Noutati

DIN CREDINȚELE POPULARE – SĂRBĂTOAREA OUĂLOR SAU MIEZUL PĂREȚII

La jumătatea Postului Mare, strămoşii noştri ţineau Sărbătoarea Ouălor, sărbătoare numită şi Sfintele Păresimi, Miezul sau Miaza Păresii sau Păreţii. Cuvântul „păresimi” (sau, cum îi spunea poporul, „păreţi”) provine din latinescul quadrogesimo, care înseamnă „40 de zile”, adică cât se considera că ţine efectiv Postul Mare, Săptămâna Patimilor având un statut special, în timp şi această săptămână a intrat în ceea ce numim obişnuit Postul Mare, aşa încât Miezul Păreţii cădea la 24 de zile de la Lăsatul Secului de Brânză, acum întâlnindu-se cele două jumătăţi egale, Sărbătoarea Ouălor fiind socotită un fel de “părete” care desparte Postul Mare în două.
Pe vremuri, mai ales femeile, ţineau Sfintele Păresimi ca pe o duminică, fiind interzise cu desăvârşire anumite munci, precum: torsul, ţesutul, cusutul, periatul, urzitul, şi, mai ales, unsul pereţilor. Astfel că, după o credinţă larg răspândită altădată, că tot ceea ce se lucra în această zi se strica, nici un lucru neputând fi dus până la capăt.
Să nu se bucure însă leneşii, pentru că ceva-ceva tot se putea face în această zi, anume număratul ouălor.
Un obicei larg răspândit pe vremuri interzicea să iei ouă de pe cuibare de la Lăsata Secului până la Miezul Păresimilor. Dacă trebuia neapărat să iei un ou, atunci mai întâi trebuia scuipat. În legătură cu strânsul şi număratul ouălor în această zi existau mai multe motivaţii; una ne spune că se făcea acest lucru pentru a nu se strica ouăle până la Paşti; alta, pentru că numai astfel se spera ca găinile să facă mai multe ouă! Cele mai multe femei păstrau aceste ouă pentru a le face roşii sau pentru prepararea cozonacului şi a păştii, toate ouăle de la Miezul Păreţii nefiind bune de clocit.
Mai precizăm că Ziua Ouălor era foarte aşteptată de copii, aceştia ajutându-şi mamele la alesul celor mai bune ouă ce urmau a fi înroşite sau închistrite. Astfel, pruncii alegeau mai ales ouăle de găini negre, ouă numite „hărăpeşti”; aceste ouă aveau coaja gălbuie, fiind mult mai tari decât celelalte. Puse deoparte, înroşite într-un mod mai deosebit, acestea îi ajutau pe posesorii lor să câştige la Paşti multe alte ouă!
De remarcat că în spatele unor practici aparent banale se afla o grijă specială pentru unul din elementele centrale ale sărbătorii pascale, oul, simbolul începutului, dar şi al învierii Domnului.

by Carmen Saeculare

SĂRBĂTOAREA BUNEI VESTIRI ȘI PRIMUL CÂNTAT AL CUCULUI ÎN CREDINȚA POPULARĂ

Potrivit creştinilor, pe 25 martie Arhanghelul
Gavril i-a vestit Fecioarei Maria că a fost aleasă de Dumnezeu să dea naştere
Mântuitorului Hristos. în calendarul popular sărbătoarea aceasta se mai numeşte
şi Blagoviştenia.

O altă denumire din popor era Ziua Cucului. Cucul,
perceput ca încarnare a strămoşului mitic, pasăre cu un pronunţat substrat
erotic, anunţa sosirea efectivă a primăverii. Primul său cântec se întâmpla, de
obicei, la Buna Vestire, fiind aşteptat de toţi oamenii în haine curate,
veseli, cu stomacul plin şi cu bani în buzunare. Dacă nu erau îndeplinite
aceste condiţii rituale, oamenii respectivi nu beneficiau de toate acele
lucruri în anul care urma. Dacă primul cântec al cucului era auzit cumva pe
stomacul gol, în partea stângă sau în spatele omului, erau semne de rău augur,
după cum indică şi versurile: „Cucu-n spate mi-a cântat / Şi moartea m-a
săgetat!”; mai mult, dacă cineva auzea cucul toată primăvara se credea că va
muri în scurt timp! Pe aceleaşi coordonate se situează şi întrebarea: „CucuLe,
puiucule! / Câţi ani îmi vei dărui / Până ce eu voi muri?”, după care se număra
cântecul cucului (de câte ori îşi striga numele). Pe de altă parte, flăcăii şi
fetele îl întrebau pe cuc lucruri care îi interesau mai mult, precum: „Cucule,
voinicule! / Câţi ani îmi vei da / Pân' m-oi însura (mărita)?”. Tăcerea cucului
aducea mare bucurie celor care întrebau, deoarece aceasta echivala cu o
căsătorie grabnică, în vreme ce cântatul cucului îi aducea la disperare pe
tineri, fiecare glas fiind socotit un an de aşteptare.

Fetele mari nu se sfiiau să-l ucidă, capul cucului
fiind considerat unul dintre cele mai sigure talismane; pus de fete în sân
atunci când mergeau la joc, se credea că face ca respectivele fete „să fie
dorite şi aşteptate cum e cucul!”. De asemenea, craca pe care a cântat cucul de
ziua sa, era tăiată şi pusă în scăldătoarea fetelor, în aceeaşi speranţă că ochii
flăcăilor nu le vor ocoli. Mai mult, prin Bucovina, cei îndrăgostiţi credeau că
vor putea fi trataţi de boala... iubirii ungându-se în dreptul inimii cu untură
de cuc! Comportamentul cucului a făcut din el un simbol al nestatorniciei şi,
mai ales, al adulterului, al dragostei tăinuite, numită în popor şi „boala
cucului”, aici avându-şi originea şi cunoscuta expresie „Măi băiete cucuiete ce
ţi-e capul tot la fete!”.

La Buna Vestire se fac multe praznice şi se dă de
pomană. După cum se ştie, acum este şi dezlegare la peşte, peştele fiind
celălalt „personaj” central al acestei sărbători. În plan simbolic, peştele se
apropie de cuc, având un pronunţat substrat sexual. Există în popor un basm în
care o tânără fată rămâne gravidă după ce a mâncat peşte. Consumul ritual de
peşte este justificat prin credinţa că cei ce vor face aşa vor fi sănătoşi ca
peştele tot anul. Totuşi, existau oameni care nu aveau voie să consume peşte;
astfel, femeile gravide care mâncau peşte năşteau copii băloşi şi mucoşi, iar
copiii care încă nu apucaseră să vorbească ar fi rămas muţi ca peştii dacă
mâncau peşte în general, nu numai la Buna Vestire.

Vremea din fiecare sfert de zi al acestei sărbători
se crede că prevesteşte un anotimp întreg. De asemenea, se spune că vremea de
acum se va repeta la Paşti.

Aceasta este sărbătoarea Blagovişteniei, una în
care cucul şi peştele au roluri principale. Însă, în spatele lor, trebuie să
vedem tot spiritele strămoşilor, spirite care veghează mereu la buna rânduială
a lumii cu dor, adică a lumii celor vii. (etnograf Marcel Lutic)

by Carmen Saeculare