OMAGIU ADUS MEMORIEI PROFESORULUI ŞI ISTORICULUI MARCEL DRAGOTESCU
S-a născut la Craiova în ziua de 4 februarie 1934, tatăl său – Sabin
Dragotescu – fiind comisar de poliţie, iar mama – Ecaterina – casnică. A urmat
cursurile Şcolii primare „Oteteleşanu”, iar după absolvirea primelor patru
clase, cu cunună, cum se spunea pe atunci, a fost admis la Colegiul „Carol I”
(clasele V – VIII) şi, mai apoi, la Liceul orăşenesc, pe care-l absolvă, de
asemenea, cu brio – Premiul I (1952).
Se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, dar, din cauza
dosarului necorespunzător (tatăl fusese comisar de poliţie în regimul abia
depăşit!) este respins. Astfel că se înscrie la Facultatea de Istorie. Calităţile
sale native – răbdare, meticulozitate – curiozitatea de a afla cât mai multe
din istoria strămoşilor săi, fac ca studentul Dragotescu să absolve cu brio şi
această ultimă treaptă de studii, având la final doar calificative de „Foarte
bine” şi primind drept răsplată şi posibilitatea unei pregătiri, o bursă în
fapt, la Institutul „Constantin Drăgan” de la Milano (1957), finalmente
obţinând calificarea de „Diplomat în istorie şi arheologie”.
Un amănunt care vine să completeze imaginea regretatului Marcel Dragotescu este
dezvăluit de soţie, doamna Margareta: „cum Marcel avea un scris frumos, îngrijit,
caligrafic şi corect din punct de vedere gramatical, i s-a cerut ca Teza de licenţă
să nu o mai bată la maşină, aşa cum erau uzanţele, ci să o scrie de mână.”
Adesea se spune că scrisul (forma şi conţinutul) oglindesc personalitatea
şi caracterul unei persoane. În cazul lui Marcel Dragotescu, acest lucru s-a
verificat din plin.
Fiind singur la părinţi, tânărul Marcel Dragotescu dorea să-i ajute cât mai
mult, să le fie sprijin la bătrâneţe şi, prin urmare, urmărea o repartiţie ca
profesor în Craiova natală. Cu atât mai mult cu cât fusese un student eminent,
fapt ce-l putea ajuta. Doar că din nou intervine… dosarul! Astfel că în loc de
Craiova, este repartizat să preia postul din Galicea Mare, undeva în sudul
judeţului Dolj. Trecutul studenţesc remarcabil îl ajută încă o dată. Profesorul
universitar Nicolăescu-Plopşor, arheolog de recunoscută erudiţie, istoric,
prozator, folclorist şi
etnograf, care atunci desfăşura o intensă activitate de cercetare
arheologică pentru Institutul de Studii Istorice, îl cooptează pe Marcel Dragotescu
în echipa care urma să efectueze săpături în mai multe zone geografice. Astfel că
destinul îl aduce pe tânărul istoric la Bofu, comuna Ceahlău, din fosta Regiune
Bacău.
Ajuns în zona actualului judeţ Neamţ, la 1 noiembrie 1958, Marcel Dragotescu
preia direcţiunea nou înfiinţatului Muzeu de Istorie din Bicaz. Pe care îl ia de
la zero. Practic, desfăşoară o muncă sisifică de organizare şi administrare a proaspetei
instituţii culturale. Ajunge să predea şi limba latină la Liceul din Bicaz, pentru
ca ulterior, la înfiinţarea judeţului Neamţ, în februarie – martie 1968, să fie
adus de către profesorul Gheorghe Bunghez, ca vicepreşedinte, la Comitetul de
Cultură şi Artă judeţean. Era, în fapt, o recunoaştere a calităţilor şi a
meritelor unui om dăruit profesiunii sale.
Activitatea sa de la momentul noii organizări teritoriale a ţării şi până
la pensionare conţine multe realizări. Astfel, organizează şi contribuie la
atribuirea de noi spaţii pentru muzeele din întreg judeţul, se zbate şi reuşeşte
ca împreună cu alţi colegi care lucrau în cultura judeţeană să refacă estetica
interioară şi exterioară a Teatrului Tineretului, contribuind în acest mod la
introducerea acestei prestigioase instituţii
artistice în circuitul naţional şi internaţional, prin organizarea
Festivalului de Teatru deja devenit celebru.
La fel, trup şi suflet, să dăruieşte şi Vacanţelor Muzicale la
Piatra-Neamţ. Festival de a cărui naştere Marcel Dragotescu, alături de
Gheorghe Bunghez şi Constantin Potângă, nu este deloc străin. Ba chiar meritele
sale sunt demne de tot respectul.
Însă, nici un moment nu uită de prima sa dragoste (profesională) şi, ori de
câte ori timpul i-o permitea, participa la sesiuni ştiinţifice pe teme de
istorie şi arheologie. A fost invitat să participe la astfel de dezbateri în Piatra-Neamţ,
în judeţ, dar şi în străinătate.
-
Marcel Dragotescu şi celebrul compozitor de muzică de film, Roman. Vlad -
Marcel Dragotescu şi prof. Mihail Cozmei, la Sala Tapiseriilor din Muzeul de Artă.
Implicarea sa totală în organizarea la nivel judeţean a actului cultural îi
adduce şi satisfacţii personale. Participarea activă la manifestări artistice
de înalt nivel şi care au ecou dincolo de graniţele judeţului şi ale ţării face
ca administraţia municipiului Piatra-Neamţ să îi acorde în două rânduri Diploma
de Excelenţă (1998 şi 2000), iar post-mortem, în 2002, Primăria oraşului Bicaz
îi conferă titlul de Cetăţean de Onoare.
La sărbătorirea a douăzeci şi cinci de ani de Vacanţe Muzicale, Mihail Cozmei rememora: “cel care timp de aproape douăzeci de ediţii s-a aflat alături de noi, participând direct la organizarea şi desfăşurarea Vacanţelor, a fost profesorul Marcel Dragotescu. Prompt şi sigur, ştiind să găsească soluţii pentru toate problemele dificile, binevoitor, prietenos cu tinerii participanţi, vicele cultural de la Neamţ a contribuit într-un mod substanţial la permanentizarea acestui Festival studenţesc, unic prin structura, obiectivele şi împlinirile sale.”
Şi astăzi, la aproape douădecenii de la trecerea sa în nefiinţă (6 iulie
2002), pietrenii îşi aduc aminte cu veneraţie despre Marcel Dragotescu, unul
dintre pilonii culturii din judeţul Neamţ.
În urma sa, Marin-Marcel Drăgotescu alăsat o serie de scrieri de mare
importanţă pentru istoria şi cultura locală: „Monumente istorice de pe Valea
Bistriţei” (colab.), „Ghid turistic al Judeţului Neamţ”, „Palatul Cnejilor şi
Mănăstirea Durău”, „Piatra-Neamţ - mic îndreptar turistic”, „Muzee şi colecţii
din Judeţul Neamţ”, „Drumuri la mănăstiri moldave”, „Mănăstirea Războieni - arc
peste timp”, „Monumente istorice şi de arhitectură din Judeţul Neamţ” (colab.)
A avut, deasemenaq, colaborări cu publicaţii precum: „Acţiunea”, „Ateneu”, „Antiteze”, „Asachi”, „Carpica”,
„Ceahlăul”, „Contemporanul”, „Informaţia Primăriei, „Credinţa neamului”,
„Memoria antiquitatis”, „Revista muzeelor”.
Surse de documentare:
Valentin Andrei – „Patruzeci de ani de Vacanţe Muzicale la Piatra-Neamţ”;
Constantin
Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”.
OMAGIU ADUS MEMORIEI PICTORULUI GHEORGHE VADANA
Gheorghe Vadana s-a născut în ziua de 3 februarie 1931, la Poiana Largului,
judeţul Neamţ. Personalitate complexă, a fost profesor de desen inspector
şcolar, director de şcoală (1967-1993), artist plastic.
A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Iaşi (1967), fiind membru al Uniunii
Artiştilor Plastici din România. A participat la taberele de creaţie din ţară
şi la Tabara UNICEF, de la Hamburg (1972).
A avut numeroase expoziţii personale în străinătate, la Strasbourg Hamburg,
în Ungaria, în Spania, precum şi în toată ţara: 1a Voroneţiana (Suceava), la
Galeria „Cupola” Iaşi, Chişinău sau Bacău, la Gala Teatrului Naţional Bucureşti.
A expus anual la galeriile din Piatra-Neamţ şi la toate expoziţiile
Filialei Neamţ a U.A.P. De asemenea, a participat la ediţiile Bienalei „Lascăr
Vorel”.
De-a lungul carierei sale a primit numeroase distincţii. Dintre ele,
amintim aici Diploma de Onoare a Comitetului de Cultură Neamţ şi Premiul
„Lascar Vorel” pentru pictură, Cetăţean de Onoare al muncipiului Piatra-Neamţ.
Lucrările pictorului Gheorghe Vadana se află în muzee şi colecţii
particulare din ţară şi din străinătate: S.U.A., Canada, Australia, Israel,
Venezuela, Ungaria, Germania, Franţa, Belgia, Italia, Spania, Grecia, Turcia,
Rusia, Moldova.
A trecut în eternitate pe 20 noiembrie 2019, la Piatra-Neamţ.
Sursă de documentare: Constantin Tomşa . „Personalităţi
ale culturii din judeţul Neamţ”.
OMAGIU ADUS MEMORIEI OMULUI POLITIC ŞI PRIMARULUI NICU ALBU
Nicu N. Albu s-a născut, la Piatra-Neamţ. A urmat cursurile primare în
Piatra-Neamţ, iar apoi, pe cele secundare la Academia Mihăileană de la Iaşi. A
absolvit Facultatea de Medicină din Berlin.
Arendaş al moşiilor din Roznov, Turtureşti şi Mărăţei, se va consacra
exploatărilor forestiere, construind drumuri, şosele, căi ferate (Bacău -
Piatra-Neamţ, şi Piatra-Neamţ - Tarcău).
A urmt o importantă carieră politică, fiind, pe rând, deputat (1891-1894), prefect al judeţului Neamţ (1885-1888 şi 1895-1899) şi primar al urbei pietrean 1901-1904 şi câteva luni în 1907).
Atunci, în timpul cât Nicu Albu a fost primar, s-a terminat construcţia şoselelor începute de Gheorghe Ruset-Roznovanu, s-au construit şapte poduri mari peste Bistriţa, şoseaua peste Petru-Vodă (Târgu-Neamţ - Valea Bistriţei), introducerea curentului electric în oraş, amenajarea Parcului „Cozla” şi a grădinii zoologice, aducţiunea de apă potabilă, construirea de străzi, trotuare, extinderea liniilor telefonice în judeţ, mutarea gării pe actualul amplasament. De toate aceste realizări, Nicu Albu nu a fost străin, ba din contră, s-a implicat, ajutând cât a putut de mult.
Referitor la una dintre cele mai importante reuşite din mandatul său de primar, introducera curentului electric pe străzile oraşului (1894), este de subliniat că astfel Piatra-Neamţ a devenit prima urbe din Moldova electrificată. Însuşi Nicolae Iorga a fost încântat de cum arăta mica localitate nemţeană: „Piatra are o strălucire modernă, în armonie cu destinaţia sa de staţie de aer. Văzut noaptea, la lumina globurilor şi arcurilor electrice, oraşul este copleşitor, dar impresia de curăţenie şi civilizaţie se menţine şi ziua”
De asemenea, primarul Nicu Albu a
sprijinit apariţia publicaţiilor locale: „Mişcarea”, „Propăşirea”, „Munca”.
După încheierea mandatului de primar a fost ales senator între anii
1905-1907 şi 1907-1908.
În memoria sa, o stradă din municipiul Piatra-Neamţ şi una dintre şcolile gimnaziale (cea cu numărul 10) îi poartă numele. În incinta Parcului Zoologic „Cozla” există şi un bust care îl reprezintă pe cel mai vajnic primar al oraşului Piatra-Neamţ. Bustul lui Nicu Albu, realizat din bronz, de către sculptorul român Oscar Späthe, a fost inaugurat în 30 septembrie 1923 în prezența liderului liberal Ionel I. C. Brătianu.
A trecut în eternitate în ziua de 31 mai 1908, la Bucureşti.
Sursă
de documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”.
OMAGIU ADUS MEMORIEI LUI GRIGORE CARAZA: „AIUD ÎNSÂNGERAT”
Este un volum de memorii al
deţinutului politic Grigore Caraza. Un exemplu de păstrare a demnităţii umane
în cei mai grei ani ai erei comuniste, cei de început.
Autorul explică alegerea titlului
prin faptul că „Aiud este cea mai însângerată temniță a neamului românesc, este
mormântul atâtor luptători anticomuniști, este o metaforă a morții. Acolo a
făcut osândă de neimaginat întreaga cremă a intelectualității din veacul
trecut.”
În Cuvânt înainte al ediției a doua
a cărții, cu o prefață de preot Gheorghe Calciu și o postfață semnată de Adrian
Alui Gheorghe (Editura Conta, Piatra-Neamț, 2007), părintele Calciu afirma:
„Înainte de a-l cunoaște, auzisem despre Grigore Caraza ca despre o persoană
deosebită: un om cu o rezistență surprinzătoare la toate suferințele și
ispitirile vieții de închisoare. (...) Grigore Caraza a rezistat fără compromis
violenței, perfidiei, promisiunilor, tentației sentimentalismului. Nimic nu l-a
mișcat, nimic nu l-a îndoit, nimic nu l-a frânt.”
În Postfață, scriitorul Adrian Alui
Gheorghe spune despre cartea „Aiud însângerat”: „Cartea lui Grigore Caraza te
lasă fără aer. O citești, te freci la ochi și crezi că e vorba de un vis urât,
de un coșmar. (...) Grigore Caraza e un erou (și) pentru că a supraviețuit
mașinăriei diabolice a torturii din închisorile politice din România.”
***
Grigore Caraza s-a născut în ziua de
1 februarie 1929, la Poiana Teiului, Neamţ. De profesie învăţător, a fost
condamnat din motive politice de mai multe ori. A făcut peste 21 de ani de
închisoare. Arestat şi trimis la Aiud, în 1949, pe când avea doar 20 de ani a
fost eliberat în 1958, dar avea să mai suporte încă două detenţii tot la Aiud.
A reuşit, la vârsta de 50 de ani, să
obţină Diploma de bacalaureat.
În 1980, a emigrat în Statele Unite,
de unde a revenit în ţară în anul 2001.
Petre Ţuţea era de părere că, în
închisoare, Grigore Caraza şi-a „exercitat profesia de român”. Experienţa de
temniţă grea în închisorile comuniste a transpus-o în cartea „Aiud însângerat”,
un document tulburător despre ceea ce a însemnat „holocaustul roşu” în România.
În 2007, Primăria i-a acordat Titlul
de Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra-Neamţ.
Grigore Caraza a trecut în
eternitate pe 11 noiembrie 2014, la Piatra-Neamţ.
Surse de documentare: Grigore Caraza
- „Aiud însângerat” (Ediția a II-a, Editura Conta, Piatra-Neamț, 2007);
Constantin Tomșa - „Personalități ale culturii din județul Neamț”.
OMAGIU ADUS MEDICULUI DEMETRU IERNICI
Demetru (Dimitrie) I. Ierinici (Iernici) s-a născut în 1869, la Galaţi).
Viitorul medic chirurg, cercetător ştiinţific, publicist, a fost absolvent al
Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Ulterior a efectuat un stagiu de
specializare în Franţa.
A fost medic intern al spitalelor civile din Bucureşti, precum medic şi
director al spitalului din Piatra-Neamţ, unde organizează primele operaţii,
împreună cu Socrat Lalu, datorită aparaturii procurate cu sprijinul financiar
al Elenei Cuza.
A participat la mai multe conferinţe şi congrese internaţionale.
Experienţa sa practică în domeniul medicinei i-a permis să scrie o seamă de
cărţi cu subiecte din domeniu: „Despre miopia atrofică progresivă”, 1894;
„Iertarea păcatelor în Târgul Moşilor sau Uite Popa nu e Popa”, 1890; „Iertare
şi încredere. O întâmplare din viaţă”, 1898; „Istoria spitalului Piatra-Neamţ”,
1908.
A trecut în eternitate ziua de 1 februarie 1938, la Piatra-Neamţ.
Sursă dedocumentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi
ale culturii din judeţul Neamţ”.
LUNA CAPRICIOASĂ A LUI FAUR
Denumirea populară a lunii februarie, Faur, este legată de meşterii fauri,
lucrători ai fierului, care pregăteau uneltele de muncă, ascuţeau sau
confecţionau fiarele sau cuţitele de plug înainte de deschiderea sezonului
agrar.
Personificare a celei mai scurte luni a anului, 28 de zile în anii normali,
29 în cei bisecţi, Faur este, dintre cei 12 fraţi ai săi, cel mai mic. Vremea
schimbătoare din luna februarie ar reflecta capriciile copilului Faur: când
râde şi zâmbeşte e frumos, când plânge bate viscolul, când e supărat dă ger de
crapă pietrele. El intră în conflict cu Martie pe care l-a împrumutat cu câteva
zilele friguroase şi refuză să i le înapoieze. Timpul capricios de la începutul
lunii martie s-ar datora acestor fraţi care s-ar lupta pentru zilele
împrumutate. Prin asemenea poveşti explicau bătrânii copiilor de ce februarie
are un număr mai mic de zile în comparaţie cu celelalte luni ale anului, iar
timpul de la începutul lunii martie este foarte schimbător.
În cursul lunii februarie se încheiau şezătorile şi, împreună cu acestea,
distracţiile tinerilor din serile şi nopţile lungi de iarnă. Apropierea
sezonului agrar aducea în prim-plan preocupările de ordin economic: îngrijirea
atentă a vitelor de muncă, repararea uneltelor, pregătirea seminţelor pentru
semănat.
Liniştea şi odihna în sat erau aduse de Caii lui Sântoader, feciori voinici
şi frumoşi, dar cu coadă de cal în pantaloni şi cu copite în opinci. Aceştia
intrau în şezătoare, casa unde se întâlneau fetele cu băieţii, luau fetele la
joc, zburau cu ele în înaltul Cerului de unde le lăsau să cadă pe pământ.
FARMACISTUL LASCĂR A. VOREL, FURNIZOR DE MEDICAMENTE PENTRU CASA REGALĂ A ROMÂNIEI DIN VEACUL AL XIX-LEA
Lascăr A.
Vorel, s-a născut pe 25 Ianuarie 1851, la Piatra-Neamţ. Unul dintre reprezentanții celebrei
familii Vorel, Lascăr A. Vorel este fiul unui dintre primii farmaciști de pe
teritoriile locuite de români, Anton Vorel și, totodată, tatăl pictorului
Lascăr Vorel (născut în august 1879, la Iași, decedat în februarie 1918, la
München).
După ce tatăl său, spițerul Anton
Vorel, primea, la 26 mai 1825,
prin hrisov domnesc, de la domnitorul Ioniță Sandu Sturdza, dreptul de a deschide o spițerie în
Târgul Pietrei, pentru „obșteasca înlesnire în treaba medicilor”, în 1883, Lascăr A. Vorel primește brevetul de
furnizor al Curții Regale, farmacia numindu-se din acel moment Farmacia
Regală Vorel.
Cunoscutul farmacist nemțean a
fost finul lui Lascăr Catargiu, ispravnic de Neamţ, viitorul prim-ministru. Vorel
a absolvit Facultatea de Farmacie, în 1874. A luat în primire farmacia din
Piatra-Neamţ, în 1878.
A fost membru fondator al
Societăţii Ştiinţifice Literare „Asachi”, fondată în decembrie 1880.
A fost colaborator, cu articole
despre medicina populară, în publicaţiile „Corespondenţia provincială” şi
„Asachi”.
A trecut în eternitate pe 20 iunie 1902, la Piatra-Neamț.
OMAGIU ADUS MEMORIEI PROFESORULUI ŞI ISTORICULUI TRAIAN CICOARE
Traían Cicoare s-a născut în ziua de 25 ianuarie 1925, la Vâgiuleşti,
Mehedinţi. O altă sursă, „Traian Cicoare - Oameni, fapte şi comori spirituale din ţinutul Neamţ”
(Editura Acţiunea, Piatra-Neamţ, 2012, ediţie îngrijită de Constantin Bostan şi
Cristina Catana), menţionează ca dată a naşterii profesorului, publicistului şi
istoricului Cicoare ca fiind 9 februarie 1925.
Aşa cum îl descria profesorul Leonard Rotaru, „Traian Cicoare face parte dintr-o generaţie care a avut
de-a face în mod direct şi consistent cu valul epurărilor ideologice ale
perioadei comuniste de la noi din ţară. Consecinţă a acestora, ajunge în
perioada tinereţii sale în ţinutul Neamţ, unde s-a aşezat pentru întreaga viaţă.
Aici s-a integrat peisajului şi s-a armonizat în toate; la rândul său, locul l-a
adoptat definitiv, ca să-i «cânte fiinţa de puterea acestui pământ», aşa cum
frumos spunea Sadoveanu.”
Trimis cu domiciliul forţat în Regiunea Bacău (1953), va fi profesor la mai
multe şcoli din Judeţul Neamţ (Dragomireşti, Ivaneş, Hlăpeşti). în 1969, pentru
scurt timp, inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al Judeţului Neamţ, iar
din 1970, revine în învăţământ (Liceul Pedagogic, Şcoala Nr. 9, Liceul
„Calistrat Hogaş”, Liceul Industrial Nr. 3, azi, Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu”).
Mânat mereu de a fi de folos comunităţii în care trăia, profesorul Traian
Cicoare schimbă locul la catedră cu cel de cronicar al întregului ţinut Neamţ.
Acelaşi Leonard Rotaru consemna: „Venise vremea ca domnul Traian Cicoare să deschidă marea
ofensivă a cercetării. Şi
astfel, au început să apară materiale bine documentate, atractiv elaborate, vizând
domenii variate, scrise într-o limbă curată şi expresivă, în mai toate
publicaţiile vremii de la nivelul judeţului Neamţ, dar şi în reviste de talie
naţională.
Astfel,a publicat numeroase articole şi
studii în ziarele „Acţiunea”, „Ceahlăul”,
„Monitorul de Neamţ”, „Realitatea” şi în revistele de cultură din Neamţ.
În anii de după 1990 a fost sufletul manifestărilor organizate de Asociaţia
Culturală „Petrodava“, în colaborare cu Asociaţia Culturală „Pro Basarabia şi
Bucovina“. În acelaşi timp, a comentat cu pertinenţă toate evenimentele care au
marcat istoria şi destinul acestui popor căruia a fost mândru că i-a aparţinut.
Ziua de 2 iulie 2007 a fost capătul drumului terestru al profesorului
Traian Cicoare. A fost ziua în care, din prea multă dragoste de Muzică, dornic
să-l asculte „pe viu” pe Maestrul Gheorghe Zamfir, binecunoscutul profesor de istorie
al urbei, ajuns la o vârstă respectabilă şi ros de boală, a ţinut cu tot
dinadinsul să fie prezent lângă Turnul marelui Ştefan, personaj pe care, în decursul
lungii sale cariere didactice, dar şi publicistice, trebuie să-l fi evocat de
mii de ori. A
fost acel început de seară – ora 18,45 – unul canicular de-a dreptul. Caniculă care,
suprapusă peste emoţia actului cultural-artistic atât de aşteptat de marele
profesor, emoţie dublată şi de efortul destul de mare depus la urcarea celor
peste şaptezeci de trepte ale esplanadei, a dus la un final tragic pentru
Traian Cicoare: atac cerebral sever.
Cum nimic pe lumea
aceasta nu-i întâmplător, a fost să fie ca Traian Cicoare să păşească Marele
Prag în aceeaşi zi cu trecerea la cele sfinte a marelui Voievod – 2 iulie! La
cinci sute trei ani distanţă. Şi lângă una din cele multe ctitorii ale
Muşatinului – Turnul din centrul istoric al oraşului!
Pentru posteritate a
rămas moştenire un îndemn al Profesorului Traian Cicoare: „încurajat de eficienţa sărbătoririi unor
mari personalităţi culturale în satele lor de baştină (...), adresez un apel de
sufet către intelectualii satelor nemţene să exploreze zăcămintele spirituale
ale locurilor unde „s-a născut veşnicia", să scoată la iveală tezaurele
intelectuale şi morale nepieritoare pornite de acolo. Cinstirea strămoşilor şi a valorilor care ne tutelează
devenirea (uneori chiar şi fără percepţia noastră) este o datorie sacră.”
Surse
de documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”; Constantin
Bostan şi Cristina Catana – „Traian Cicoare - Oameni,
fapte şi comori spirituale din ţinutul Neamţ”; Valentin Andrei – „Patruzeci de ani de Vacanţe Muzicale la
Piatra-Neamţ”.
SĂRBĂTORI ȘI CREDINȚE POPULARE: 25 IANUARIE, SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI GRIGORE TEOLOGUL
Sărbătoarea populară a
Sfântului Grigore Teologul făcea parte din ciclul Filipilor de iarnă.
În cartea sa, „Timpul sacru.
Sărbătorile de altădată”, etnologul Marcel Lutic arată
că românii din vechime făceau o conexiune curioasă între termenul „teolog” – cuvântător de Dumnezeu – și beteșugul cunoscut în
popor drept ologeală.
Astfel, spre a nu suferi de
ologeală, oamenilor de altădată le era interzis să muncească pe 25 Ianuarie,
ziua Sfântului Grigore Teologul, sfânt socotit drept luminator al
minții omenești. În același timp, se spune, Grigore Teologul s-ar fi îngrijit
de cei aflați în suferință, pe mulți dintre ei tămăduindu-i, a ajutat mulți
năpăstuiți ai sorții și a sprijinit numeroși oameni neputincioși.
Despre acest sfânt se mai spune că ar feri lumea de la înec sau de
la arsuri, însă principala „misiune”, potrivit
poporului, era aceea de a-i apăra, numai pe cei care-i serbau ziua, de
pericolul ologirii, adică de paralizia membrelor inferioare.
Cei deja ologi aşteptau cu
mare nerăbdare ziua de 25 Ianuarie, pe care o țineau cu sfințenie, crezând
că acum se vor însănătoşi.
Femeile nu lucrau deloc,
temându-se să nu facă copii ologi, existând şi credinţa că vitele ale căror
stăpâni munceau se puteau ologi. De altfel, se zicea că cei care lucrau pe 25 Ianuarie
nu vor avea deloc spor la creşterea vitelor în anul respectiv.
Potrivit altor credinţe
mărunte, Grigore Teologul ar fi ocrotitorul văduvelor, bineînţeles acestea
străduindu-se să-l cinstească cât mai bine cu putință. Aceleași strădanii le
depuneau și meșterii lemnari, ei socotind că Sfântul Grigore ajută meșteșugului
lor.
