Credințe, tradiții și calendare populare

TRADIȚII, CREDINȚE, OBICEIURI ALE POPORULUI ROMÂN - BUCATELE LA ROMÂNI (II)

Din vremuri străvechi, românii procedează la ritualuri în
care hrana are un important rol spiritual. Pentru a ostoi foamea celor
morți sunt făcute pomeni, în zilele de sâmbăta, precum și în marile sărbători
ale anului, în care pe primul plan este mâncarea și băutura. Din cartea Elenei
Niculiță -Voronca, „Datinile și credințele poporului
român", scrisă acum mai bine de un veac, am ales capitolul în care se
vorbește despre BUCATELE LA ROMÂNI.

„O
altă mâncare-băutură la români e «covaşa». Se cerne de cu seară prin sâtă deasă,
de toate făinele în covată: de păpuşoi, de sacară, de grâu, de hrişcă, se moaie
cu apă caldă şi să lasă până a doua zi să dospească; a doua zi se pune în budăi
şi se umple. Covaşa ca să o facă bună, trebuie să fie cineva meşter să o
potrivească din făină şi din umplut. Pentru a o umple, trebuie să torni mai întâi
o tingire de apă caldă numai «înfierată», apoi alta «cu mărgele» (când face apa
mărgele) şi alta fiartă. Putina se pune pe cuptor şi până sara e gata, că
altfel se face cum e borşul, iar sara se fierbe într-o caldare mare, ca să rămâie
dulce. Apoi se pune iar în putină la răceală şi, când trebuie, o încălzeşte ş-o
mănâncă cu pâne sau cu malai, ca laptele, cu lingura. Mai ales, se face covaşa
în post. Dară dacă vrai să faci cuiva o şotie, pui o mână de sare în covaşă când
dospeşte şi curge toată pe cuptor, fuge ca laptele.

Aluaturele cele mai plăcute la popor sunt
plăcintele şi colţunaşii, dar mai ales plăcintele. Acestea se fac de mai multe
feluri: «scuturate», «cu poalele în brâu», iar după ce să coc, să toarnă smântână
fiartă pe deasupra, ca să fie moi, lăsându-se să stea câtva timp lângă foc
astfel înăduşite ş-apoi tot să mănânci!

«Da’ ce-i acea?

Plăcinţică rumenită

Cu smântână smântânită,

Prin pară purtată

Pe după spate dată.» (Plăcinta dată
ibovnicului)

„De plăcintă,

Gura-ţi cântă.

De varzare,

Şi mai tare.”

Alivencele se fac vara, când e frunza de
curechi mare. Întocmai cum trebui să ai cârnaţi de Crăciun şi pască de Paşti,
tot astfel şi de Sf. Petru trebuie să ai alivenci. Se fac din făină de păpuşoi
cernută prin sîtă deasă, amestecând şi puţină făină de grâu. Făina de păpuşoi
se opăreşte cu lapte, apoi se pune smântână, unt, o oală de chişleag scopt sau
brânză, se pune mărunt tocat: marari, harpacică şi ştir roş şi se amestecă înlăuntru
să dea gust; se toarnă cu lingura pe frunze şi se coc în cuptor. Când sunt gata
se aşază cu smântână fiartă şi, după ce a întrat bine smântâna, se dau la masă:
«Alivenci, plăcinte moi».”

---

by Carmen Saeculare

SĂRBĂTORI, CREDINŢE, OBICEIURI POPULARE STRĂVECHI – MOŞII DE VARĂ

Astăzi este vineri. Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” vă invită să ne pregătim
împreună pentru ziua de mâine, sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, când de veacuri
românii celebrau Moşii de vară – ziua în care se făceau pomeni de tot felul:
mâncare, băutură, haine, pentru ca morţii familiilor respective să aibă parte
de acestea pe Lumea cealaltă.

Credinţa românească spune că ziua cea mai nimerită pentru a face pomeni este Sâmbăta. S-a ajuns la acest obicei plecând de la faptul că Iisus a fost ucis în ziua de Vineri şi a înviat Duminica. Astfel, toată ziua de Sâmbătă, Iisus a fost mort. Se crede că Iisus, împreună cu toţi morţii, a fost condus în imperiul Sfintei Sâmbete de către Sfânta Vineri. În noaptea dintre cele două zile, „în întuneric, ies strigoii şi toate duhurile rele; noaptea aceasta şi, prin urmare, Sfânta Sâmbătă, este stăpâna acestor duhuri”. (Tudor Pamfile, „Sărbătorile  la Români”, Editura Saeculum, Bucureşti, 1997)

Acelaşi Tudor Pamfile susţine că „dintre toate sâmbetele, şi prin urmare
dintre toţi Moşii, ziua cea mai nemerită pentru facerea pomenilor şi
pomenirilor este sâmbăta Duminicii Mari, în Ajunul Duminicii Mari, zi numită şi
Moşii Duminicii Mari, Moşii Rusaliilor, Moşii de vară.”

Pregătindu-se pentru această importantă zi a morţilor, gospodinele cumpără
din ajun diverse vase – „cofe, cofiţe cu flori negre, străchini, talgere,
farfurii, căni, sticle, ulcele, oale şi linguri” – pe care le vor umple cu
mâncarea şi băutura ce urmează a ostoi foamea şi setea celor trecuţi în
Cealaltă lume.

Un alt obicei important din ziua Moşilor de vară se petrecea la fântâna de
unde se lua apă: „cofele se umplu cu apă de la puţ. Când se umplu cofele sau
cofiţele, pe ghizdul puţului se lasă o monedă de cinci ori de zece bani, care
se numeşte plata apei.” Este, în fapt, un tribut adus înaintaşilor care s-au
trudit la săparea acelei fântâni, crezându-se că „neplătind-o, pomana n-ar fi
primită, adică n-ar fi adevărată”. (Tudor Pamfile, „Sărbătorile  la Români”, Editura Saeculum, Bucureşti,
1997)

În zona noastră mai era o credinţă legată de această importantă sărbătoare
de Ajun a Moşilor de vară. În sâmbăta Moşilor nu e bine ca cineva să se
ospeteze înainte de a fi săvârşit pomana. Se credea că această sâmbătă era ziua
„cuminecării”, a împărtăşirii morţilor, fapt care nu avea loc dacă cei vii nu
făceau pomana. Astfel că dis-de-dimineaţă, românii, femei şi bărbaţi, duceau pe
la vecini, neamuri sau oameni sărmani cofele cu apă proaspătă şi cu vin, ori cu
lapte proaspăt (pentru copii, mai ales) coşuri (împodobite cu flori, mai ales
busuioc) cu de-ale gurii. Toate acestea, „dimpreună cu o lumină de ceară
galbină, care se aprinde când femeia (bărbatul) intră în casa în care se duce.”
Dacă nu făceau aşa, morţii din familiile lor nu primeau, în lumea de apoi,
sfânta cuminecătură.

După ce împlineau toate acestea, românii din vremurile demult apuse se
aşezau şi ei la masă şi se ospătau, căutând cu gândul la cei dispăruţi.

---

by Carmen Saeculare

TRADIȚII, SĂRBĂTORI ȘI OCUPAȚII POPULARE ALE ROMÂNILOR DE ODINIOARĂ – CLACA

Târpeşti, în județul Neamţ, nu departe de Humuleştii lui Ion Creangă, la
zece kilometri de Târgu Neamţ, este de mult timp un sat celebru. Aceasta,
datorită rapsodului și meșterului popular Nicolae Popa. Muzeul folcloric pe
care l-a fondat şi l-a administrat timp de câteva decenii este inclus în
circuitul turistic naţional şi internaţional.

Nicolae Popa era un versificator formidabil nu numai al poveştii vieţii
sale, dar autor al multor cântece şi poezii de Crăciun ori dedicate altor
evenimente din viaţa sa ori a comunităţii. În acest fel a descris, cu mult har și
umor, atmosfera clăcilor din Târpeștiul său drag. Desprindem un fragment mai amplu din lucrarea sa încredințată, în 1996,
Editurii “Nona” – “Lumea satului - Târpeștii de altădată”.

“CLĂCILE”

“După ce treceau cu bine, sărbătorile frumoase,

Începeau cu clăci de noapte, mai la fiecare casă.

Erau clăci de tors, cu fete, cânepa şi lâna moale,

Câteodată borangicul, de-o valoare foarte mare.

Căci atunci în satul nostru, cum şi satele vecine,

Toată zestrea şi-mbrăcatul, se lucra de gospodine.

Din lână făceau sumane, fuste creţe şi dulman,

Pantaloni bătuţi la piuă, flaneluţe şi ițari.

Iar din cânepa fuioare şi firul de borangic,

Se făcea zestre la fete, cămeşuţe şi ilic.

Fiecare gospodină, pentru toţi ai ei din casă,

Făcea haine de tot felul, de ieşit ziua din casă.

Pentru iarnă, haine groase, ca strămoşul Decebal,

Iară vara pe căldură, portul vechi al lui Traian.

De la cap pân’ la picioare, fie fată sau băiat,

Aveau haine de
tot felul, dar în stil naţional.

Când ieşeau de la biserică în bundiţă şi iţari,

Străluceau ca un luceafăr, de credeai că eşti în rai.

Fetele aveau catrinţă, cămaşă de borangic,

Gâtul roată,cu mărgele şi-un văl lung peste ilic.

Iar bărbaţii, mic şi mare, aveau spenţăr de cârlană

Sau bondiţă înflorată, cu opincă şi obială.

Câteodată cu sumane şi căciulă de-astrahan

De la oile din stână, ce le-avea din an în an.

Cum vă spun, erau de toate, pe la noi şi alte sate,

Dar duceau lipsă de braţe, nu puteau a fi lucrate.

Deci, având cânepă multă, borangic şi lână moale,

Chemau fetele la clacă, în zile de sărbătoare.

Chemau fete şi
neveste, ce ştiau să toarcă bine,

Ajutându-se în
muncă, mergând toate înspre bine.

La această clacă mare, după datina din sat,

Venea şi-un scripcar cu scripca, ce cânta neîncetat.

Cânta cântece frumoase, însoţit de un cobzar,

Care astăzi, cu regrete, se mai cântă foarte rar.

Fetele şi cu flăcăii, după datina din sat,

Când se săturau de lucru, se puneau şi pe jucat.

Că ieşeau în curtea mare, jucând jocuri strămoşeşti,

Având strigături frumoase, care astăzi sunt poveşti.

Au rămas ca o poveste, toate cele petrecute,

«Când ţăranii de la sate, trăiau zile fericite.

Chiar dacă munceau pământul, mai cu greu, din zi în noapte,

Era casa-mbelşugată. Cum vă spun, aveau de toate.

Mi-amintesc destul de bine că la clăcile de noapte,

Gazda pregătea plăcinte şi da vin pe săturate.

Cum se termina cu torsul şi pe ghem de depănat,

Toată lumea de la clacă, trecea iute la jucat.

Că jucau atuncea moara, cum şi polca pe furate,

De sărea fata ca mingea, scuturând-o de păcate.

Câteodată jucau brâul şi bătuta din islaz,

Având strigături frumoase, pline de farmec şi haz.

Era mare-nvălmăşeală, strigături şi ţipăt tare,

De se zguduia văzduhul şi pământul sub picioare.

După două sau
trei jocuri, cum am spus mai înainte,

Aducea gazda coşarca cu plăcinte rumenite.

Lângă coş, o balercuţă cu vin roşu de Cotnari,

Că aşa era la clacă, pe la oameni gospodari.

Muzica zicea balade, oamenii gustau din vin,

Era mare veselie, hohote şi chef deplin.

Cam aşa era cu torsul şi cu clăcile de noapte:

Veneau fete şi neveste, de la noi şi alte sate.

Se-adunau în număr mare, în odăile curate

Şi torceau cu bucurie, un caier şi jumătate.

Deci fiind multe la număr şi harnice, din păcate,

Dispărea cânepa gazdei, se ducea grija din spate.

Eu am scris aici, în carte, şi aceste cuvântări,

Căci aşa doreau o parte, pentru morţii din Târpeşti.

Dar acum, de la o vreme, toate merg spre neglijare,

Nu se mai aude bocet, nici cuvânt la-nmormântare.

Nu se mai păstrează în sat datinile strămoşeşti,

Că le-au părăsit pe toate, lumea noastră din Târpeşti.

Unde părăsesc folclorul şi tradiţia din sate,

Ţara pierde foarte multe din comorile bogate

Şi în loc să ne
mândrim c-am fost cineva odată,

Am dat cinstea
pe ruşine, de ne râde lumea toată.

Deci, având
regret în suflet, că le părăsim pe toate,

M-am gândit c-ar fi mai bine, ca să scriu această carte.” 

---

by Carmen Saeculare

LEGENDE POPULARE ROMÂNEŞTI – ÎNCERCĂRILE DIN MOARĂ. POVESTEA CU MINCIUNI ŞI MORARUL CU PĂRUL ROŞ

Din cartea „Datinele şi credinţele poporului român, adunate şi
aşezate în ordine mitologică” (reeditată la
Editura „Polirom”, Iaşi, 1998) cităm
„POVESTEA CU MINCIUNI ŞI MORARUL
CU PĂRUL ROŞ”, din ciclul „ÎNCERCĂRILE DIN MOARĂ”.

„Un om a fost trimes pe ficiorul său la moară să macine, dar i-a spus ca să
nu să ducă la moara unde va vedea pe morar cu părul şi barba roşă, ci să macine
unde va fi morarul cu părul alb şi barba albă. Băietul s-a dus, dar negăsind
altă moară, a întrat la morarul cel cu părul roş. «Bine c-ai venit, bãiete, că
de mult te aşteptam. Ia şi toarnă în coş!» Băietul a
turnat. «Dar să ştii că la mine aşa-i rândul: dacă mi-i spune o poveste în care
să nu fie un adevăr, capeţi făina, da’ de nu, rămâne a mea!» «Bine, zice băietul,
ţ-oi spune, dar mai întâi spune-mi Dumneata, că eşti mai bătrân.»

Morarul a spus că, pe când era el mic, a văzut nişte pepeni şi că din
pepenii ceia s-a făcut târg şi catane ce să muştruluiau. «Ba la noi, zice băietul,
când avea tata albine şi le da la păscătoare, una a mers ş-a păscut grâul
boierului. Un argat a vãzut-o ş-a prins-o, înhămat-o la jug ş-a arat cu dânsa două
fălci. Tata vede că toate albinele să întoarnă numai Nastasia nu-i, să duce s-o
caute ş-o găseşte cu gâtul rănit de jug. Tata cere la boieri să-i plãteascã trei
sute de lei, că i-a stricat la gât albina. Boierul cere de la tata o sută de
lei, că i-a păscut grâul, şi cu mare greu s-au împăcat. Tata a luat pe Nastasia
ş-a dus-o la spital. Acolo au pisat nucă şi i-au pus la gât. Când să uită, din
rana ceea a fost crescut coşcoge nuc! Cioarele vinea şi tot apuca nuci, da’ noi
tot aruncam cu bulgări în sus, c-amu pe vârful nucului nostru trei fălci de pământ
s-au fãcut; iar noi l-am arat ş-am samanat grâu şi din acela am adus de măcinat
amu la moară!»

«Capăt făina ori ba?» «O capeţi», a zis morarul. Bãietul, bun-bucuros că a
scăpat, ş-a luat făina şi s-a dus. (legendă culeasă de Elena Niculiţă-Voronca
de la Acsinia Roman, Mahala, Cernăuţi)

---

by Carmen Saeculare

CREDINŢE, MITURI ŞI LEGENDE STRĂVECHI ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – DESPRE NOROC

Pentru astăzi am ales un text cules de folclorista Elena
Niculiţă-Voronca, care a activat în domeniu la finalul veacului al XIX-lea şi
începutul celui de al XX-lea, material care ne vorbeşte despre NOROC.

NOROCUL

„A fost o babă care avea casă şi trăia foarte bine. Sta toată ziulica pe
cuptor şi oamenii vineau la dânsa să împrumute bani şi să se sfătuiască. O
fetiţă ce o slujea îi zice într-o zi: «Ce bine ţi-i Dumitale, mătuşă!» – «Că
aşa mi-i norocul», îi răspunde ea. «Doamne, când ţ-aş videa eu norocul, să ştiu
cum e?» – zice fata. «L-ăi videa. Du-te mâne şi-i du mâncare în câmp şi-l
cheamă să vie, că va veni.» A doua zi, baba o învaţă cum să facă mâncare în
trei ulcele mititele, să ducă în camp, pe ogorul ei şi să-l strige: «Noroace,
noroace, vină încoace şi vei mânca!» Fata a fãcut aşa şi norocul a venit, ud
totul de roua ce o lua de pe toate câmpurile şi o aducea pe câmpul babei – şi
pânea la toţi era proastă, numai la ea frumoasă şi cu spicele plecate în jos.
Norocul s-a pus să mănânce, dar de unde mânca, la loc creştea. Vine fata acasă
şi-i spune babei ce a văzut. – «Amu, când l-aş pute videa şi pe al meu!» – zice
fata. „L-ăi videa şi pe al tău», zice baba. „Fă mâncare, da’ în oalele cele mai
mari, şi du-te în câmp şi-l strigă.» Fata a făcut aşa. A venit şi norocul ei,
dar uscat, nu ud ca al babei, s-a pus la mâncare şi a mâncat totul. Ba la urmă
încă i-a zis: «Mâne să-mi aduci mai mult, când vei veni!» şi s-a culcat.

Fata a venit plângând şi a spus bătrânei ce i-a zis
norocul. «La ce să-i duci încă de mâncare, dacă nu te slujeşte?» – a zis baba.
„Da’, oare, de ce nu-i norocul meu ca al Dumitale?»
«C-aşa a rânduit Dumnezeu, pentru fiecare altfel. Nu-s toate noroacele întru
una.»” („DATINILE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN - adunate şi
aşezate în ordine mitologică”, Editura „Poliurom”, Iaşi,1998)

---

by Carmen Saeculare

CREDINŢE, MITURI ŞI LEGENDE STRĂVECHI ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – DE CÂND E TOACA (ALTĂ VERSIUNE DESPRE CORABIA LUI NOE)

Din
lucrarea Elenei Niculiţă-Voronca, „DATINILE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN - adunate şi
aşezate în ordine mitologică” – gândită şi
realizată acum un veac –, desprindem astăzi mitul „DE CÂND E TOACA”, legendă culeasă de la un anume
Grigoraşciuc din satul Mahala de lângă Cernăuţi.

Elena
Niculiţă-Voronca a fost o scriitoare şi folcloristă originară din Nordul
Moldovei. Aplecarea sa către folclorul strămoşesc (moştenire genetică de la
tatăl său) a determinat-o ca, la finalul veacului al XIX-lea şi începutul celui
de al XX-lea, să cutreiere satele din zona ei natală şi să culeagă pentru
posteritate credinţe, legende, mituri ale românilor din vechime.

„Dumnezeu
a dat în vis lui Noe ca să facă corabie şi să ia de toate legumiile^*
păreche, că are să prăpădeascã lumea, are să deie potop. Noe a lucrat nouă ani
de zile la corabie, că numai oleacă mai avea şi era gata. Dar Iuda (Dracul) nu ştia
ce face Noe. S-a apucat ş-a făcut rachiu – atuncea l-a făcut întâi – ş-a mers
la femeia lui Noe, zicând că-i nişte apă, nişte zamă de sacară, să-i dea lui
Noe să bea şi să-l întrebe la ce face el lucrul acela. Femeia a luat rachiul
şi, când a venit Noe seara acasă, i-a dat un păhăruţ. Lui i s-a fãcut a mânca şi
a mâncat. „Mai dă-mi unul!” A mai băut şi i-a venit chef, gust de vorbă. Atunci
ea l-a întrebat, iar el i-a spus că Dumnezeu i-a poruncit că are să fie potop
şi are să înece toată lumea, numai atâta va rămânea cât va lua el în corabie.
Femeia s-a dus şi-a spus diavolului. Când merge Noe a doua zi în pădure, găseşte
corabia sfarmată. Să pune jos şi plânge, şi plânge, căci amu ştia că vremea se
apropie. Vine îngerul la dânsul: „Ce plângi, Noe?” Iaca cum şi iaca cum, „Ştii
din care lemn ai început-o întâi?” „Ştiu.” „Ia şi fă o scândurică şi două ciocănaşe
şi te du pe rădăcina ceea şi toacă.” El a făcut aşa şi, când a prins a toca,
toate lemnişoarele au început a se rădica şi a se pune unul lângă altul repede,
pânãă s-a făcut corabia gata la loc.  Şi
de atunci e toaca.

Amu, dracul vede că n-are ce face, merge
şi zice femeiei: „Tu să nu te duci în corabie, până nu m-a pomeni pe mine!”
Până ce-a venit ziua ceea, Noe a chemat toate legumiile păreche, toată legumia:
că şerpe, că pasere, că vită – toate au venit. Ş-a chemat şi pe femeia lui:
„Vină mai degrabă, că iată amuşi începe!” Ea nu vinea. „Vină, îţi zic, că iată
te îneci!” Ea tot nu vinea. „Da’ ce dracu, zice Noe, că nu mai vii?” Atunci ea
a întrat, da’ dracul: ţup şi el după dânsa, că l-a fost chemat. Acolo s-a fãcut
şoarec ş-a fãcut o bortã să între apă. Însã şerpele a pus coada şi-a oprit apa.
Un om avea o mâţă, i-a dat drumul şi-a mâncat şoarecul şi aşa a scăpat Noe cu
corabia. (Grigoraşciuc,
Mahala)”

Explicaţie (*): În Mahala, un sat foarte
mare, românesc, lângă Cernăuţi, vietăţile de tot felul se exprimă prin cuvântul
„leguniă”, „legumă”.

---

by Carmen Saeculare

SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEȘTI – ISPASUL SAU PAȘTELE CAILOR

Prin Ţara
Oaşului, vinerea dinaintea Înălţării Domnului era numită Vinerea de Ispas. Era momentul în care, în zori,
patru-cinci fete mari, însoţite de o babă atoateştiutoare, se duceau într-o
pădure având asupra lor pălincă, vin, apă sfinţită, plăcintă, ouă roşii de la
Paşti şi o drâmbă. În pădure, fetele se dezbrăcau în pielea goală şi încingeau
jocuri care durau până la răsăritul soarelui. Apoi, spuneau „Tatăl nostru”, se
strângeau în braţe şi se sărutau, baba cântând cu foc din drâmbă. Urma un ospăţ
pe cinste, iar în drum spre casă fetele culegeau anumite flori bune pentru
creşterea părului, dar, se zice, şi pentru atragerea atenţiei flăcăilor asupra
lor (mai ales, la hore!).

Ajunul
Ispasului era numit în popor Hurdubăiala
Paştelui. Cei care se împărtăşeau de Paşti erau obligaţi să nu lucreze
şase săptămâni, adică până la Ispas, deoarece se credea că împărtăşania stă în
ei în tot acest timp. Se mai spunea că din ajun încep să umble nişte spirite
malefice care provocau o sumedenie de boli. În noaptea dinspre Ispas fetele şi
flăcăii se adu­nau sub aluni. Asta, deoarece exista credinţa că numai în
această noapte înfloresc şi, totodată, se şi scutură florile alunului. Florile
acestea erau păstrate cu mare grijă, fiind foarte bune de leac şi de dragoste.

Poporul
considera că Ispas a fost un om tare vesel, martor la Înălţarea Domnului. Nu se
ştie dacă între veselia lui Ispas şi momentul Înălţării Domnului la cer există
vreo legătură, însă este cert că, pe vremuri, în ziua Ispasului trebuia să fie
multă veselie.

Sărbătoarea era
ţinută mai ales de cei temători de grindină, mulţi dintre oamenii care îndrăzneau
să lucreze la Ispas căpiind. Fiind şi o sărbătoare a strămoşilor, se dădeau
multe pomeni, în special din ceapă verde, flori, rachiu şi brânză. Întocmai ca
la Paşti, se obişnuia să se mănânce pască, ouă roşii şi uneori chiar miel. De
teama strigoilor şi a ielelor, casele, mormintele şi bisericile erau împodobite
cu flori, frunze şi ramuri de alun, nuc, paltin sau leuştean, vitele şi oamenii
fiind loviţi mai ales cu leuştean. Tot acum se organizau celebrele târguri sau
nedei de fete, prilej bun de peţire a fetelor mari.

De ce totuşi Paştele Cailor? Este ştiut faptul că atunci când
l-a născut pe pruncul Iisus, Maica Domnului ar fi blestemat caii să nu se
sature decât o singură dată pe an, anume la Ispas, dar nici atunci de tot, ci
numai pentru un ceas. Ei bine, ora în care se săturau caii însemna Paştele lor.
Însă, această oră este atât de puţin, aproape nimic, în comparaţie cu anul în
care caii sunt nesătui, încât expresia „La Paştele cailor” a putut fi
echivalată, relativ uşor, cu „niciodată”.

Pe de altă
parte, pe vremuri, plata unor datorii se amâna de la Sfântul Gheorghe la... Paştele
Cailor, adică la Ispas. Cum Ispasul nu cade în nici un an la aceeaşi dată,
treptat, amânarea plăţii la Paştele Cailor a ajuns să însemne, de fapt,
„niciodată”! Civilizaţia modernă românească a asimilat neaşteptat de repede
sintagma „La Paştele cailor”, deoarece până astăzi amânările, scutirile,
uitarea datoriilor sunt extrem de prezente în peisajul cotidian, românii
crezând că edulcorează această realitate pestriţă prin apelul la o expresie
originală, căreia deja i s-a alterat sensul primar. (etnolog Marcel Lutic, “Timpul sacru. Sărbătorile de
altădată.”, Editura Fundației Academice “AXIS”, Iași, 2006.)

---

by Carmen Saeculare

CREDINȚE POPULARE ROMÂNEȘTI ARHAICE – CUCUL ÎN VIZIUNEA ELENEI NICULIȚĂ-VORONCA

„Cucul vine la Buna-Vestire (Blagoviștene) și cântă până la Sânziene.
Atunci el mãnîncã cireșe și rãgușește, astfel că nu mai poate cânta.

«Legea ta de cuc balan,

Te-am nămit sã-mi cânți un an.

Tu ai simțit a Sânziene

Și ț-ai vârăt pliscu-n pene.» (la Ilișești)

«Cucușorule balan,

De ce nu-mi cânți câte-un an?

Ai cântat numai o lunã

Și ț-ai luat ziua bunã.» (la Broscăuți)

Dacã-ți cântă cucul întăi în față sau în dreapta, anul cela îți va merge
bine. Dar dacă în spate sau în stânga, e a supărare, a boale sau moarte.

Când auzi cucul întâi cântând, sã te păzești sã nu fii flămând, cãci ești
flămând tot anul; și să ai bani atunci la sine, ca sã te «cânte cucul cu bani»,
tot pentru ca sã ai tot anul.

«Mie cucul mi-a cântat

Nebăut și nemâncat,

La tabăra de plecat.

Mie cucul mi-a doinit

Nebăut și nehorit,

Toatã vara sunt scârbit.» (la Brăești)

«Pasere galbănă-n cioc,

Rău mi-ai cântat de noroc.

În toate zilele mele,

Mi-ai cântat sã fie rele

Și în toată viața mea,

Mi-ai cântat sã fie rea.» (la Corcești)

«Cuculean cu pana neagră,

Cântă-n codru să s-aleagă,

Să s-aleagă la voinici

Care-or mai vara pe-aici.

Că eu știu că n-oi vara,

Mi-a cântat cucul toamna.» (la Corcești)

«Cântã, cuce, limba-ți pice,

Corbii carnea ț-o mănânce,

Că bine mi-ai cântat mie,

Să-mi trăiesc fără soție,

Să lucru fără simbrie!» (la Șcheia)

«Auzi, lele, cucul cântă,

Ieși afară de-l ascultă.

Da’ asculte-l pustia,

Că mi-a mâncat soția.» (la Siret)

Cucul e cea mai întăi și cea mai iubită pasăre la români.

Cucul e de mare dragoste, se poate vedea la descântece. Cu cap de cuc își
fac fetele de dragoste și de joc; îl poartă în sân:

«Cum nu stă cucul pe loc,

Așa să nu stau eu în joc.»” (Elena Niculiță-Voronca – „Datinile și credințele poporului român”, volulul I, Editura „Polirom”, Iași, 1998)

---

by Carmen Saeculare

SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEȘTI – CELE NOUĂ JOI DE DUPĂ PAȘTI

Astăzi
parcurgem Joia Caloianului, care este a treia zi de de joi din ciclul de
sărbători cunoscute în popor sub denumirea de CELE NOUĂ JOI DE DUPĂ PAȘTI.

În general, cele nouă joi de după
Paşti erau numite Joile Oprite.
Uneori, aceste nouă joi mai sunt pomenite, Legate sau Grele.
Alteori, chiar fiecare joi din cele nouă are denumirea sa: prima se numea Joia Necurată
sau a Paştelui;
a doua, Joia Neagră (de altfel, aceasta făcea parte din Săptămâna
Negrilor!); a treia, a Caloianului sau a Paparudei;
a şasea, a Iepelor, în această zi fiind şi Paştele Cailor; a şaptea, Joia Mânioasă,
iar a noua, se pare cea mai importantă dintre toate, Joia Verde.

Pe vremuri se credea cu tărie că
grindina sau piatra sunt făcute de diavoli în aceste joi. Diavolii băteau
grindina cu ciocanele ca să nu aibă oamenii pâine. Însă, diavolii rămâneau cu
buzele umflate dacă oamenii se sileau să păzească aceste nouă joi, „păzirea”
aceasta însemnând abţinerea de la orice muncă, mai ales de la tors, ţesut, cusut,
fiertul cămăşilor şi de la lucrul în vie. După unii specialişti, ciclul acesta
de joi ar fi fost mai mare, începând in joia Săptămânii Albe, adică dinaintea
Postului Mare şi terrminându-se atunci când se făceau căpiţele pe câmp, adică
în preajma Sfântului Petru de Vară.

Pe teritoriul românesc se pare
că, în vechime, joia a fost o adevărată duminică, ea fiind dedicată adeseori
cultului şi odihnei, faptul că în Maramureş nunţile începeau joia întărind
această afirmaţie. Explicaţia e simplă: numele zilei de joi ne duce cu gândul
la puternicul Jupiter, zeul cerului la romani, stăpânul fulgerelor şi al trăsnetelor.
Era normal, aşadar, ca oamenii să ţină această mai mult din teamă decât din
raţiune, chiar dacă creştinismul a încercat să şteargă amintirea importanţei
ei. Se vede treaba însă că amintirea marii importanţe şi multe din practicile
specifice zilei de joi se regăsesc încă în cele trei sau nouă joi de după
Paşti, zile ţinute adesea ca mari sărbători. Celor care îndrăzneau să lucreze
acum li se luau uneltele şi, dacă se opuneau, erau duşi, spre pedepsire, la conducătorul
comunităţii locale pentru că nu se cădea ca din cauza unora să bată grindina pe
ogoarele tuturora.

Joile acestea fiind legate de
cer, era normal ca în vremuri de secetă tocmai acum să fie invocată ploaia în
cadrul unor ritualuri de tipul Paparudei sau Caloianului. În urma practicării
acestor ritualuri foarte originale se spune că cerul îşi deschidea porţile şi
trimitea pământului ploaia mult aşteptată. Amintim, în acest context, numai o
variantă de cântec, din numeroasele existente, prin care fata care închipuia
Paparuda, invoca ploaia: „Paparudă,  rudă,/Eşi afară de udă/Cu găleata lată/Peste
ceata toată./Aduceţi cheiţele,/ Să descui ploiţele./ De joi până joi,/Să dea
nouă ploi!”. După cum vedeţi, legătura dintre joi şi ploaie este evidentă.

În dimineaţa acestor joi, fetele
mari aveau obiceiul de a scoate apă din puţuri sau râuri şi stropeau dinaintea
caselor, spre a fi, se zicea, anul îmbelşugat. Femeile făceau o turtă cu
mâinile la spate, crezând că aşa cum nu văd ele turta când o fac, aşa nu vor
vedea nici păsările cerului sămânţa de pe câmp. Unii oameni serbau aceste joi
şi pentru foc şi apă, pentru ameţeală, pentru sănătatea vitelor şi pentru
rodirea pomilor, interesant fiind că nici măcar preoţii nu erau primiţi în casă
în aceste zile. Mai amintim şi faptul că în aceste joi distracţiile şi jocurile
nu erau interzise, fiind chiar recomandate, întocmai ca la marile sărbători.
Din păcate, civi­lizaţia vremurilor noastre a preluat de la înaintaşi numai
facilul şi, mai ales, partea de divertisment, lă­sând într-o uitare aproape
desăvârşită semnificaţiile mai profunde ale sărbă­torilor de altădată. (Marcel Lutic,
“Timpul sacru. Sărăbtorile de altădată.”, Editura Fundației Culturale
AXIS, Iași, 2006)

---

by Carmen Saeculare