CREDINŢE POPULARE ROMÂNEŞTI – AMUŢITUL CUCULUI
Ziua solstiţiului de vară, când
încetează cucul a cânta, este numită în Calendarul popular Amuţitul
Cucului. Cântecul lui, orologiu pentru măsurarea timpului si surssă
de inspiraţie melancolică în folclorul de dor şi de jale, începe să fie auzit
la Blagoveştenie (sau ziua Cucului - 25 martie) şi încetează brusc, după trei
luni, la Sânziene, zi care mai e numită în popor şi Amuţitul Cucului (24
iunie). Conform tradiţiei, el s-ar îneca în această zi cu un bob de orz şi s-ar
transforma şase luni în uliu.
Oamenii au observat că scurtul şi
răsunătorul cântec al acestei păsări migratoare începe şi sfârşeşte la două
importante fenomene astronomice, indispensabile pentru întocmirea oricărui
calendar: echinocţiul de privara şi solstiţiul de vară. Fără acest comportament,
cucul ar fi avut puţine şansesă devină o pasare atât de îndrăgită
de români. Cucul indică, prin durata cântecului său, primăvara astronomică
cuprinsă între echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară şi, prin locul
unde cântă, de câte ori cântă, pe ce stă când cântă, norocul, sănătatea, căsătoria
şi moartea oamenilor. (Ion Ghinoiu)
CREDINŢE, TRADIŢII POPULARE – CALENDARUL CULEGERII PLANTELOR DE LEAC
Conform lui Ion Ghinoiu, repartiţia
zilelor favorabile recoltării florilor, frunzelor, seminţelor, fructelor,
rădăcinilor, bulbilor şi rizomilor plantelor tămăduitoare de boli de-a lungul
anului este numită calendar al
culegerii plantelor de leac. Spre deosebire de termenele recoltării plantelor
alimentare care pot varia în funcţie de condiţiile meteorologice, plantele de
leac se culegeau după un calendar cu zile şi momente ale zilei şi nopţii
riguros fixate de tradiţie. Zilele când se culegeau plantele de leac şi
tinctoriale sunt grupate în preajma echinocţiului de primăvară (Săptămâna Caii
lui Sântoader, Florii, Joimari, Sângiorz, Sângiorzul Vacilor), a solstiţiului
de vară (Todorusale, Ispas, Sânziene, Circovii de Vară, Ilie Pălie, Foca) şi a
echinocţiul de toamnă (Sântămărie Mare, Sântămărie Mică, Ziua Crucii).
Calendarul popular preciza ziua şi momentul zilei (noaptea, dimineaţa în
zori, la răsăritul Soarelui), dar şi locurile favorabile recoltării: curate,
neumblate de animale, păsări şi oameni, unde nu se aud câinii lătrând. Persoanele
care recoltau plantele de leac trebuiau să fie curate trupeşte şi sufleteşte,
să spună anumite cuvinte şi formule magice când le recoltau, să aibă o anumită
ţinută vestimentară, să răsplătească pământul pe care a crescut planta ruptă
sau smulsă cu pâine, sare, seminţe.
Cea mai importantă zi din an pentru culegerea plantelor de leac este considerată Sărbătoarea de Sânziene. Culegerea plantelor de leac în noaptea de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui, este o operaţiune incomodă, care nu ar fi fost efectuată de nici un iniţiat în medicina populară dacă nu ar fi aşteptat de la această acţiune anumite avantaje, reale sau imaginare
SÂNZIENELE - O SĂRBĂTOARE SOLARĂ A BUCURIEI
Sărbătoarea lunii iunie la români, alături de cea a Sfinţilor Petru şi
Pavel, estea cea a Sânzienelor. Ea face parte dintr-un scurt ciclu de renovare rituală a
timpului, nu întâmplător aflându-se în preajma solstiţiului de vară.
Imaginaţia populară a închipuit Sânzienele ca pe nişte fete
foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte prin păduri sau pe câmpii, aici, cel
mai adesea, dansând. Sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite
florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24
iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor,
toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc.
În popor se crede că în Noaptea Sânzienelor, zânele umblă pe
pământ sau plutesc prin aer şi împart rod holdelor şi femeilor căsătorite,
înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolile oamenilor, apără
semănăturile de grindină. Se spune că ar fi de ajuns ca oamenii să le
nesocotească ziua, acţiunile lor benefice transformându-se radical, aceste zâne
devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii.
În preajma sărbătorii Sânzienelor abundă practicile
premaritele, fetele mari având obiceiul să arunce o cunună de flori de
sânziene pe acoperişul casei. Cununa rămasă pe acoperiş era un motiv de mare
bucurie pentru fata care o aruncase, aceasta aşteptându-se la un măritiş
grabnic, poate chiar în acel an. Cununa căzută era aruncată încă de câteva ori,
pentru ca fata măcar să ştie câţi ani mai are de aşteptat.
Alte fete mari puneau sânziene sub pernă, acest fapt atrăgând, se zice,
visarea ursitului. Dacă nici aşa nu le apărea ursitul, atunci, a doua zi, spre
a fi măcar privite, fetele îşi prindeau buchete de sânziene în păr sau le
puneau în sân.
În dimineaţa zilei de 24 iunie multe fete obişnuiau să se scalde în rouă,
această adevărată apă divină. însă, pentru ca acest scăldat ritual să aibă
efectul scontat, trebuiau respectate anumite condiţii. Astfel, în zori, din
locuri necălcate, babele strângeau roua sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză
nouă, apoi o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă, babele nu vorbeau
deloc şi, mai ales, nu trebuiau să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea
erau împlinite, despre cine se spăla cu rouă aceea se spunea că va fi sănătos
şi drăgăstos peste an.
Practicile legate de cunună, aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă
numită Făclia de Sânziene, face ca
această sărbătoare să fie una solară, a Soarelui. Nu întâmplător,
se crede că astrul zilei se află acum la „o mare răscruce”, în dimineaţa
Sânzienelor spălându-şi faţa, jucându-se pentru câteva clipe şi apoi
odihnindu-se.
CREDINŢE, TRADIŢII OBICEIURI POPULARE ROMÂNEŞTI – FĂCLIA DE SÂNZIENE
Sărbătoarea
de Sânziene este una dintre cele mai importante sărbători ale anului şi, cu
siguranţă, cea mai importantă sărbătoare a verii. Legate de această zi,
strămoşii noştri aveau mai multe credinţe şi obiceiuri. Astfel, torţa aprinsă
în unele zone etnografice în noaptea de Sânziene (23/24 iunie), care
înfăţişează invincibilitatea Soarelui la solstiţiul de vară, este numită Făclia de Sânziene. Aceasta
se confecţiona dintr-un lemn de brad uscat şi crăpat la un capăt, unde se
îndesa şi se lega răşină şi surcele de molid cu fire de tort.
Seara, în
ajunul zilei de Sânziene, flăcăii se adunau pe o înălţime din afara vetrei
satului, se aşezau în formă de cerc, îşi aprindeau făcliile, se aliniau şi
începeau să descrie rotocoale în aer cu flăcările aprinse, învârtindu-le de la
răsărit la apus în timp ce strigau în cor: «Făclia, măăă!...» Făclia era
trecută printre picioare, lăsând impresia că feciorii sar peste foc sau
călăresc un cal de foc. Când făcliile erau pe cale să se stingă, feciorii
coboarau în sat şi împlântau făcliile în mijlocul livezilor.
Rotocoalele
de foc obţinute prin rotirea făcliilor de Sânziene în direcţia mişcării
aparente a Soarelui pe bolta Cerului în ziua cea mai lungă a anului exprimă
bucuria oamenilor pentru victoria luminii asupra întunericului, a căldurii
asupra frigului, a fertilităţii asupra sterilităţii, dar şi hotărârea flăcăilor
de a ajuta astrul vieţii să se menţină la înălţimea atinsă pe cer la solstiţiul
de vară. Fumul şi mirosul puternic de răşină arsă, strigătele puternice în cor,
arderea făcliilor şi împlântarea lor în grădini şi livezi alcătuiesc nucleul
unui spectaculos ceremonial nocturn încărcat de acte rituale apotropaice,
fertilizatoare şi divinatorii. (Ion
Ghinoiu, “Calendarul ţăranului roman. Zile şi mituri”)
CREDINŢE POPULARE ROMÂNEŞTI – OPINII DESPRE ORIGINEA CĂLUŞARILOR
Conform lui Ion Ghinoiu, reputat etnolog şi folclorist contemporan, de-a
lungul întregului Ev Mediu, Căluşul a fost o marcă identitară a românilor de la
nord şi sud de Dunăre. La nord de arealul compact al obiceiului căluşăresc au
fost atestate câteva urme la rutenii din Galiţia şi, de aici, elemente din ce
în ce mai rare şi mai şterse spre vestul Europei. Surprinzător, o variantă
asemănătoare cu modelul Căluşului carpato-dunărean a fost atestată la
extremitatea vestică a continentului. Astfel, etnologul Romulus Vuia era de
părere că „la englezi, Căluşul Hobbyhorse apare şi în societatea unor dansatori
care purtau clopoţei la picioare şi se numeau Morris-dancers. Ei umblau la
Paşti, la întâi mai, la Înălţarea Domnului, Rusalii şi chiar la ospeţe. În
epoca lui Shakespeare se produceau şi în teatru, după terminarea piesei, spre a
împrăştia impresia deprimantă exprimată de tragedii asupra publicului”.
Rămâne de cercetat cum a ajuns Căluşul carpato-dunărean la englezi şi
scoţieni. Prin celţii care au convieţuit o perioadă de timp cu dacii sau prin
intermediul legionarilor romani? “Se va mai găsi oare cineva să declare,
pornind de la această atestare a ceremonialului Căluşului la Londra, că «De la
Londra ne tragem!» sau «Noi suntem urmaşii Londrei», aşa
cum cronicarul moldovean şi apoi Şcoala Ardeleană ne-au spus că «Noi
suntem urmaşii Romei» şi că «De la Râm ne tragem»?”, se întreabă Ion
Ghinoiu în lucrarea „Calendarul ţăranului român. Zile şi
mituri” (Editura „Univers
Enciclopedic Gold”, Bucureşti, 2019).
CREDINŢE, MITURI, LEGENDE POPULARE – FATA-PĂDURII
În
panoplia de personaje mitologice din etnografia românească, alături de Dochia,
babele mărţişorului, Iele (zâne rele), Sânziene/Drăgaică (zâne bune), de
Dragobete, de căluşari, există şi Fata-Pădurii. O parte a credinţelor populare legate de acest personaj
ne dezvăluie etnologul Ion Ghinoiu în lucrarea sa „Calendarul
ţăranului român – Zile şi mituri”, Editura „Univers Enciclopedic Gold”,
Bucureşti, 2019.
Fata-Pădurii, fiică a Mumei-Pădurii, este o reprezentare mitică specifică
civilizaţiei lemnului. Locuieşte în fundul codrilor de unde vine adusă de
vânturi şi vijelii şi ia înfăţişarea iubitei feciorilor sau a unei zâne.
Călătoreşte numai pe timp de noapte şi poate lua şi chip de babă, de fiinţă
jumătate fată şi jumătate peşte sau animal, de obicei iapă. Ea amăgeşte
feciorii, pe care îi răpeşte, le face copii şi apoi îi lasă rătăciţi prin
pădure.
Spre deosebire de Muma-Pădurii, necăjită că oamenii îi taie copiii
(copacii) din pădure, Fata-Pădurii este veselă, cântă, horeşte. Ca reprezentare
antropomorfă, este înaltă, poartă părul lung până la picioare şi este încălţată
cu ciubote sau cizme de lemn. Umblă dezbrăcată, acoperită cu păr, sau îmbrăcată
în scoarţă şi muşchi de copaci. Privită din faţă seamănă cu o femeie, din spate
cu o covată (lemn scobit). Feciorul poate scăpa de dragostea ei cu ajutorul
vrăjitoarelor care confecţionează un om din paie, îl îmbracă cu hainele
bărbatului şi îl duce la o răscruce de drumuri. Păcălită, Fata-Pădurii frământă
(iubeşte) omul de paie şi aşa îi dă pace feciorului. Se fereşte, în schimb, de
bărbaţii care poartă brâu, curea, brăcinar de tei. Cel care reuşeşte să o
încingă peste mijloc îi ia puterea şi poate afla de la ea mari secrete.
Duşmanul ei este Omul-nopţii sau Omul-de-miază-noapte, care o prinde, o
spintecă şi o pune în foc. În unele zone etnografice este confundată cu
Muma-Pădurii.
LEGENDE POPULARE LEGATE DE ZILELE DE POST
În aceste zile
traversăm postul care întâmpină sărbătoarea Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel,
care va fi celebrată pe 29 iunie. Postul
Sănpetrului, ne transite etnologul ieşean Marcel Lutic, „era ţinut pentru foamete,
grindină şi pentru sănătatea oamenilor şi a vitelor. În legătură cu originea
acestui post, se povesteşte că Sfinţii Petru şi Pavel ar fi intrat odată într-o
crâşma în care oamenii jucau de rupeau podelele. Fără voia lor, cei doi sfinţi
au fost siliţi să intre în joc şi, drept pedeapsă, au hotărât singuri ca
sărbătoarea lor să fie precedată de post”. (Timpul sacru. Sărbătorile de
altădată”, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006.
O altă legendă legată de zilele de
postire ale românilor din vechime o aflăm din cartea Elenei Niculiţă-Voronca – „Datinile şi credinţele poporului român adunată şi
aşezate în ordine mitologică”, Editura Polirom, Iaşi, 1998:
Steaua ciobanului
„Ciobanii n-ar mânca frupt în zile de sec, Doamne fereşte!
Ţin pentru oi. Tocmai sara, după ce a răsărit Steaua ciobanului (Luceafãrul,
steaua care mai întâi răsare), atunci să înfruptă. De acelaşi obicei să ţin şi
ceilalţi oameni, în zilele de post ale săptămânei, care nu voiesc să ţie pân’ a
doua zi. De aceea să zice că Steaua ciobanului e pentru post. – Unii mănâncã
mai târziu, după ce au răsărit toate stelele”
CREDINŢE, TRADIŢII, SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – SFÂNTUL ONUFRIE SAU SĂRBĂTOAREA ŞOARECILOR (12 IUNIE)
Pe 12 iunie se ţinea pe vremuri ziua unuia din cei cinci „sfinţi mărunţi”
despre care am amintit într-un material anterior, anume Onufrie. Oamenii considerau
că serbând această zi va fi „belşug în câmp”, la Sfântul Onufrie încheindu-se
practic primăvara. Se spune că Soarele dă înapoi, cu foarte puţin, începând
mersul său spre iarnă. În comunităţile tradiţionale româneşti, semănăturile
trebuiau neapărat puse în pământ cu o săptămână înaintea Sfântului Onufrie, în
săptămâna dinaintea acestei sărbători putându-se semăna numai hrişcă. Prin
satele Moldovei se credea că o ploaie pe 12 iunie însemna dispariţia
şoarecilor pentru tot restul anului, tocmai de aceea ziua Sfântului Onufrie mai
era numită şi Sărbătoarea sau Nunta Şoarecilor. E timpul în care şoarecele cel
mare le zicea celorlalţi şoareci: „Dragii mei, nuntaşii mei,/Cătaţi şi vă
ospătaţi/Şi de bortă cătaţi./Că nunul cel mare,/Rea cătătură are”.
Nunul cel mare, adică motanul, ar fi
fost creat special de Dumnezeu pentru a salva corabia lui Noe ameninţată de
mulţimea de şoareci care începuseră să roadă până şi lemnul corăbiei.
Potrivit mentalităţii arhaice, şoarecele
nu putea fi decât opera Dracului, românii crezând că e făcut din balele lui
Scaraoţchi. S-a spus chiar că şoarecele e curat dracul, „că el ce
pozne îţi face, numai dracul ţ-o mai face”.
Gospodarii ale căror pisici nu reuşeau să le vină de hac hrăpăreţilor
şoareci, recurgeau la tot felul de practici magice, astfel, se lua aţa de la un
sac, se legau 99 de noduri şi se zicea. „Eu nu leg aţa, ci leg gura şoarecilor
de la casa mea şi-i trimit la moară, unde este hrană de ajuns”. Alţii reuşeau
să-i descânte în aşa fel încât şoarecii se adunau în cârduri şi porneau spre locul
indicat de descântător.
Prin popor se mai aminteşte de răspunsul pe care un şoarece l-ar fi dat la
judecată. Acuzat fiind de un om că, deşi i-a dat un sac întreg de mâncare,
nesătulul şoarece a ros până şi fundul sacului, răspunsul său a fost: „Eu nu
vreau să mănânc strânsura altuia, ci vreau să-mi câştig hrana cu sudoarea
frunţii mele. De aceea mi-a lăsat Dumnezeu dinţişorii ăştia, ca să rod cu ei. Eu mi-am făcut meseria
şi am ros sacul omului. Nu vreau mâncare de
pomană şi fără trudă de la nimeni!”.
Aşadar, oamenii de altădată vedeau în şoareci încarnarea unor spirite ale
strămoşilor, aceste spirite răspunzând adesea şi de rodul ogoarelor. În măsura în
care erau respectate, ele asigurau acest rod.
Sursă de
documentare: Marcel Lutic, "Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.", Editura Fundaţiei
Academice AXIS, Iaşi, 2006.
CREDINŢE, TRADIŢII, SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – COACEREA GRÂULUI ŞI SFINŢII MĂRUNŢI (10-19 IUNIE)
În fiecare an, în perioada 10-19 iunie, mai ales în Moldova,
erau ţinute o seamă de sărbători pentru împârguirea (datul în pârg) şi coacerea
grâului şi orzului. Astfel, pe 10 iunie poporul îl serba pe Timotei, pe 11 iunie pe Vartolomei, pe 12 iunie pe Onufrie, pe 13 iunie pe Elisei, iar, uneori, pe
19 iunie pe Iuda.
În timp, aceşti sfinţi au ajuns să fie numiţi „mărunţi”,
explicaţia ţinând de reformarea calendarului, prin trecerea la stilul nou în
anul 1924. În aceste condiţii, importanţa sfinţilor amintiţi a scăzut foarte
mult, vremea efectivă a coacerii grâului deplasându-se brusc cu circa două
săptămâni mai târziu. Sute de ani „sarcina” principală a acestor
sfinţi era aceea de a „băga” bob spicului de grâu şi orz şi de a fertiliza holdele
semănate. Bineînţeles, zilele consacrate „sfinţilor mărunţi” trebuiau cinstite
prin nelucrare, altfel grâul nu se mai cocea. Oamenii ştiau că dacă îndrăznesc
să lucreze îi aşteaptă hale, adică furtuni mari însoţite de piatră, la secerat
văzând că grâul are spicul sec. Cei care nu voiau ca viermii să le strice curechiul aveau
grijă să păzească mai ales ziua Sfântului Onufrie.
Aceste cinci zile erau pentru românii de altădată sărbători
importante, comunităţile arhaice româneşti socotindu-le „barometrele” care
anunţau în special coacerea grâului şi a orzului. O dată cu rămânerea în urmă a
calendarului iulian (stilul vechi) faţă de timpul astronomic exact, aceste
sărbători au devenit zile aproape obişnuite, sfinţii care le patronau începând
să fie socotiţi… mărunţi.
Sursă de documentare: Marcel Lutic, "Timpul sacru. Sărbătorile de
altădată.", Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006.
CREDINŢE, TRADIŢII, SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – 11 IUNIE, SFÂNTUL VARTOLOMEI ŞI SĂRBĂTOAREA GRÂULUI
Ieri am amintit de zilele Sfinţilor mărunţi, care erau sărbătoriţi, în
vechime, pe
10 iunie - Timotei, pe 11 iunie - Vartolomei, pe 12 iunie - Onufrie, pe 13 iunie - Elisei, iar,
uneori, pe 19 iunie - Iuda.
Ei bine, cea mai importantă zi din acest ciclu era cea a Sfântului
Vartolomei, zi numită şi Vărtolomei.
Pe stil vechi, în această zi cade solstiţiul de vară, ziua fiind socotită prag
sau hotar între anotimpuri. Se spunea că acum vara se întorcea cu faţa spre
iarnă, lumina zilei şi căldura scăzând puţin câte puţin. În pădure, frunza se
răsuceşte pe alun, plop şi tei, pregătindu-se să cadă, în timp ce cucul, la
exact trei luni de la echinocţiul de primăvară, se zice că se îneacă cu un bob
de orz, indicând astfel timpul bun pentru începerea cositului. De la Vartolomei
porumbul creştea „ca smuls din pământ”, tot de acum începându-se numărarea
zilelor pentru a afla vremea favorabilă semănatului grâului de toamnă. Ziua de 11 iunie mai era numită şi Sărbătoarea Grâului, crezându-se că din această
zi începe să se usuce sau să pocnească rădăcina grâului şi să se coacă bobul în
spic. Prin sate se auzea des spunându-se că „grâul are şi el o sărbătoare” şi
ar fi mare păcat să lucrezi acum. Această sărbătoare era anunţată şi pe cer,
prin răsăritul Găinuşei cu pui (Pleiadele), ciobanii, mai ales, ţinând tare
mult să o vadă răsărind prima oară, crezând că le va merge bine la oi.
Sursă de documentare: Marcel Lutic, "Timpul sacru.
Sărbătorile de altădată.", Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006.