Perdelele Ţuţuienilor (la Stânile Ceahlău).
Pârlitură. Loc din pădure, defrişat prin foc sau unde, din cauze neprevăzute, pădurea a luat foc. Pădure oarbă. Pădure deasă, virgină, unde nu a intrat toporul, fără drumuri sau cărări, unde lumina zilei pătrunde greu şi în care te poţi rătăci uşor.
Prelucă. Suprafaţă mică de fânaţ, poieni în pădure, sinonim cu poiană.
Runc. Loc din pădure unde arborii au fost doborâţi prin tăiere şi pe urmă curăţaţi prin ardere, pentru a putea fi transformat în teren de fâneaţă şi de aşezare permanentă. În runcuri se fac adăposturi pentru oameni şi animale pentru ca iernarea vitelor să se facă acolo. A trecut şi ca onomastic, în „Runcul Chicerului“ . Orice runc de pe Valea Bistriţei e întovărăşit de un onomastic: Runcul lui Platon, al lui Nistor, al lui Crăcăoanu, al lui Matasă, al lui Nemţeanu. Onomasticul aminteşte, de obicei, de moşul sau bătrânul care ,,a runcitˮ pădurea şi pe care mai pe urmă urmaşii lui au populat-o.
Răstoacă. Locul de unde albia unui râu sau a unei grile, prin anumite mijloace, i s-a schimbat cursul. Operaţia de captare şi schimbare a cursului unei ape se zice „răstocireˮ.
Printre procedeele de răstocire a unei ape erau şi racii, câşiţele şi dopurile. Sensul lui a răstoci o gârlă e acela de a-i da apă din altă gârlă şi a-i mări debitul, pentru a putea pune în funcţiune o moară sau o piuă şi pentru a prinde peşte. Termenul este strâns legat de viaţa materială a regiunii. În Hangu, pe una din aceste gârle răstocită cu apă din Bistriţa erau două mori, şase piue şi trei herăstraie.
Răscol. Numele locului, rămas ca topic, unde an de an se adunau oile coborâte de la munte după desfacerea stânei, unde vin stăpânii lor de le recunosc după semnele făcute pe urechi, îşi plătesc obligaţiunile de fânaţ şi le iau acasă. Mai din vechime, fiecare sat îşi avea, pentru această operaţiune, destinat un anumit loc; azi răscolirea oilor se face când la unul când la altul dintre gospodari. Obiceiul e străvechi, un răscol în regiune, ca topic, e citat şi într-un document de la Alexandru cel Bun .
Răniş şi râniş. Sensul local, pietrişul care cade din vârf de munte sau obcină şi acoperă coasta. Rânişul la Piatra Detunată, la Turnul Bordii, numit şi la Chetrari, sub Ceahlău. În alte părţi ale ţării are sensul de „margine nisipoasă pe marginea unui lacˮ sau „ruptura de malˮ.
Adunături de stânei mari sau mici, dezlipite şi rupte din munte, rostogolite şi îngrămădite unele peste altele sau împrăştiate. Exemplu: La Stane sau Stănile, sub Ceahlău, la izvoarele pârâului Secu şi Izvorul Muntelui. De multe ori, după ce se rostogolesc, sunt prinse de vegetaţie şi capătă înfăţişarea de mari muşuroaie ierboase.
Şneamăţ. După tăierea în pădure, lemnelor corhănite li se dau drumul pe ulucuri, la gura cărora, de multe ori, se grămădesc.
Dacă vine un puhoi mare de apă şi le acoperă cu nisip, mâl şi pietriş, se formează o ridicătură numită de localnici şneamăţ. Tot şneamăţ se mai numeşte şi îngrămădirea de butuci şi vreascuri, cărate de ape şi depuse la gura unui pârâu şi pe urmă acoperite de nisipuri şi pietrişuri. Şneamăţele sunt un mare pericol pentru plute.
Senune. Toamna, după ce oile încep să coboare de la munte, pentru ca să se îngraşe şi să se ţină la mârlit, li se dă sare amestecată cu tărâțe. Sarea se aşază pe un trunchi de copac scobit, pus pe picioare sau pe o lespede de piatră.
Păstorii ardeleni, ţuţuieni, mărgineni şi bârsani, în coborârea de la văratic, de pe Ceahlău, poposeau pe înălţimi mai mici şi făceau un fel de stână temporară, zisă de toamnă. Locul era, an de an, acelaşi şi numele a rămas până azi, deşi lespezile de piatră au dispărut. Numele rămas ca topic aminteşte marea grijă pe care o purtau păstorii oilor lor.
Stăuină şi stănuină. Locuri cu iarbă bună şi plăcută oilor. Pe stănuini se aşază stâna şi strunga.
Surduc. Sensul local e de versantul prăpăstios al muntelui sau obcinei, plin cu colţi de piatră, greu de suit şi de om şi de animale, impropriu păşunatului; Surducul Izvorul Alb, Surducul Galu. Acest termen este cunoscut încă din secolul al XlV-lea.
Pentru localnicii regiunii Bicaz-Galu, sensul e numai cel de partea netrebnică a unui munte.
Secu, plural seci. Loc argilos şi lutos, care devine după ploi noroios şi cleios. Aceste locuri sunt cele rămase după tăierea pădurilor.
Seciuri, seci sau coşări. Poieniţele din pădure, cu înţelesul de păşune, unde s-a tăiat pădurea şi unde buştenii necăraţi sunt invadaţi de ierburi.
Sâmbra. „Sâmbra era afară din sat, locul unde sunt şi căpiţele de fân. Era sâmbră de iernat şi de primăvărat. La sâmbra de primăvărat, oilor de fătau mai din vreme li se tăiau mieii, pentru rânza din care se făcea cheagul pentru preparat brânza, iar din peliceli se făceau căciuli şi cheptare. Sâmbra ţinea până se adunau oile pentru a fi suite la munte. Atunci învăţau alţi miei să sugă la oile rămase fără puiˮ.
La troci sau la uluci. Locul unde un izvor ţâşneşte din coasta de deal, apa e captată printr-o conductă făcută din coajă de brad sau mesteacăn, numită jgheab, şi curge în nişte teici mari, făcute din trunchiuri de plop, mesteacăn sau plută. Aceste locuri se numesc la troci. Când e ger şi apa din troacă îngheaţă, vitele sunt duse la adăpare la pârâu, într-un anumit loc unde apa nu îngheaţă niciodată, loc se numit „la trociˮ sau „prodanˮ.
Târşeaţe. Stufiş des: Târşeaţele Fundului Secului, Târşeaţele Haştiului, Târşeaţele Podireiului.
Tason. Gura ulucului unde se adună lemnele corhănite.
Turişte. Locul unde se adună oile şi celelalte animale pentru adăpostire. Într-o colindă veche se spune:
„Şi s-au luat şi s-au dus / Către Rusalin în sus, / La turiştea oilor / La turiştea cailorˮ.
Are largă arie geografică, păstorii l-au dus peste tot locul cutreierat de turmele lor.
Ţiclău. Stâncă, pisc de munte înalt şi ascuţit.
Țanc, plural ţancuri. Coasta unui picior de munte, abruptă şi fără vegetaţie, de sub rocile cele noi ţâşnesc cele vechi sub formă de colţi şi plăci masive.
În târlitură. Locul unde a fost o stână şi care va deveni loc gras. Pentru a putea să se îngraşe cât mai multe locuri, stânele trec de pe o mutare pe alta.
Târle mici, cu scopul de a îngrăşa pământul, se instalează şi în jurul satelor. Cele mai mari se instalează în locurile de unde fânul nu poate fi cărat. Oamenii rămân peste iarnă la adăpost, în bordeie sau surle, iar oile după perdele.
Uluc, piancă. Jgheabul pe care se dă drumul lemnelor să alunece, pentru a ajunge la locul destinat, de unde vor fi încărcate şi duse la schela Bistriţei, spre a face plute.
Mai înainte vreme, pentru ca butucii să alunece uşor, ulucul se ungea cu seu, azi cu unsoare extrasă din petrol.
Zaton. După ploi îndelungate sau topiri de zăpezi, Bistriţa vine mare, îşi umple albia, se revarsă şi ameninţă să inunde locurile mai joase, adică doliile. Apa ocoleşte grindurile şi formează între curentul principal şi ţărm un braţ, unde, după ce râul revine în albia normală, o parte din apa revărsată se scurge, iar alta rămâne pe loc şi formează, între mal şi grind, un ochi de apă stătătoare, căruia localnicii îi zic zăton. Femeile vin aici de-şi pun la topit cânepa. E întrebuinţat uneori ca sinonim cu topitoare de cânepă.
Zăpodie. Sensul local e cel de vale adâncă între două dealuri. Îl găsim în documente ca topic şi formă geografică cu sensul de faţă netedă pe un deal, iar în cele religioase cu sensul de întunecime şi iad. Pe lângă acest sens, îl mai are şi pe cel de înălţime întinsă, faţă netedă de deal, poieniţă în mijlocul unei păduri, boltitură sau adâncitură, într-o coastă de deal, depresiune mică, zapodia dealului ierboasă cu pajişte frumoasă, vale sau teren între două dealuri.
În practica hotărniciilor vechi servea ca semn pentru a arăta hotarele moşiilor.
ÎNTRE 5 ȘI 7 SEPTEMBRIE, LA PIATRA-NEAMȚ, TÂRG DE SFÂNTA MARIE
Următorul proiect cultural al Centrului pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculareˮ, finanțat de Consiliul Județean Neamț, este Târgul de Sfânta Marie. Organizarea acestui eveniment a început de mai multă vreme, la invitația instituției organizatoare răspunzând meșteri populari și artizani din unsprezece județe. Vor fi, astfel, prezenți cu standuri reprezentanți ai artei populare din Neamț, Prahova, Botoșani, Harghita, Vâlcea, Suceava, Mureș, Iași, Brașov, Argeș și Bihor.
Produsele expuse în Parcul Tineretului din Piatra-Neamț, în perioada 5-7 septembrie 2025, sunt variate: țesături, covoare, măști, obiecte obținute după prelucrarea pieilor (opinci, curele, chimire, genți), ceramică, icoane pictate pe lemn și pe sticlă, podoabe, instrumente muzicale, flori, împletituri din nuiele, produse obținute prin prelucrarea lemnului. Obiectele industriei casnice vor fi completate de cele ale industriei alimentare.
Programul întregului eveniment va fi completat cu momente muzicale oferite, în foișorul din parc, de orchestra Ansamblului folcloric „Floricică de la munte” (vineri după-amiaza) și cursanții clasei Canto traditional din cadrul Școlii Populare de Artă (sâmbătă și duminică după-amiază), clasă coordonată de Georgiana Șerban Axinte.
Partener în organizarea Târgului de Sfânta Marie este Primăria Municipiului Piatra-Neamț.
Credințe, practice, sărbători populare LA ÎNTÂI AL LUI RĂPCIUNE ARE LOC ANUL NOU BIBLIC (BISERICESC)
Până în secolul al XVIII-lea, curtea domnească şi Biserica foloseau ca an oficial pe cel biblic, care începea la 1 septembrie. La această dată, Biserica creştină celebrează pe Cuviosul Simeon Stâlpnicul, numit de popor Simion Stâlpnicul sau Stâlpnicul. Acestuia îi sunt dedicate mai multe credinţe cu semnificaţie calendaristică: „Se numeşte astfel fiindcă toată viaţa lui a şezut numai intr-un stâlp înalt” sau „din pricină că toată viaţa lui a stat intr-un picior pe un stâlp înalt şi cu mâinile ţinea Pământul să nu cadă” (Tudor Pamfile). În ziua aceasta se efectuau numeroase observaţii şi previziuni meteorologice: „Sf. Simion ţine anul; cum e ziua lui, aşa e tot anul”. „Dacă dimineaţa e ploioasă, va fi primăvara ploioasă. Dacă e la amiază frumos, va fi anul bun. Dacă toată ziua e ploaie sau soare, va fi tot anul ploios sau secetos. Dacă este Sf. Simion posomorât, toamna e rea şi n-au chip oamenii să-şi strângă grânele” (Niculiţă-Voronca).
Preziceri meteorologice eficiente se efectuau însă prin observarea stadiului de dezvoltare a viermilor din gogoşile de stejar: „cine ştie să caute în ziua de Simion Stâlpnicul, e ca şi cum ar căuta în zodie. Dacă viermele va fi zburat pe această vreme, e semn că anul va fi secetos, uscăcios. Dacă viermele va fi cu aripi, anul va fi potrivit în roade. Dacă aripile nu-i vor fi crescute încă, anul viitor va fi bogat în roade” (Tudor Pamfile).
Se spune că în această zi păsările, în special, vrăbiile, „merg pe măsură, să-şi facă boierescul”, adică să transporte cu ciocul grăunţele care li se cuvin din fiecare holdă cultivată de oameni la Împărăteasa lor, unde se găsesc cămările lor pentru iarnă.
După urmele lăsate în obiceiurile şi tradiţiile orale, Anul Nou biblic (bisericesc) a influenţat puţin structura Calendarului popular.