Cel mai vechi şi mai cunoscut instrument muzical al românilor a fost fluierul, un obiect cultic cu care sufletele oamenilor de aici comunicau cu lumea spiritelor de dincolo. Materialul etnografic, lingvistic şi arheologic confirmă ipoteza că, în vechime, fluierul se confecţiona dintr-un os al strămoşului, de unde ar fi rămas expresia populară fluierul piciorului, parte componentă a corpului uman. Ulterior, osul de om a fost înlocuit cu osul unei păsări de baltă (cocorul) şi, aşa cum indică versurile mioritice, cu lemnul arborilor sacri: „Fluieraş de os,/ Mult cântă duios!/ Fluieraş de soc,/ Mult zice cu foc!/ Fluieraş de fag,/ Mult zice cu drag!”

La început, fluierul se confecţiona din os, apoi din coajă de tei şi din alte esenţe lemnoase. După legendă, primul fluier ar fi fost făcut de Dumnezeu pe vremea când era cioban pe Pământ. Punându-l sub lâna oii, a fost găsit de ciobani primăvara, în timpul tunsului.

În alte legende fluierul, ţinut la loc de cinste de Dumnezeu în Rai, este dat lui Petrea (Păcală) ca răsplată pentru fumul de tămâie ajuns de pe Pământ în Cer. Adevăratul cioban se îngroapă şi astăzi cu fluierul în mână. De altfel, în mediile pastorale nimeni nu putea ajunge cioban fără să ştie a cânta la fluier. Ca instrument apotropaic, fluierul era folosit şi pentru alungarea Ielelor la Rusalii, ori pentru alungarea vrăjitoarelor la Sângiorz. (Ion Ghinoiu)