Rădăcinile marelui Povestitor

„Nu ştiu alţii cum sunt…”Aşa-şi începe humuleşteanul povestea vieţii sale. O poveste spusă în şagă. Cu mult umor şi cu o şi mai multă autoironie. Numai că istoria călătoriei sale în această lume începe cu ceva vreme mai înainte şi nu este cuprinsă în nici una dintre operele semnate de marele povestitor.

Pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, undeva între anii 1784 – 1788, după răscoalele moţilor, o mare parte a populaţiei din partea de nord a Transilvaniei migrează spre Moldova, fugind din pricina „papistăşiei”. Şi, aşa cum George Călinescu subliniază în lucrarea sa „Ion Creangă” (Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964), „din Ardeal s-au strămutat familii întregi de mocani – un Dediu, un Ciubuc Clopotarul, un Creangă cu toţi ai săi şi alţii neştiuţi…”

Odată ajunşi pe partea estică a Carpaţilor orientali, cârdurile de pribegi începuseră a se răsfira şi a se aşeza fiecare pe unde a crezut a-i fi mai bine cu putinţă. De pe la Borca în jos, pe malurile Bistriţei, spre Piatra. Dar şi înspre Pipirig. Şi mai apoi pe la Vânători, Humuleşti etc.

Acel Creangă pomenit de Călinescu, pe numele său de botez Ion, este bunicul mamei viitorului mare povestitor moldovean. Al cărui fiu, David – foarte des pomenit în Amintiri – s-a căsătorit cu Nastasia, ea însăşi ardeleancă, una dintre fiicele mai sus amintitului Ciubuc. Cei doi, David şi cu Nastasia lui, îşi întemeiaseră o familie pe dealurile Piprigului. Doar că, vremurile vitrege îi pun şi pe ei pe fugă. În vremea zaverei, la 1821, ei fug de răul turcilor veniţi în urmărirea eteriştilor şi porniţi să prade Pipirigul. Cu ei iau şi pe cei trei copii pe care îi aveau deja. Printre care şi Smaranda. Cea care, ceva mai târziu, avea să se căsătorească cu Ştefan a Petrei de prin părţile Humuleştiului.

Acesta era fiu al lui Petrea Ciubotarul. Nume care trăda meseria înaintaşilor săi. Amănunt important, căci, aşa cum notează Călinescu, în Moldovaacelor vremi lumea purta opinci, foarte puţini fiind aceia care foloseau ciubote. Şi, cum bunicii şi părinţii lui Ştefan erau oameni gospodari, cu ceva avere, le-ar fi fost imposibil să prospere cu o astfel de meserie aici. Astfel pare posibil ca şi originea acestei familiii, cea a tătălui viitorului scriitor, să se tragă tot de pe undeva din Transilvania.

Portetele celor doi părinţi ne apar în detaliu în opera maestrului cuvântului popular. Cum, de altfel, ne sunt înfăţişate şi chipurile lui moş Vasile şi al mătuşii Mărioara, fratele, respectiv cumnata tatălui său, sau modul de a fi şi de a se purta al bunicului David. O mare familie de moldoveni gospodari, familie din care se trage şi de care este mândru Nică al lui Ştefan a Petrei.

Controversa datei de naștere

Acesta, fratele cel mai mare a altor şapte odrasle ale Smarandei şi al lui Ştefan, pare a fi venit pe lume la 1 martie 1837. Cel puţin aceasta este data oficială care a fost reţinută pentru posteritate de Dicţionarul general al literaturii române editat de Academia Română, autoritatea supremă în domeniu.

Vinovat de controversa în ceea ce priveşte data sa de naştere se face însuşi Creangă, cel nestatornic din acest punct de vedere. Asta, pentru că în numeroase ocazii – crearea unui certificat de naştere cu martori, înscrierea la şcolile pe care le-a urmat, întrunirile de la Junimea şi altele – humuleşteanul şi-a tot schimbat vârsta declarând diverse zile (1 sau 2 martie, 10 iunie), dar şi diverşi ani (1835, 1836, 1837 sau 1839)!

Iar concluzia, în final – se pare – acceptată de toată lumea, i-a aparţinut lui George Călinescu, cel care a justificat oprirea la ziua de 1 martie a anului 1837 ca fiind data oficială a naşterii scriitorului nemţean, referindu-se la un album al scriitorilor, lucrare editată de Junimea: „fiind vorba de o societate serioasă, consider că s-a gândit bine înainte de a înainta această dată. Este data aleasă de Creangă şi, în chipul acesta, intangibilă!”

Dar cum era persoana Ion Creangă, omul cel de toate zilele?

„Era un fecior de ţăran, purta cămaşă largă, ţărănească, iar între «boieri» nu se simţea în largul său.” Descrierea îi aparţine aceluiaşi Călinescu citat de către Constantin Parascan în cartea „Măştile inocenţei” (Editura Junimea, Iaşi, 2000).

Aşa ajunsese să-l cunoască şi Titu Maiorescu, profesorul său de la Şcoala normală de învăţători „Vasile Lupu” de la Trei Ierarhi . Asta, după ce Creangă trecuse pe la seminariul de la Socola (1855 – 1858) şi, mai înainte, pe la cel din Fălticeni.

Viaţa monahală nu i-a priit viitorului scriitor. La acest fapt au contribuit neînţelegerile cu socrul său, preot de profesie, dar şi firea sa şturlubatecă. Pe când avea funcţia de diacon, supărat pe croncănitul unui stol mare de ciori ce se aciuaseră pe lângă biserica unde-şi ţinea slujbele, Creangă pune mâna pe o puşcă şi trage câteva focuri. Superiorii săi, pentru a-l mustra, dar iritaţi şi de firea îndărătnică a diaconului, cel care refuza să-şi pună cenuşă în cap, dezvoltă incidentul, ajungându-se până la varianta exagerată conform căreia Creangă ar fi tras înspre… sfânta Biserică!

Cam prin 1867, Creangă este părăsit de soţia Ileana, aceasta abandonându-şi şi fiul. Motivele divorţului (pronunţat abia în septembrie 1873), cel care vreme de câţiva ani a fost ţinut secret, sunt şi astăzi învăluite în mister. „Redevenit ţăran”, expresie a lui Călinescu ce vrea să spună că odată ieşit din familia semiaristrocrată a socrului său, acum putea să se manifeste în voie, să fie el cel de dinainte de căsătorie, „Creangă fu fericit să-şi ia o ţiitoare din prostime – Tinca, n.n. – pe care o ţinu cum se ţin femeile, la departare şi-o bătu în lege când crezu că se cuvine”, dar una care să-i spele, să-i coase, să-i facă de mâncare, aşa cum şi-o aducea el aminte pe Smaranda Creangă, mama sa, cea care, în ochii scriitorului, apărea ca un adevărat model de nevastă de ţăran.

Scos din rândul clerului (divorţul „ajutându-l” în acest sens!) mai întâi, şi apoi din sistemul de învăţământ, nemaiputând să predea învăţăceilor săi în mica „şcoliţă de la Sărărie” din apropierea bojdeucii, fiul lui Ştefan a Petrii Ciubotariul, amintindu-şi de vremea când părintele său făcea negoţ, ceru şi căpătă brevetul necesar pentru deschiderea unui debit de tutun. Asta pentru că ajunsese deja să ducă un trai mizer. Dar, cu siguranţă, a fost şi un mod personal al ţanţoşului şi nonconformistului fost diacon, ajuns acum „vânzător de tiutiun”, de a le râde în nas clericilor, cei care, trecând pe sub geamul prăvăliei sale, se cruceau şi-şi scuipau în sân.

Despre pedagogul Ion Creangă, aflăm de la George Călinescu: „el ademeneşte pe copii cu lucruri de mâncare şi cu medalii de pus pe piept. Metoda intuitivă o aplică din bun simţ, ştiind că nu poţi pricepe ceea ce nu vezi. El arată copiilor tablouri reprezentând plante şi animale, şi ca totul să fie limpede, când vine vorba de nuca de cocos, găseşte cu cale să cumpere două bucăţi, să le pună sub nas şcolarilor şi să le împartă, pentru ca gustul exotic să le rămână pentru totdeauna în gură. Pedepsele sunt date pe o scară raţională, începând cu metania cu câte trei cruci, multiplicată cu numărul greşelilor şi sfârşind cu punerea leneşilor în genunchi pe grăunţele scoase din buzunarul anteriului.”

Întâlnirea lui Creangă cu Eminescu s-a petrecut în vremea când Poetul, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, era revizor şcolar, iar Povestitorul ocupa funcţia de institutor. Vacanţa şcolară a verii 1874 făcu posibilă apropierea sufletească dintre cei doi. Cucerit de „ţărăniile” care îi erau povestite, Eminescu cel deja şcolit pe la Viena şi Berlin, îşi îndeamnă prietenul să-şi aştearnă pe hârtie toate aceste istorisiri. Iar de aici până la introducerea în atmosfera Junimii n-a mai fost decât un pas. Evident, în contrapartidă, Creangă îl duce pe Eminescu în bojdeuca sa, prilej pentru George Călinescu de a-şi imagina seri de poveste la gura sobei, seri pline de… poveşti!

Doar că „devenind literat, Creangă intră la grijuri mari. Era muncit de sentimentul răspunderii şi se umplea de toate sudorile când se apuca să compună ceva.”

La vârsta de cincizeci de ani, scriitorul ajunsese să aibă o sănătate mult şubrezită. Rezultat, se pare, al unei vieţi nu prea cumpătate, mai ales în ceea ce priveşte mâncarea. Mulţi contemporani ai săi povesteau despre pofta pantagruelică de a mânca a lui Creangă. Dar el suferea şi de epilepsie, iar crizele îl loveau din ce în ce mai des, ajungând ca o dată să cadă chiar în clasă, în mijlocul elevilor.

Rămas singur, fără prietenii literari – Convorbirile se mutaseră la Bucureşti – iar fiul său, care îşi terminase studiile la Viena, întors în ţară s-a căsătorit la Brăila şi apoi a plecat înapoi în capitala imperiului austriac, începe să se teamă că nu mai are timp să istorisească tot ceea ce avea în cap. Continuă să compună noi şi noi acte din frumoasa-i operă.. Doar că scrie din ce în ce mai greu.

Simţindu-se la capătul puterilor, se trage înapoi spre locurile copilăriei, la Humuleşti.

Iar moartea bunului său prieten, Eminescu, din vara lui 1889 îi loveşte crunt sufletul. Sfârşitul vieţii sale se produce pe 31 decembrie 1889 la Iaşi, povestitorul lăsând în urma sa o operă monumentală. O operă de care ne bucurăm noi, cei de azi, dar şi cei care vor veni după noi.

În încheiere se cuvine, cred, a-i da cuvântul însuşi Maestrului cuvântului popular, cel care, cu hazu-i caracteristic, consemnează în Amintirile sale: „în sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, dinHumuleşti, care nici frumos până la douzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut.”