SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ALE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ Povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi (IV)

Zilele de sărbători în comuna Tarcău

Preotul Gheorghe Verşescu istoriseşte atmosfera din Ajun de Crăciun din casele ţăranilor, dar şi obiceiurile de Anul Nou

Pe 24  decembrie, în dimineaţa de Ajun deci, „preotul şi cu dascălii, de pe la patru dimineaţa, umblă cu icoana Naşterii Domnului Iisus Hristos din casă în casă, începând cu [satul, notă personală] Cazacii şi sfârşind cu [satul, n.p.]  Măciucaşii pe la ora opt sau nouă seara” ne informează preotul Gheorghe Verşescu în a sa lucrare „Monografia comunei Tarcău a cărei primă editare a văzut lumina tiparului în 1942. Şi domnia sa continuă: „băieţii se ţin droae după preot şi vestesc  pe credincioşi cu străvechiul Chiraleisa – pe greceşte, Chirie eleison – iar la ajunul Bobotezei mai strigă Onihoho. Gazda primeşte preotul cu lumânarea aprinsă, preotul cu ai lui cântă troparul şi condacul praznicului Naşterii Domnului, cei de casă sărută icoana şi mâna preotului, cel care felicitează la mulţi ani, îi mai întreabă de sănătate, de ale gospodăriei necazuri şi greutăţi şi pleacă la alţi enoriaşi.

Toate gospodinele au grijă să primească pe preot cu casa văruită. Ori măcar lipită proaspăt pe jos. Altele ţin obiceiul din vechime să omenească pe preot  cu masa plină de bucate de post, gătite cu ceapă prăjită în untdelemn, boambe fierte, pere, mere, cireşe uscate, fierte şi aburind de clocotit, cu farfurii pline de julfă – un fel de turte cu sămânţă de cânepă, cu «pelincile Maicii Domnului», nişte pospaiuri de aluat cu zahăr şi miere de albine şi cu nucă pisată pe ele, cu străchini pline cu nuci, cu mere pentru băeţi, farfurii cu piftele de cartofi sau orez cu zahăr, cu câte un pumn de zahăr cubic, câte o farfurie, două cu sarmale de orez. Toate bunătăţile pentru părintele care se osteneşte până la casele lor. Şi pentru ca Sfinţia Sa să blagoslovească masa, blagoslovenie din care au a gusta şi cei din casă şi pentru ca tot anul ce va să vie să fie masa încărcată.

Dar mâncarea fără băutură nu merge pe gât, iar voia bună ar tânji fără oleacă de udeală. Un rachiuaş cald fiert cu mirodenii merge uns pe gât. Un pahar, două, trei, cât îl ţin balamele pe bietul părinte.

La alte case se serveşte vin fiert cu cuişoare, scorţişoară şi  aburind în pahare. Ca să se mai încălzească părintele de atâta ger cât îndură. Şi «să iai Părinte, să goleşti paharul, că mă supăr» stăruie gospodarul. Ici un rachiu, colo un vinişor, închipuiască-şi oricine ce se alege de preot, dacă se potriveşte credinciosului!

Alte gospodine stărue să se aşeze preotul puţin pe laiţă, ca să le stea cloştile pe ouă, sau, cele cu fete mari, ca să se mărite fetele. (…)

În tot satul bucurie şi voe bună pentru sosirea  sărbătorilor Crăciunului. Unii o iau cu păhărelul din ajun şi, cât ţine Crăciunul nu se mai opresc.

În noaptea de Crăciun, copiii umblă cu colinda.

Spre Anul Nou, tot satul e în fierbere. Mai dinainte cu câteva zile, flăcăii se pregătesc de uniforme ofiţereşti, cu hârtie colorată, cu chipie reformate, cu săbii ruginite. Împodobesc o capră, tocmesc un taraf de lăutari şi toată noaptea umblă din casă în casă cu hora şi felicitările.

Atâta-i şi a lor la vremea asta!

Toată lumea primeşte capra. Aceasta-i cinstea tineretului din satul nostru.

Copiii nu se lasă nici ei mai prejos. Pregătiri înfrigurate pe capul lor! Fluer dela oi, să răsune bine. Biciul lung, de cânepă, să pocnească tare. Buhai, dobă, clopoţel, toate sunt puse la contribuţie, după ce mai înainte s-a făcut repetiţie, ca să iasă bine în noaptea atât de mult aşteptată.

Buhaiul este o putinică de brad cu fundul de piele tăbăcită de oaie, prin care trece un şmoc gros de păr de cal, tras prin sacâz. Băetul trage mereu de şmocul de păr scoţându-se nişte sunete groase, asemănătoare cu mugetul de buhai, de unde şi numele.

Doba este o sită de cernut făina căreia i s-a scos pânza de păr şi i s-a aplicat un burduf de piele de oaie.

Urături peste urături. Chiote, râsete ce înveselesc pe toată lumea.

«Aho! Aho! Copii şi fraţi

Staţi puţin şi nu mânaţi…»

Şi tot cam aşa înainte după străvechile versuri.

Dacă nu găsesc piele pentru dobă ori buhai, gurile rele spun cum pieile câinilor vagabonzi răspund acestor neapărate trebuinţe.

Şolticii de băeţi prind de pe drum câinii cu arcanul, îi omoară, îi jupuiesc, le tăbăcesc pieile şi le aplică pe veşca viitoarei dobe. 

Dimineaţa de Anul Nou, copiii umblă cu sămănatul din casă în casă.

«Să trăiţi, să înfloriţi

Ca merii, ca perii…»

 Li se dă un gologan, doi, alţii le oferă covrigi.

Că în noaptea Anului Nou se mai bat copii, că cei mari prind pe cei mici sau mai slabi şi le iau din gologani, acestea sunt lucruri obişnuite şi trecătoare. Că şi unele copile umblă cu uratul decusara un ceas, două, parcă poţi să le opreşti? Că şi unii oameni mari, maturi, vârstnici umblă cu uratul, ce să le faci?

O isbucnire de fericire, care cuprinde pe toată lumea n-o poţi zăgăzui cu morala, cum nu poţi opri puhoiul cu toate iezăturile. Lumea să se bucure. O zi pe an are şi ea, când uită de toate necazurile. Şi mic şi mare. Şi tânăr şi bătrân.

Vremuri de demult. Dar nu depinde decât de noi să le reînviem și să le retrăim.