SĂRBĂTORI ŞI CREDINŢE POPULARE – CIRCOVII DE VARĂ (14-22 iulie)
Pe vremuri, perioada cuprinsă între 14 şi 22 iulie era marcată de popor
prin odihnă şi petreceri, sărbătorindu-se aşa-numiţii Circovi de Vară sau Circovii Marinei. În timp, perioada s-a restrâns la numai trei zile, cel mai adesea acestea
fiind 16-18 sau 17-19 iulie; iniţial, Ciurica, Marina şi Sântilie, cele mai
importante divinităţi ale perioadei, aveau fiecare câte trei circovi. Despre
aceşti circovi se credea că sunt făcători de rele, păzind şi îngrijind de hrana
fiarelor sălbatice. În vechime oamenii nu mai ştiau decât de Circovii Marinei,
cele trei zile circumscriindu-se, aşadar, Muceniţei Marina comemorată în
calendarul creştin-ortodox pe 17 iulie.
Credinţe
populare legate de Circovi
Altădată, zilele Circovilor de Vară erau ţinute cu străşnicie mai ales de
femeile îngreunate (insărcinate). Mai erau ţinute şi pentru ca oamenii să fie
feriţi de poceală, ameţeală, nebunie, căzături, trăsnet, grindină, primejdie în
vite. Ca şi Rusaliile, şi Circovii îi puteau lua pe sus pe oameni, cei „luaţi
de Circovi” fiind socotiţi nebuni. Cine se îmbolnăvea acum, murea în câteva
zile sau bolea un an întreg, după care îşi revenea. Femeile trebuiau să aibă
mare grijă să nu dea, în aceste zile, gunoiul afară din casă, existând riscul
ca acesta să ajungă în ochii Circovilor, fapt care atrăgea răzbunarea lor.
Totuşi, femeilor le era acum recomandat să culeagă ceapă, usturoi şi pelin. Împreună
cu tămâie, acestea erau duse la biserică. La terminarea slujbei, femeile dădeau
foc la tămâie şi afumau usturoiul şi pelinul, care, păstrate, erau bune mai
ales pentru lecuit „boala copiilor” (adică epilepsia). Unele femei storceau din
pelinul cules o zeamă numită apă de pelin; cu aceasta, cei „groşi de obraz” puteau să-şi subţieze
pielea feţei.
Ca şi Ciurica, ciclul Circovilor are multe conexiuni cu femeia, în special
cu cea căsătorită. Aşadar, aceste sărbători marcau miilocul verii, timpul de
cumpănă când principiul masculine al verii tinde să fie înlocuit de cel feminine
al toamnei.
Sursă
de documentare: Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”, Editura
Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006.
SĂRBĂTORI POPULARE – PANTELIILE. SOLOMONARII.
În Calendarul popular şi în Panteonul
românesc, Panteliile (13 şi 27 iulie) sunt surorile lui Sântilie
(20 iulie), năprasnice reprezentări meteorologice care pârjolesc şi ard fără
milă recoltele în luna lui Cuptor. Se credea că forţa lor distrugătoare putea
fi diminuată prin diferite interdicţii de muncă instituite cu 7 zile înainte şi
cu 7 zile după Sântilie: pe 13 şi 27 iulie.
Solomonarii sunt oameni care ar avea ştiinţa de a conduce norii
încărcaţi cu grindină pe unde doresc. Sunt credincioşi şi înzestraţi cu puteri
supranaturale: „au şcoală unde învaţă”; „au o carte de citit de fac ce ştiu ei,
învaţă în oraşul sau cetatea Babariului”; „Solomonarii sunt oamenii lui
Dumnezeu şi numai unul din şapte iese solomonar. Ei dau piatră ca să
pedepsească pe cei care nu ţin sărbătorile, sau pe cei care au greşit cu ceva
înaintea lui Dumnezeu. Piatra se face din coada balaurului, încotro dă balaurul
cu coada, într-acolo bate şi piatra. De aceea, oricât de călduroasă ar fi vara,
balaurul tot rece rămâne; în fântâna unde nu este şarpe şi broască apa nu e
rece vara. Solomonarul
merge cu balaurul spre răsărit şi acolo, în ţările acele, îl vinde câte o
bucăţică pe care oamenii o ţin în fereastră ca să fie mai răcoare, că pe acolo
e tare cald” (Ion Ghinoiu, „Calendarul
ţăranului român. Zile şi mituri.”).
CREDINŢE POPULARE – SOARELE DEVORAT DE VÂRCOLACI
După credinţele vechi ale românilor,
eclipsele ar fi provocate de din trupul Soarelui ar curge şiroaiele de sânge,
scenă apocaliptică ce s-ar reflecta în acel moment într-un vas umplut cu apă în
curte. Din fericire, astrul zilei se reface imediat din bucăţile
care cad din gura vârcolacilor. Vârcolacii care mănâncă sau întunecă Luna şi
Soarele ar fi monştrii, proveniţi din al treilea sau al şaptelea copil născut
de fată mare, care ar locui în văzduh, printre nori sau deasupra norilor.
Iarna, când vârcolacii se pot transforma în oameni, coboară peste câmpuri şi
fac rele celor întâlniţi în cale.
Eclipsele pot avea şi alte cauze: Soarele este mâncat de Muma-Pădurii, este
dat jos de pe cer de vrăjitoare sau el însuşi îşi acoperă faţa luminată ca să
nu mai vadă păcatele de pe Pământ. Spectaculosul fenomen astronomic era interpretat
şi ca manifestare a mâniei lui Dumnezeu şi semn prevestitor de nenorociri.
Cuprinşi de spaimă, oamenii se închinau, făceau mătănii, aprindeau tămâie şi
produceau zgomote puternice (băteau toaca şi clopotele, loveau fiarele şi
căldările vechi din metal, trăgeau cu puştile, pocneau din bice, strigau) ca să
sperie şi să alunge vârcolacii când muşcau Luna şi Soarele.
Încheierea eclipsei era întâmpinată cu o mare explozie de bucurie, căci,
aşa cum credea poporul, Soarele de pe cer şi lumea de pe Pământ au fost salvate
de la pieire.
LEGENDE POPULARE ROMÂNEŞTI - VIŢA-DE-VIE DĂTĂTOARE DE PUTERE
Se spune că un împărat umblând prin împărăţia sa, a văzut câte pricini
pornesc de la vinul tulburător de minte. A hotărât atunci să stârpească
copăcelul blestemat al viţei-de-vie. Împăratul a murit şi alţii i-au luat locul
în scaun. Odată, un crai din ţara aceea a pornit la vânătoare de sălbăticiuni
prin codru. Şi-mpuşcă, şi-împuşcă, până dă de un urs. S-a luat după el şi l-a
gonit, până a ajuns la un schit unde trăia un călugăr bătrân, de pe vremea lui
Tata Noe. Cum aude gălăgia, călugărul iese din chilie, vede ursul şi pe cei
care-1 fugăreau. Se dezbracă de haina călugărească, îşi suflecă mânecile, iese
înaintea namilei, îl prinde de urechi, că începuse să tremure ca un miel. S-a
minunat împăratul şi l-a întrebat, de unde are atâta putere în trup? Acesta i-a
spus că are un butuc de vie, o tufă dătătoare de putere care face struguri la
vreme de toamnă. Prisosul îl strânge şi îl pune în pivniţă, de are tot anul.
Când a venit la vale, împăratul a dat poruncă tare: «De astăzi înainte tufa de
vie să aibă slobozenie să crească peste tot cuprinsul împărăţiei,
împărtăşindu-se oricine din darurile ei, dar numai atât, ca să fie voinic de-a
apuca şi ţine ursul de ureche»” (Butură, 1979, p. 250).
SĂRBĂTORI TRADIŢIONALE POPULARE – PRICOPUL ŞI GRINDINA (8 IULIE)
În fiecare an, pe 8 iulie, românii de altădată ţineau o sărbătoare numită
Pricopul, Precup, Pricoche sau Procopii. Se crede că Pricopul pricopeşte grâul,
secara, orzul, ovăzul, „pricopitul” nefiind altceva decât datul în copt a
grânelor. Dacă unii oameni uitau cumva să serbeze cum se cuvine ziua
Pricopului, aceştia aveau surpriza neplăcută să constate că sfântul le
„pricheşte” sau „pripeşte” grânele, adică le grăbeşte uscarea înainte ca acestea
să „bage” bob în spic.
Nu se muncea pe 8 iulie, deoarece se considera că Pricopul purta de grijă
celor ce lucrau pe câmp, apărându-i de vânturi şi de foc. Dacă ziua Pricopului
era ţinută potrivit datinilor bătrâneşti, ţăranii erau convinşi că sfântul le
va apăra semănăturile de grindină sau de piatră, „piatra” fiind numele sub
care era cunoscută grindina în popor. Credinţa aceasta era întărită de o alta,
conform căreia Pricopul, mulţumit de felul în care pământenii îi respectă
ziua, arde, adică topeşte, boabele de gheaţă (piatra) şi, în loc de grindină,
trimite pe pământ ploaie curată, de aici zicerea că, de Pricop „arde piatra în
apă”. Pe de altă parte, Pricopul se ţinea pentru ca femeile să nimerească bine
la coptul pâinii, al mălaiului şi al altor aluaturi, pentru ca acestea să nu se
„pripească”.
Ca să nu se abată grindina asupra
satului lor, oamenii nu trebuiau să muncească cele nouă joi de după Paşti, să
nu turtească sau să taie prune până la Sânziene, să nu arunce cu mere in sus
sau să le bată unele de altele până la Sântilie, să nu ciocnească ouă roşii în
prima zi de Paşti.
Cât priveşte originea grindinii, poporul a găsit, în credinţele moştenite
din vechime, şi o serie de explicaţii. Iată două dintre ele: una sugera că
aceasta nu ar fi decât „ploaia îngheţată de suflarea balaurului”, dirijarea ei
spre şi pe pământ revenind unor indivizi numiţi „solomonari” sau „farmazoni”
(cuvânt menit a-i desemna pe francmasoni); a doua explicaţie pleacă de la
denumirea populară a grindinii, adică de la piatră. Astfel se spune că norii nu
ar fl decât nişte pietroaie cereşti care, atunci când se izbesc sau se
prăvălesc, produc zgomotul tunetului şi ploaia cu gheaţă.
Pentru apărarea împotriva grindinii românii
foloseau câteva modalităţi arhaice, de natură magică: înfîngerea cuţitului sau
toporului în pământ, în grindă sau în pragul casei; trasul clopotelor
bisericii; aprinderea lumânării de la înviere; arderea copacului de la
Armindeni, a crengilor de tei de la Rusalii sau a sălciilor sfinţite de la
Florii; păstrarea, în zidurile caselor, a aşa-numitelor „ceraunii” sau pietre
de fulger, despre acestea crezându-se că sunt trimise din cer, prin intermediul
trăsnetului, de către Sfântul Petru.
CREDINŢE POPULARE ROMÂNEŞTI – NAŞTEREA, CĂDERE DIN RAIUL INTRAUTERIN
Se ştie că strămoşii noştri, traco - geto-dacii, aveau o altă percepţie
asupra a două momente bornă ale vieţii omeneşti: naşterea şi moartea. Spre
deosebire de contemporaneitate, în antichitate înaintaşii românilor se bucurau
la decesul unei persoane, în credinţa că
Zamolxe a luat-o lângă el, şi plângeau la naşterea pruncilor,
gândindu-se la chinul vieţii pământeşti.
Conform etnografului Ion Ghinoiu, la naştere, şocul căderii din Raiul
odihnitor al pântecelui matern în Iadul obositor al lumii de aici, unde totul
se obţine prin muncă şi trebuie învăţat mai întâi să trăieşti şi apoi să mori,
copilul reacţionează printr-un ţipăt sfâşietor. Întâmpinarea naşterii
copilului, adevărată dramă a nou-născutului, de către părinţi şi rude cu
bucurie şi, adesea, cu petreceri zgomotoase, este un comportament ciudat al
omului contemporan, în totală discordanţă cu geto-dacii care, după informaţiile
lăsate de Herodot, confirmate ulterior şi de alţi scriitori antici, „aici”,
între leagăn şi mormânt, este Iadul: „(…) rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile
ce va trebui să le îndure, odată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate
suferinţele omeneşti" (Herodot, Istorii, V, 4).
Alte mărturii ale acestui aspect la găsim
de la alţi învăţaţi ai lumii antice. „(...) La unii sunt deplânse naşterile
şi jeliţi nou-născuţii; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de
sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc” (Pomponius
Mela, Descrierea Pământului, II, 18-20).
„Pe bună dreptate neamul tracic a
pretins pentru sine faima de înţelepciune, prăznuind cu plânsete zilele de
naştere ale oamenilor şi cu veselie înmormântările.” (Valerius Maximus, Fapte
şi cuvinte vrednice de luare în seamă, II, 6, 12).
Românii păstrează, în obiceiurile de la
naştere şi înmormântare, elemente semnificative din filozofia strămoşilor lor
autohtoni, geto-dacii.
CREDINŢE POPULARE ARHAICE – UNELTE ALE MORŢII: SECERA ŞI COASA
În imaginarul popular Moartea
este o femeie fioroasă cu coasa pe umăr sau cu secera în mână, cu care seceră,
precum spicele de grâu, vieţile oamenilor. Simboluri ale morţii vegetale, coasa
şi secera au devenit, treptat, unelte ale morţii omului, în vremurile
preistorice cultura grâului a fost asemuită cu lacunara formulă a vieţii
omului: naşterea, căsătoria şi moartea. Ciclul vegetal al grâului care se
deschide cu sămânţa semănată (rit de înhumare), se continuă cu încolţitul (naşterea)
şi cu înspicatul şi fructificatul (nunta vegetală) şi se încheie cu seceratul
(moartea plantei). Conform gândirii magice, spiritul grâului locuieşte în
corpul plantei-mamă până la înspicat când se retrage în adăpostul impenetrabil
al bobului. La bătrâneţe planta îngălbenită şi uscată este jertfită de seceră,
fiară cu dinţi de piatră în gură în epoca neolitică şi din metal în epocile
bronzului şi fierului. După descoperirea coasei în Evul Mediu, această nouă
unealtă funestă este purtată şi de Moarte pe umăr. De altfel, pentru români,
care numesc tăişul coasei gură, iar zimţii secerei dinţi, verbul a secera este
sinonim, în contexte funerare, cu verbul a muri.
(Ion Ghinoiu – „Calendarul
ţăranului român – Zile şi mituri”, Editura Univers Encicloptedic Gold,
Bucureşti, 2019)
Foto: Arthur Verona (1867 - 1946)
– „Cosaşii”.
TRADIŢII, CREDINŢE POPULARE ROMÂNEŞTI - COCOŞUL, OROLOGIU PREISTORIC
Pentru a afla diferite momente ale zilei şi ale nopţii oamenii observau pe
cer Soarele şi Luna, stelele şi planetele. Însă, din cauza timpului noros,
aceşti aştri nu puteau fi observaţi întotdeauna, iar aprecierea poziţiei lor pe
bolta cerească cu ochiul liber era aproximativă. Ca să le indice orele pe
timpul nopţii, oamenii aveau nevoie de un orologiu terestru mai apropiat şi mai
uşor de observat. Înainte de a-şi bate capul pentru a crea maşinăria de măsurat
timpul, ceasornicul, omul a căutat în natură organisme vii care să-1 informeze
la diferite intervale despre scurgerea vremii. Din motive practice, acest
orologiu natural era de dorit să fie cât mai aproape de locuinţa şi gospodăria sa.
Cu mii de ani în urmă, popoare aflate în diferite colţuri ale lumii au
ales, surprinzător, acelaşi orologiu: cocoşul. Pliniu credea că pe „veghetorii
noştri nocturni i-a creat natura ca să trezească pe muritori la muncă şi să le
întrerupă somnul. Se duc cu Soarele la culcuş şi la a patra veghe ne cheamă la
griji şi la muncă. Ei nu suferă ca răsăritul Soarelui să ne afle nepregătiţi:
ziua ce vine o vestesc prin cântare, iar cântarea prin bătaia aripilor”. În
Antichitate, dar şi în Evul Mediu armatele purtau cu ele câte un cocoş pentru a
vesti schimbarea santinelelor pe timpul nopţii.
O funcţie asemănătoare îndeplinea şi cocoşul urcat cu câteva găini-neveste
la stânele carpatice de către păstorii români. Având darul de a cânta în
preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, când se credea că se confruntă
spiritele bune cu cele rele, poporul a pus la hotarul dintre ele un paznic de
nădejde: cocoşul. După cântatul său, spiritele necurate îşi pierdeau puterea,
se ascundeau pentru a intra din nou în acţiune în noaptea următoare. El anunţa
orele nopţii, dar şi curăţirea spaţiului nocturn de forţele ostile omului.
Ulterior, deşi ceasornicul a pătruns în
casele ţăranilor din cele mai izolate cătune, oamenii continuau să se orienteze
după cântatul cocoşilor care le indica cel puţin trei momente principale ale
nopţii: miezul nopţii - la primul cântat; trei ore înainte de ziuă - la al
doilea cântat; şi crăpatul de ziuă - când cântă mai des (pe cer apune Găinuşa
şi răsare Luceafărul de dimineaţă).
CREDINŢE, TRADIŢII ŞI LEGENDE POPULARE ROMÂNEŞTI – BLESTEMUL SFÂNTULUI PETRU
Poporul
roman s-a dovedit a fi, de-a lungul veacurilor, un izvor nesecat de
înţelepciune. Felul simplu de a trăi al românului de altădată, în comuniune
strânsă cu Dumnezeu, l-a ajutat să treacă peste tot felul de greutăţi. În
acelaşi timp, ţăranul, talpa ţării, a preluat şi a trecut mai departe bogăţia
de tradiţii, credinţe şi mituri ale înaintaşilor.
Una dintre legendele aflate în memoria colectivă şi
ajunsă la noi, cei din zilele de astăzi, este cea a blestemului aruncat de
Sfântul Petru asupra unor băieşi (mineri) cam fără minte. Ne-o povesteşte, aşa
cum a aflat-o la rândul său, etnologul Ion Ghinoiu:
„Demult, pe vremea când umbla Sf. Petru pe Pământ, spun bătrânii c-ar fi trecut
şi pe la Roşia Montană. Ca orice călător a nimerit într-o crâşmă. Roşienii
fiind tare îmbietori din fire, l-au înconjurat ca pe un străin ce era şi au
vrut să-l omenească cu vinars. Sf. Petru n-o vrut să primească îmbieturile
roşienilor. Atâta le-o trebuit, să fie refuzaţii de un moş. S-or luat la
bătaie.
«- Cum tu nu vrei să bei cu noi, te ţii măreţ, mai măreţ ca noi? Noi te-am
îmbiat din toată inima!»
Şi dă-i şi dă-i bătaie ca la hoţii de cai. După ce-o scăpat din mâna
băieşilor, Sf. Petru i-o blestemat şi el cu năduf: «Voi, roşieni, să umblaţi
tăt cu straiţele goale pe baie după aur şi oricât de mult găsiţi, să nu-1
puteţi ţine. Ce câştigaţi, la crâşme să daţi!“»
Se zice că sfinţii ştiu blestema tare frumos şi că se împlineşte tăt ce
spun. Şi de atunci roşienii tăt beau şi îmbie pe orice străin cu băutură din
uiaga lor. Blestemul îl cunosc numai bătrânii care or umblat cu străiţile tăt
goale. Ăia
tineri râd şi nu-i cred.”
Vocabular:
- baie:
aici, mină; - uiagă:
(regionalism) vas de sticlă pentru păstrarea lichidelor, clondir.
CREDINŢE POPULARE ROMÂNEŞTI – CUNUNA DE SÂNZIENE, SUBSTITUT AL ZEIŢEI AGRARE
Coroana împletită din floarea de sânziană (drăgaică) şi din spice de grâu
în dimineaţa zilei de Sânziene sau de Drăgaică (24 iunie) este substitutul
fitomorf al zeiţei agrare. Această efigie divină are puteri miraculoase:
purtată pe cap de o fecioară în ceremonialul numit Dansul
Drăgaicei simbolizează zeiţa agrară. Agăţată la fereastră, în
stâlpii porţilor, în crucile din hotar şi din cimitir are funcţia apotropaică
de apărare a oamenilor, animalelor şi holdelor de stihiile naturii (grindină,
furtună, vijelie, inundaţie).
Aruncată pe acoperişul casei sau al şurii indică, prin anume semne, dacă cel
căruia i-a fost menită sau cel care a confecţionat-o sau a azvârlit-o va trăi
sau va muri, dacă fata se va căsători în cursul anului şi cum îi va fi ursitul
(tânăr sau bătrân, frumos sau urât), dacă va fi sănătos sau bolnav, dacă va
avea noroc sau pagubă în casă.
Cununa de Sânziene care împodobeşte capul Drăgaicei în timpul dansului său
nupţial are aceeaşi semnificaţie ca şi colacul din făină de grâu pus de naşă pe
creştetul miresei în timpul colăcăriei (înainte de pornirea alaiului nunţii la
biserică) şi cu cununile împărăteşti puse de preot pe capul mirilor în timpul
cununiei creştine.
În toate cazurile se realizează transferul fertilităţii de la un substitut
al sacrului (colacul, cununa) la mire şi mireasă.
Împletirea Cununii de Sânziene şi obiceiurile legate de acestea au fost
atestate la românii de pretutindeni.