OMAGIU ADUS MEMORIEI JUDECĂTORULUI CONSTANTIN GRIGORIU
Constantin
Grigoriu a fost în veacul trecut un nume important pentru comunitatea nemţeană.
Jurist de profesie, numele său a fost strâns legat de istoria primei echipe de
fotbal a oraşului reşedinţă de judeţ.
Constantin
Grigoriu s-a născut în ziua de 23 septembrie 1907, la Piatra-Neamţ. A absolvit
cursurile Liceului „Petru Rareş” şi apoi Facultatea de Drept din Iaşi.
Cariera
profesională şi-a început-o ca ajutor de judecător, devenind apoi judecător la
Judecătoria Mixtă din Piatra-Neamţ şi la Tribunalul Regional Bacău.
A făcut parte,
încă de la înfiinţarea sa (1919), din echipa de fotbal a Asociaţiei Sportive şi
de Fotbal Ceahlăul, club care a căpătat personalitate juridică în anul 1932.
A fost decorat cu
„Coroana României”, „Steaua României” şi „Crucea Comemorativă a Veteranilor de
Război”.
A fost vreme de
trei decenii membru şi conducător al Comisiei de fotbal a Consiliului Judeţean
de Educaţie Fizică şi Sport.
În anul 1999 i s-a
acordat titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Piatra-Neamţ.
A decedat în 2008,
la vârsta de 101 ani.
Sursă documentare:
Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”.
Sursă foto: Dor de
Neamţ.
PERSONALITATEA ZILEI - DUMITRU VĂCARIU
Dumitru Văcariu s-a născut la Boboieşti, Pipirig, Neamţ. Este cunoscut ca profesor, prozator, autor dramatic. Absolvent al Şcolii Normale din Piatra-Neamţ şi al Facultăţii de Filologie-Istorie, Iaşi, a fost director la Casa Raională de Cultură din Vaslui. În 1958, a fost arestat pentru „delict împotriva ordinii sociale”. Reabilitat ulterior, a deţinut funcţia de şef de secţie la Muzeul Literaturii Române Iaşi (1969-1992).
A debutat în „Viaţa studenţească”, iar editorial în 1979, cu volumul de proză scurtă „Dincolo de poveste”. Alte cărţi: „Ochii viperei”, „Praznicul orbilor”, „Porumbeii albaştri”, „Bărzăunul şi restul lumii”; „Vornicul Ţării de Sus”; „Poteci fără întoarcere”; „Comoara” „Aventură dincolo de timp”; „Cronica regatului blestemat”; „Planeta lui Orim” „Casa cu iederă”. A avut colaborări la reviste literare din Iaşi şi din ţară.
Sursă documentare: Constantin Tomşa - "Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ". http://www.culturaneamt.ro/dumitru-vacariu/
CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU - DIPLOMAT, PREOT, SCRIITOR DE SUCCES ÎN EUROPA VEACULUI XX
Unul dintre scriitorii importanți ai Europei veacului XX este nemțean. S-a născut la Valea
Albă - Războieni, a făcut studii universitare la București, a fost diplomat în
Croația, reprezentând interesele României la Zagreb, apoi, după Al Doilea
Război Mondial și după sovietizarea României, în 1948, a luat calea exilului,
stabilinsu-se la Paris. Acolo avea să scrie, în 1950, capodopera „Ora 25”, roman considerat, alături de „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley, „Procesul” lui Franz Kafka și „1984” creat de George Orwell, una dintre cărțile de primă mărime ale
secolului al XX-lea.
„Ora 25” a avut un așa mare succes
încât s-a ajuns și la ecranizarea sa. Regizorul filmului omonim, Henri Verneuil,
l-a ales pentru rolul principal pe celebrul actor Anthony Quinn, cel care avea
să îi dea viață țăranului român Johan, considerat evreu și ajuns, în timpul
celei de a doua conflagrații mondiale, prizonier la nemți, apoi la ruși și, în
cele din urmă, la americani.
Însuși Mircea Eliade aprecia acest roman, adresându-i-se autorului: : „N-am
citit nimic, în nici o literatură, care să se apropie, cât de departe, de
teroarea istoriei pe care o îndură personajele Dumitale. Consider «Ora 25» una
dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările.”
Constantin Virgil Gheorghiu (căci despre el este vorba) s-a născut la 15 septembrie 1916, ca fiu și
nepot al preoților care slujeau în comunitatea satelor comunei Războieni. A
absolvit Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chișinău, apoi a urmat studii
universitare în Litere și Filosofie, la București, și în Teologie, la
Heidelberg (Germania).
A debutat cu versuri în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”, apoi,
editorial, în 1937, cu „Viața de toate zilele” (Editura Cartea Românească,
București).
Parcursul scriitoricesc de tinerețe cuprinde lucrările: „Caligrafie pe zăpadă” (pentru care a primit Premiul Fundației Regale) și „Armand Călinescu” (Editura Socec, București, 1940), „Ard malurile Nistrului: mare reportaj de război din teritoriile desrobite” (Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1940), „Cu submarinul la asediul Sevastopolului” (Editura Națională, București, 1942), „Am luptat în Crimeea” (Editura Națională, București, 1942), „Ceasul de rugăciune”, poezie (Editura Națională, București, 1942), „Ultima oră” (Editura Națională, București, 1943).
În 1943, a fost numit atașat de presă al Ambasadei românești din Croația. Atunci a început lungul drum al pribegiei sale, trecând, prin Austria, în Germania, unde s-a refugiat 1944, pentru ca în 1948 să se stabilească în Franța. Experiența aceasta este prezentată pe larg în „Ispita libertății”, cartea în care doi apatrizi (autorul și soția sa) străbat, în mijlocul valului de refugiați, Croația, Austria și Germania, întâmpinând primejdii fără seamăn.
În cei patruzeci și nouă de ani pe care i-a trăit departe de pământul țării,
Constantin Virgil Gheorghiu a fost mereu cu gândul la locurile natale. Așa se
explică că o parte din creația sa din perioada franceză (patruzeci de titluri)
se referă la locurile ținutului Neamț: „Nemuritorii de la Agapia, „Casa de la
Petrodava”, „Poporul nemuritorilor” și „Tatăl meu, preotul care s-a urcat la Cer”.
Un alt titlu de succes al lui Constantin Virgil Gheorghiu este romanul „Cravașa” (1960), scris sub influența filosofiei absurdului, dominantă în Franța anilor ’50-’60. El transferă în paginile cărții o serie de motive de reflexie din gândirea filosofului Albert Camus, pe care l-a cunoscut în 1949 și făță de care a nutrit o mare admirație. Personajele din „Cravașa” se lovesc de sentimentul absurdității. Este pusă în discuție dilema dacă nedreptatea făcută omului vine dintr-o greșeală (păcat) a(l) comunității în care trăiește sau se datorează istoriei, care se prăvălește uneori cu furie oarbă, irațională asupra sa.
În 1963 a fost hirotonit ca preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris.
Dintre toate cărțile scrise de Constantin Virgil Gheorghiu după momentul
hirotoniei, „Spioana” rămâne, în viziunea criticii literare franceze, romanul cel mai izbutit.
Activând deja ca preot la Biserica „Sfinții Arhangheli” din Paris, în 1971 primește rangul de iconom stavrofor, aflându-se sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constatinopol.
Până la trecerea sa în veșnicie, petrecută la 22 iunie 1992, la Paris,
Constantin Virgil Gheorghiu a continuat să scrie, trimițând mereu gândul său
asupra țării de origine.
După moartea scriitorului, familia a donat Bibliotecii Academiei Române
arhiva lui în limba franceză. Referindu-se la această donație, ca și la opera
în întregime a lui Constantin Virgil Gheorghiu, academicianul Eugen Simion,
reputat critic literar, consideră că „merită cu prisosință a fi cercetată.”
Valentin ANDREI
OMAGIU ADUS SAVANTULUI CONSTANTIN BORŞ
Constantin
I. Borş s-a născut pe 24 august 1928,
la Borşeni, Războieni,
Neamţ.
A fost un eminent
profesor universitar, doctor docent, om de ştiinţă, publicist, care a absolvit
Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ, Facultatea de Matematică-Fizică şi
Facultatea de Construcţii, Iaşi.
A avut contribuţii
deosebite în domeniile: mecanica mediilor continue, teoria elasticităţii,
mecanica cerească şi teoria relativităţii. După specializarea din Polonia şi
S.U.A., a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Academiei.
A scris numeroase
studii de specialitate în reviste din ţară şi străinătate, precum şi două cărţi
pe care le-a publicat: „Teoria elasticităţii corpurilor anizotrope” (1970),
„Tratat de mecanică” I- II, pentru studenţi.
A susţinut lecţii
la universităţile din Paris, Berlin, Praga, Varşovia, Roma, în centre din
Algeria şi Zair.
A trecut în
nefiinţă în ziua de 27 aprilie 1996.
ASTĂZI, 16 AUGUST, ÎI SPUNEM „LA MULŢI ANI!” ARTISTULUI PLASTIC MIRCEA TITUS ROMANESCU
S-a născut pe 16 august 1950, la Piatra-Neamţ. A absolvit Institutul
Politehnic Bucureşti şi Universitatea de Arte.
Master în „management şi impresariat în arte vizuale”, este membru al
Uniunii Artiştilor Plastici din România, al Asociaţiei Internaţionale a
Artiştilor Plastici UNESCO şi ARIPA din Torino. Expoziţii: Bacău, Bârlad,
Bucureşti, Chişinău. Piatra-Neamţ, Timişoara, Austria, Bruxelles, Cehia,
Veneţia, Olanda. Germania.
Premiul I la Festivalul Naţional şi câştigător al Concursului
Cooymans-Covalenco.
Recent, în luna iulie a anului 2020, a
expus, alături de alţi colegi din ţară, pe simezele Muzeului de Artă din
Piatra-Neamţ, în expoziţia colectivă denumită „ÎNTÂLNIRE”, eveniment organizat de Centrul pentru Cultură şi arte „Carmen
Saeculare” Neamţ.
Despre personalitatea complexă a lui Mircea Titus Romanescu cuvinte de apreciere a scris reputatul critic
de artă Valentin Ciucă: „pictor, grafician şi
manager cultural, Mircea Romanescu are o bună circulaţie în
Romania şi a sondat cu eficienţă pieţele artistice externe în Italia, Franţa,
Olanda şi nu numai. Asemenea mobilitate fizică şi intelectuală i-a permis
accesul la o imagine de artist racordat la strategiile artistice europene,
fiind consultat ca expert în artă. În consecinţă, expoziţiile sale sunt
veritabile evenimente, fiind însoţite de o bună mediatizare şi un protocol
adecvat. Tipăriturile editate cu aceste prilejuri au statut de opere în sine,
iar publicul îl răsplăteşte pentru acest lucru. În planul artei vizuale,
cultivă cu egal interes acuarela şi pictura, fiind în chip natural performant
în ambele direcţii. Recunoscând ca mentori pe Elena Uţă Chelaru şi Simona
Vasiliu Chintilă, a preluat personal lecţia vastei construcţii din
viziunile ample, monumentale ale Parisului de la prima artistă şi monumentalitatea
rafinată prin culoare, desenul riguros de la cea de a doua. A rezultat un
convingător ciclu olandez prin expresie şi un altul, al Veneţiilor. Fulgurante
impresii acuarelate cu fior nostalgic şi glorios totodată, picturi de tensiune
imaginară, determină raporturile subtile dintre real şi ireal. Oricum, mediul
acvatic îi solicită retina să reacţioneze în sensul unor visări colorate,
într-o ritmică cu sugestii muzicale. Spaţiul olandez, supralicitat cromatic,
face ca reaţiile sale să fie în nota unui entuziasm perceptiv stenic. Ansamblul
creaţiei relevă spiritul rafinat al unui artist a cărui nelinişte şi permanentă
căutare devine, în sine, un stil.” (Valentin Ciucă, „Un secol de arte frumoase
în Moldova”, Editura ART XXI, Iaşi, 2009)
Credit
foto: Mircea Titus Romanescu, “Peisaj bucovinean”, 50 X 60 cm, ulei pe pânză
in, 2019, COLECŢIA FUNDAŢIEI MIRCEA TITUS ROMANESCU, „Autoportret”.
OMAGIU ADUS SCRIITORUL LAURIAN ANTE
S-a născut în ziua de 10
august 1931, la Cluj.
A a fost absolvent al
Şcolii Superioare de Cinematografie, Bucureşti. Stabilit la Piatra-Neamţ, a
frecventat Cenaclul literar „Slova nouă”.
În 1995, se mută la
Roman, oraş în care a fost redactor 1a „Cronica romaşcană” şi „Gazeta de
Roman“. A realizat colaborări cu „Luceafărul”, „Urzica”, „Contemporanul”,
„Asachi“, „Convorbiri literare”.
A fost membru fondator al
Societăţii Scriitorilor din judeţul Neamţ.
Lui Laurian Ante îi
datorăm următoarele cărţi publicate: „Hoţul de câini”, „Nea Fane”, Ninge peste
Farcaşa”, Confesiune târzie”, „Gânduri prin astre”, „Singuri”, „Taifunul îşi
ascute dinţii”, „Alba-neagra”, „Cain şi Abel”, „Capriciile doamnei M.”,
„Ingratul joc al iertării“. „Maimuţele roşii”, „O antologie a literaturii
nemţene”.
A trecut la cele veşnice pe 27 decembrie 2004, la Iaşi.
OMAGIU ADUS MEMORIEI MARELUI MUZICIAN MIHAI JORA
În fiecare an, pe 2 August ne amintim de marele muzician român Mihail Jora. Născut la Roman, viitorul
compozitor și dirijor de talie mondială a absolvit Conservatorul ieșean. Apoi,
a aprofundat studiile privind compoziția la Conservatorul din Leipzig
(1912-1914), unde i-a avut drept magiștri pe Max Reger (compoziție) și Robert
Techmuller (pian). În anii 1919 și 1920 a studiat la Paris, fiind îndrumat de
compozitorul Florent Schmitt.
A fost, de asemenea, licenția în Drept.
Personalitate complexă a muzicologiei românești, Mihai Jora este considerat
de marea majoritate a specialiștilor domeniului drept muzicianul care, alături
de George Enescu, a dominat viața muzicală românească a primei jumătăți de veac
XX.
Compozitor deoasebit de talentat, cu studii temeinice în domeniu, ajutat și
de o inteligență remarcabilă, Mihail Jora este creatorul unui număr
impresionant de lucrări, cuprinse în peste cincizeci de opusuri. A fost
răsplătit de tagma muzicală cu multe premii și distincții.
A făcut – alături de compoziție –, critică muzicală, în paralel cu
desfășurarea unei impresionante cariere de dirijor.
A fost unul dintre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români,
fiind vicepreședinte al acestei entități până la transformarea sa în Uniunea
Compozitorilor din Republica Populară Română (1949).
A fost membru titular al Academiei Române, profesor și rector al Academiei
Regale de Muzică din București (transformată ulterior în Conservatorul „Ciprian
Porumbescu”) și primul director muzical al Societății Române de
Radio. În semn de cinstire, instituția a dat numele „Mihail Jora” propriei săli de concerte.
În plan uman și social, Mihail Jora a fost recunoscut drept o persoană de
acțiune caracterizată de fermitate, sinceritate și strictețe, aflându-se în
nenumărate rânduri în opoziție cu autoritățile statului de după anul 1945.
A trecut în neființă la 10 mai 1971, la București.
Surse de dcumentare: Constantin Tomșa - „Personalități ale culturii din
județul Neamț”,
Editurile Crigarux și Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2014; www.clasic.radio; www.muzicieni.in.arhive.ro.
OMAGIU ADUS ISTORICULUI ŞI MUZEOGRAFULUI IULIAN ANTONESCU
Iulian Antonescu s-a născut pe 26 iulie 1932, la Piatra-Neamţ. Viitorul profesor
universitar, istoric, traducător, publicist a fost absolvent al Liceului „Petru
Rareş” din Piatra-Neamţ şi al Facultăţii de Istorie din Bucureşti.
A fost director al Muzeului Regional Bacău
(1957-1971), practic cu el debutând, în anul 1957, muzeologia băcăuană, când se
înfiinţează primul Muzeu Regional.
Membru al Consiliului Muzeelor din
România, a fost director al Direcţiei Muzeelor din Consiliul Culturii,
inspector general la Departamentul Dialog cu Străinătatea (1990).
Publică articole de specialitate în Ziarul
„Steagul roşu” şi în Revista „Ateneu” din Bacău. Publică, de asemenea, în
Revista „Ateneu” (1970-1971) o parte din poeziile traduse care se vor regăsi şi
în volumul apărut postum „Nelinişti medievale” (2010).
A fost un mare specialist şi un remarcabil
orator.
A donat statului imobilul în care s-a
organizat Muzeul de Ştiinţe Naturale din oraşul natal, Piatra-Neamţ.
A trecut în eternitate în ziua de 24
ianuarie 1991, la Bucureşti.
Sursă de documentare:
Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”,
Editurile Crigarux şi Cetatea
OMAGIU ADUS MEMORIEI PROFESORULUI CONSTANTIN BORŞ
Pentru
comunitatea nemţeană, profesorul Constantin Borş a fost o mare personalitate,
care şi-a consacrat întreaga viaţă activităţii didactice. A fost considerat, pe
drept cuvânt, întemeietorul şcolii de matematică din Neamţ, de sfaturile şi
îndrumările sale beneficiind o serie de profesori care i-au urmat la catedră.
Constantin Borş s-a născut în
ziua de 13 mai 1912, la Piatra-Neamţ,
A fost director al Liceului
„Petru Rareș” între anii 1948 și 1951, după care, timp de peste 25 de ani a
predat matematica la Liceul „Calistrat Hogaș”. În 1970, i-a fost conferit
titlul de profesor emerit.
A fost ccolaborator la
„Revista de matematică”, „Buletinul Matematica”, „Gazeta de Matematică şi
Fizică”, „Pitagora”.
În decembrie 1969, la
inițiativa sa, s-au sărbătorit 20 de ani de la înființarea filialei din
Piatra-Neamț a Societății de științe matematice din RSR, care s-a remarcat
printr-o activitate fructuoasă. Eforturile erau concentrate pe două idei:
calificarea profesională și modernizarea predării. Activitatea practică a
filialei era îndrumată de academicianul prof. Grigore C. Moisil și de prof. dr.
docent A. Haimovici. Cu un an înainte a avut loc la Piatra-Neamț (15-16 iulie
1968), „Consfătuirea pe țară a matematicienilor”, lecțiile practice cu
preșcolarii entuziasmându-i pe cei 70 de profesori participanți. Manifestarea a
avut parte de aprecieri extrem de favorabile din partea lui Gr. C. Moisil:
„Piatra-Neamț joacă un rol important în modernizarea predării matematicii”.
A fost distins cu titlurile de
profesor fruntaş (1965), profesor emerit (1970), Cetăţean de al Municipiului
Piatra-Neamţ.
Cu pseudonimul Lucian Mircea a
semnat versuri în presa literară. A fost animator al Cercului Literar „Slova nouă”
din Piatra-Neamţ. Împreună cu Constantin Prâsnea, Dumitru Almaş, Har.
Mihăilescu, Constantin Gavriliu, Nichita Bistriceanu, a pus bazele primei
filiale, din Piatra-Neamţ, a Uniunii Scriitorilor (1947). A obţinut locul I la
un concurs de sonete al Revistei „Contemporanul”, fiind urmat de Ştefan
Augustin Doinaş.
S-a stins din viaţă pe 10
ianuarie 1998, la Piatra-Neamţ.
Surse de documentare şi foto:
Violeta Simina Moşu, „C.N. «Petru Rareș» 150 – Inegalabilul profesor
Constantin Borș”, articol postat la 9
septembrie 2019, pe „Dor de Neamţ”; Constantin Tomșa, “Personalități ale
culturii din județul Neamț”, Editurile “Crigarux” și “Cetatea Doamnei”,
Piatra-Neamț, 2014.
ASTĂZI, 6 MAI, ÎL SĂRBĂTORIM PE MATEMATICIANUL PIETREAN CUNOSCUT ÎN ÎNTREAGA LUME, DANIEL IOAN TĂTARU
Matematicianul Daniel-Ioan Tătaru s-a născut pe 6 mai 1967, la Piatra-Neamţ,
A absolvit Liceul„Petru Rareş” (1985) şi Facultatea de Matematică din Iaşi (1990), cu o lucrare despre ecuaţiile Hamilton- Jacobi în spaţii Banach, premiată cu Premiul „Gheorghe Ţiţeica” al Academiei Române de Ştiinţe (1994). Din 1992 este profesor universitar doctor.
S-a remarcat la olimpiadele internaţionale (Premiul I la Praga, 1985, şi Helsinki, 1990). A plecat în S.U.A., aacolo unde predă la mai multe universităţi, parcurgând ierarhia universitară, şi, în prezent, este profesor de matematică la Universitatea Berkeley din California.
Societatea Americană de Matematică i-a acordat „Boher Memorial Prize” (2002).
Este membru de onoare al Institutului de Matematică al Academiei Române de Ştiinţe (2004).
A fost declarat cercetător al Fundaţiei „Simons”, pentru _rmătorii cinci ani (2013). Anul următor a fost primit în Academia Americană de Arte şi Ştiinţe din Statele Unite (23. 04. 2014).
Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra-Neamţ (2013).
Stimate Domn, cam aceste lucruri se ştiu, de către oamenii care nu v-au cunoscut până la plecarea Dumneavoastră spre America.
Să începem cu „rădăcinile”. Nu cu cele pătrate. Cu cele pe care americanii le numesc „roots“.Primii paşi într-ale matematicii cine vi i-a îndrumat? Cine v-a deschis apetitul?
Daniel Ioan Tătaru: Bunica de pe mamă a făcut facultatea la Iași, chiar înainte să înceapă războiul. Așa a ajuns profesoară de matematică în satul unde a trăit ea, în Botești, cam la 20 km de Suceava. În copilărie am petrecut mult timp cu bunicii și ea a fost cea care m-a învățat.
Ați trăit în mediul rural?
Daniel Ioan Tătaru: Părinții mei au trăit în Piatra-Neamț, dar o parte din anii de grădiniță şi vacanţele le-am petrecut la țară.
Cum găsiți acum lumea satului?
Daniel Ioan Tătaru: Ultima dată am ajuns pe acolo acum câțiva ani. Pe scurt, impresia mea a fost că satul românesc este în schimbare.
Despre școala primară și liceală, ce puteți spune?
Daniel Ioan Tătaru: La școala primară, cu ajutorul bunicii, am descoperit Gazetele matematice, acele reviste de care probabil vă amintiţi, unde rezolvam problemele și trimiteam în plic rezolvările. Alte amintiri dragi sunt olimpiadele, care mă motivau să învăț cât mai mult.
Despre Profesorul Gheorghe Dumitreasa şi prima alegere: Iaşiul în locul Bucureştiului
Ce vă amintiţi din anii de liceu?
Daniel Ioan Tătaru: Profesorul care m-a ajutat cel mai mult în perioada adolescentină este domnul profesor Gheorghe Dumitreasa, de la Liceul „Petru Rareș“. Era puțin sever și foarte exigent, dar un profesor genial. Cu dânsul am reușit să ajung la olimpiadele internaționale. Astfel, trimestrele din primăvară ale tuturor claselor de la liceu le-am petrecut la București. Făceam un fel de „cantonament al matematicii“, unde aveam acces la orice fel de informații despre această disciplină şi unde orele erau susținute de profesori universitari.
Anii de studenţie?
Daniel Ioan Tătaru: Sincer, mie nu mi-a plăcut să locuiesc în București. În clasa a XII-a, eu mă gândeam, totuși, să merg la facultate la București, însă domnul profesor Dumitreasa mi-a prezentat varianta Iașiului. Am mers împreună la Iași, unde am făcut cunoștință cu domnul profesor Viorel Barbu, care la acea vreme era rector la Facultatea de Matematică din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“. Ulterior, dânsul mi-a devenit îndrumător.
Profesorul Viorel Barbu, omul determinant pentru viitoarea carieră în domeniul cercetării.
Daniel Ioan Tătaru: Așadar am ales să rămân la Iași, acesta fiind un oraș mult mai calm, mai liniștit față de vuietul Capitalei.
Armata am făcut-o înainte de admitere, iar domnul profesor Eugen Popa, un alt dascăl de la Iași, mi-a dat cărți să citesc pentru a veni din armată pregătit. Cărțile conțineau material cam până la nivelul anului trei de facultate, bineînțeles numai în anumite direcții.
Partea mai importantă a anilor de studenție a început în anul doi, când am luat un curs cu domnul profesor Barbu, și cam la vremea aceea a devenit el îndrumătorul meu.
Încă un amănunt important: pe la începutul secolului XX, un ieșean pe nume Alexandru Miller, care s-a întors din Germania după doctorat, a fondat o bibliotecă de matematică la Iași, care la ora respectivă era una din cele mai dotate biblioteci de matematică din țară. Cei de la universitate mi-au oferit accesul la această bibliotecă, asta fiind una din promisiunile lor. În mod normal, studenții nu aveau acces în acea bibliotecă, poate doar cei mai buni studenți din anii trei-patru.
Revenind la domnul profesor Barbu, la un moment dat el m-a invitat la seminarul lui, unde mi-a dat sarcina să țin o prezentare în fața mai multor profesori. Evident emoțiile au fost mari, dar în final nu a fost ceva foarte greu de făcut. Din acel moment a început să lucreze cu mine.
Dânsul a văzut calitățile pe care le aveți și a continuat să vă îndrume într-un alt mod decât o făcea cu un student oarecare.
Daniel Ioan Tătaru: Pot să vă spun că problemele pe care mi le-a sugerat au fost absolut superbe. Când sugerezi probleme unui student, urmărești câteva scopuri: vrei să învețe ceva, vrei să fie ceva care este foarte aproape de cercetarea curentă și să fie o problemă deschisă. Aceste lucruri le-am realizat după ce am devenit și eu la rândul meu îndrumător. Domnul profesor Barbu m-a tratat ca pe un student în doctorat.
Acum totul pare trivial, avem acces la toate informațiile posibile, însă la acea vreme lucrurile erau extrem de închise. Și ca matematician din România, accesul la ce se producea în acel moment în lume era foarte dificil. În nici un caz nu te puteai baza pe reviste, pentru că ele aveau o întârziere de trei-patru ani între momentul producerii unei lucrări și momentul publicării și nici măcar nu le aveam pe toate la Iași. Singurul fel de a avea informația la zi era prin conexiuni personale, iar domnul profesor Barbu era sursa acestor informații.
Experienţa americană a matematicianului Daniel Tătaru
Cum a fost cu plecarea în State?
Daniel Ioan Tătaru: Facultatea am terminat-o în 1990. Lucrul interesant este că am terminat după Revoluție. Înainte de aceasta, perspectiva care mi se deschidea nu era una foarte bună. Erau acele repartiții. La început te repartizau ca profesor într-un sat, pentru că orașele erau blocate. Însă, la câteva zile de la Revoluție, domnul Barbu mă cheamă la Iași să completez câteva formulare și îmi spune că voi pleca în America, pentru un program de doctorat. Nu aveam idee în ce mă bag. Îmi puneam multe întrebări, dar eram foarte entuziasmat.
A fost momentul care mi-a schimbat viața. Când am terminat facultatea la Iași, mă vedeam deja profesor și când m-am dus ca student în doctorat în Virginia, am fost șocat să văd că am primit la un curs, teme. Acolo am avut noroc de doi îndrumători foarte simpatici, soț și soție, el italian și ea poloneză, Roberto Triggiani si Irena Lasiecka. Programul de doctorat a fost pe matematici aplicate, tema de teză am găsit-o singur, dar cei doi m-au îndrumat în direcții noi, să nu mă plafonez, să caut mereu subiecte noi și interesante.
Am terminat doctoratul foarte rapid, după doi ani, pentru că unele cursuri au fost echivalate cu ce am făcut în România, la facultate. Când am ajuns în Statele Unite ale Americii, planul meu glorios era să mă întorc acasă după ce termin repede cu doctoratul. Aveam o poziție de preparator la Iași care fusese nou inventată pentru viitori doctoranzi.
Bineînțeles că după ce am stat doi ani în America, mi-am dat seama ce oportunități sunt acolo. Cei doi îndrumători m-au încurajat să rămân și să aplic pentru o poziție. Am aplicat în patruzeci de locuri, iar ofertele au venit de la treizeci și a trebuit să aleg. Aici am avut un moment complicat, pentru că trebuia să pun totul în balanță și să o aleg pe cea mai bună. Interesant este faptul că nu am primit ofertă de la universitatea unde sunt acum, mai exact Universitatea Berkeley din California.
Am ales Northwestern University, în Chicago, o universitate mai mică, privată. A fost o alegere bună, un loc cu condiții foarte bune de lucru, un loc unde să îmi găsesc singur direcția. Am scris și cu Irena două lucrări, dar preferam să lucrez singur.
La Northwestern am început direct ca asistent, după patru ani am devenit profesor asociat, după alți trei ani am devenit profesor plin. M-au promovat rapid pentru că voiau să mă țină acolo. În timpul șederii mele la Northwestern, am mai petrecut și doi ani la Princeton. Cei de acolo au încercat și ei să mă recruteze, dar nu am vrut să rămân. Însă perioada de la Princeton mi-a deschis noi drumuri.
Ce mai putea fi nou pentru Daniel Tătaru?
Daniel Ioan Tătaru: Matematica este foarte mare, chiar dacă o împarți în zece direcții principale, fiecare direcție este și ea împărțită la rândul ei. Este important să avem o privire din ansamblu.
Despre două sisteme de învăţământ diferite
Dumneavoastră apăreți foarte puțin în spațiul public, probabil și din cauza faptului că nu aveți timp, dar intuiesc că sunteți și o fire mai retrasă.
Daniel Ioan Tătaru: Da, nu îmi place să fac chestii publice, de obicei refuz când cineva îmi cere să dau un interviu, dar un plus pentru voi este faptul că sunteți din Piatra Neamț.
Ne simţim privilegiaţi şi vă mulţumim! Care ar fi diferențele între sistemele de învățământ de la noi şi din SUA?
Daniel Ioan Tătaru: Sistemul de învățământ de la noi este puțin în flux. Dar dacă e să vorbim de perioada în care am învățat eu, să știți că se făcea școală bună în țară. La nivel de matematică, ce făceam la liceu era la nivel competitiv cu cele mai bune școli din America, unde nu sunt multe școli de profil. Cursurile care se făceau la noi în anul întâi de facultate, acolo se făceau în anul trei. O diferență ar fi că aici cursurile erau toate obligatorii, în timp ce dincolo studentul își alegea din primul an ce cursuri să facă.
La noi există opinia că inteligența americană este adunată de pe întreaga planetă. Fără oamenii de știință de alte naționalități, știința din State ar fi mult diminuată. Este aceasta o prejudecată?
Daniel Ioan Tătaru: Poate în anumite domenii au recrutat din toată lumea, dar pentru matematică, disciplină care este o știință fundamentală și cercetarea nu are întotdeauna aplicații imediate, este mai mult o chestie de oportunități. Matematicienii s-au dus unde au avut oportunități mai bune de muncă, de cercetare, lucruri pe care America le oferă.
Cunoasteți americani care sunt matematicieni de vârf?
Daniel Ioan Tătaru: Dacă vreți niște numere, uitați-vă la studenții care ajung la doctorat în matematică. Este o diferență între universitățile private și cele publice. La cele private, pot în jur de 60% să fie străini, iar restul americani, la cele publice e invers.
Omul Daniel Tătaru din afara sferei ştiinţifice. Amintiri din copilărie.
Ce vă place să faceți în timpul liber aici, în vacanță?
Daniel Ioan Tătaru: Îmi place să mă întâlnesc cu prieteni din timpul liceului, îmi ajut părinții și mai fac sport.
Mă gândesc că fiind matematician, aveți viața mai riguros structurată față de un scriitor, de exemplu, care, prin firea sa, este mai boem. E adevărat?
Daniel Ioan Tătaru: Sincer, sunt un om al acțiunii. Dacă mă întreabă cineva ce fac în timpul liber, mă gândesc că eu timpul liber nu prea îl am. Mereu am ceva de făcut. Printre altele, sportul îmi ocupă o parte din timpul liber, mai exact fotbalul, mersul cu bicicleta, iar acum, acasă, am mai jucat și ceva tenis de câmp. Sunt și un jucător pasionat de bridge.
Ați jucat tenis în copilărie, în studenție?
Daniel Ioan Tătaru: Când eram copil, m-am dus, ca toți de vârsta mea, la Casa Pionerului și am vrut să mă înscriu la clubul de șah, dar m-au pus la tenis. Am stat un an la tenisul de câmp, după care m-am mutat la tenis de masă.
Rămânând la anii copilăriei, îmi amintesc de Muzeul de Științe Naturale, care este în apropierea casei alor mei. Noi, copiii, mergeam pe Cozla și căutam pietricele mai speciale, pe care, mai apoi, le duceam la Muzeu. Cei de acolo le primeau şi, în schimb, aveam voie să intrăm pe gratis. Cu siguranţă nu erau acele pietricele importante pentru ei, dar, astfel, ne încurajau să le trecem pragul.
Despre tineri şi pasiunile adevărate ale vieţii fiecăruia dintre ei
Cum e educat copilul american?
Daniel Ioan Tătaru: Nu e diferită educația copilului american, față de copilul român. Timpul liber este mai mare la copiii de aici, timpul liber al copiilor americani este puțin mai structurat.
Cum vi se pare ideea școlii on-line față de școala fizică?
Daniel Ioan Tătaru: Clar e mai bun contactul direct. În pandemie ne-am adaptat cu toții, dar eu cred că asta a fost un câștig. Am câștigat deprinderea de a folosi sistemele digitale. La nivel universitar nu a fost greu, ne-am adaptat cel mai rapid.
Ce le-ați transmite tinerilor?
Daniel Ioan Tătaru: Ar trebui să își găsească pasiunea și de acolo vine restul. Există această orientare care să aducă banii, care poate să fie pe termen scurt sau lung, dar poate aduce mai puține mulțumiri sau fericire pe termen lung. Este o vorba, dacă faci ceea ce îți place, nu trebuie să muncești o singură dată în viață, și acest lucru într-adevăr se aplică.
Care ar fi motivele pentru care ați iubit matematica?
Daniel Ioan Tătaru: Probabil că este un aspect intuitiv, pe măsură ce creștem realizăm la ce ne pricepem, la ce ne face plăcere să facem, vorba aceea „pofta vine mâncând“. Nu poți ști de la început că îți place matematica.
Ultimul lucru pe care vreau să îl mai spun este că într-adevăr am plecat în America și viața mea profesională este acolo, dar de-a lungul timpului am încercat să mai ajut și aici în țara natală. Am avut studenți români, am mai participat la multe activități de matematică, congrese, sunt editor la reviste de matematică din România. Am încercat să ajut înapoi, în locul din care am pornit. Un mare avantaj al vieții academice este că ne gestionăm singuri timpul, nu stă nimeni după noi să ne zică ce și când să facem.
Interviu realizat de Valentin ANDREI
Transcriere: Marian-Robert FOTEA