La sfârșitul anilor ’80, în cadrul cenaclului literar din Piatra-Neamț impresiona o adolescentă. Născută la 15 Decembrie 1972, elevă a Școlii Generale nr. 3 și, ulterior, ale Liceelor Industrial nr. 1 (treapta întâi) și „Calistrat Hogaș” (treapta a doua), Ioana Mihaela Balaban se dovedea o fire sensibilă și o foarte talentată poetă. Doar că destinul nu avea să îi fie aliat.  În prima zi a lui Făurar din anul 1991, pe când se pregătea de examenulde Bacalaureat, adolescent poetă trecea în Eternitate. Au rămas în urmă-i poezii pe care le-a simțit, gândit și scris. La opt ani de la dispariție, mama sa a tipărit, la Editua Nona, placheta intitulată „Semne de întrebare”.

La momentul lansării, în Februarie 1999, omul de cultură Lucian Strochi avea să menționeze: „Ce se poate scrie despre o poetă care, atinsă de aripa eternităţii, va avea mereu doar optsprezece ani? Urmele ei pe zăpada timpului sunt propriile sale poezii, uneori scurte, dramatice, profunde, alteori mai ample. Volumul iese din tiparele unui graţios şi intim volum de familie, reuşind să-şi fie suficient sieşi, aşa cum un semn de întrebare pune în paranteză un întreg univers.”

Mai apoi, Ioana Mihaela Balaban avea să fie inclusă, de regretatul profesor Emil Bucureșteanu, în antologia „Poeți nemțeni”.

AICI

În această clipă
Vreau să mă lăsați în pace.
Timpul cu a lui aripă
Trecea pe deasupra mea
Fără să mă atingă.
Eu stau AICI.
Într-un prezent nedefinit.
Nesfârșit.
Dacă îmi spuneți un singur cuvânt
Intru în timpul vostru,
Părăsesc acest Aici nesfârșit
Și merg mai departe
Pe aripa care trece deocamdată pe
Deasupra mea
Fără să mă atingă.
Poate că ajung în viitor
Ceea ce nu-mi va conveni.
Nici mie, nici vouă.
(12 iunie 1987)