PRACTICI POPULARE – DESCÂNTECUL
Psihoterapia, fitoterapia, chinoterapia, meloterapia, balneoterapia sunt
denumiri moderne ale unor tehnici străvechi de tămăduire a bolilor cu ajutorul
plantelor de leac, trasului (masajului), bioenergiei, apelor minerale. Multe
dintre aceste mijloace de vindecare a suferinţelor făceau parte din terapia
descântatului, tehnică preistorică confundată pe nedrept cu vrăjitoriile şi
escrocheriile paranormalilor de tot felul.
Descântecul se bazează pe terapia cuvântului care îmbina, de la caz la caz,
fito-, psiho-, chino- şi meloterapia. Bolile erau considerate personificări ale
răului care intrau în corp trimise prin vrăjitorii de persoane iniţiate, prin
blesteme şi înjurături de duşmani, ca pedeapsă de Dumnezeu, Maica Precista,
Sfânta Vineri. Ca antidot împotriva făcăturilor vrăjitoreşti, descântecele au
tezaurizat valoroase cunoştinţe şi observaţii despre producerea, manifestarea
şi vindecarea empirică a bolilor.
Descântătoarele erau personalităţi puternice, capabile să provoace şi să
stăpânească anumite procese psihice. Ele cunoşteau anatomia umană, plantele de
leac şi, fireşte, tehnicile de vindecare sau de alinare a suferinţelor.
Aşa-numitele păpuşi înţepate din lut, descoperite de arheologi în săpături, iar
de etnografi în săpături, iar de etnografi în cercetările lor pe teren, sunt
argument că în spaţiul carpato-danibiano-pontics-afolosit, pritre altele,
acupunctura. Unele descântătoare, în special cele care foloseau ca tehnică
principal trasul bolnavului, utilizau bioenergia în tratarea bolilor. Lungimea
descântecului varia de la câteva cuvinte la zeci de versuri şi se transmitea,
ca orice fapt de folclor, pe cale orală. Fiind secrete, textele şi tehnicile
descântatului erau însuşite, ca orice meşteşug tradiţional, pe furate, sau erau
transmise urmaşilor în mare taină, uneori înainte de moarte. (Ion Ghinoiu)
SOARELE REFLECTAT ÎN CREDINŢELE ŞI MITURILE POPULARE
În volumul semnat de Elen Niculiţă-Voronca – „Datinile şi credinţele
poporului român” – găsim o serie de credinţe şi legende populare care se referă
la Soare, culese de autoare de la oamenii de priun satele botoşenene.
„Soarele, zice că numai de două ori pe zi se hodineşte: de amiază-zi curat,
atunci când şi oamenii hodinesc - sunt oameni care vreau să lucreze înainte,
macar că-i amiază-zi, dar e păcat, tare păcat! - şi sub sară, înainte de-a scăpăta
Soarele, după ce apune, merge ca juma de noapte, pănă ajunge la casa lui mâne-sa
- că are mamă; şi mă-sa-i dă cămeşi curate ş-apoi să duce de să scaldă în mare
şi toată noaptea se spală de tot răul şi de toate relele câte le vede, pănă
iese curat. Soarele de aceea dimineaţa e roş, că iese din scăldătoare. Pe Soare
îl îmbia Luna să-i fie ibovnic.” (o ţigancă din Camina)
„Soarele e flecău, e curat şi neîmblat în păcate; pe dânsul tare l-a vrut
Luna şi ea tot se băga în sufletul lui şi-l iubea, atunci Soarele i-a zis: «Nu
destul ard eu lumea, dar încă dacă m-aş însura şi aş avea copii, ce ar mai fi
din oameni? Ar arde lumea cu totul, ar trebui să se prăpădească norodul. Dar ea tot n-a înţeles de cuvântul
lui şi tot nu se ducea de la dânsul. Atunci, el a luat o baligă şi i-a
aruncat-o drept în obraz; şi acuma se văd doi oameni în lună, cum tot o rânesc
şi n-o pot curăţi de tot.” (o ţigancă
din Mihalcea)
„Soarele se iubea cu o cucoană vadană; ea avea fată şi o ascundea şi tot îl
întreba: «Sfinte Soare, sfinte Soare, cine-i mai frumoasă?» Da’ soarele-i răspundea: «Sorica ta».” (M.
Gălăţanca, Botoşani)
PRACTICI POPULARE – TEHNICA DESCÂNTATULUI
Cu excepţia descântecului de deochi, care
era făcut la orice oră din zi sau din noapte, mai ales pentru copiii care nu
puteau fi lăsaţi să sufere, timpul optim pentru incantaţie, şi deci pentru
prinderea leacului, diferea în raport de boală şi meşteşugul descântătoarei.
Acestea se făceau la Lună Nouă sau la Lună Veche, dimineaţa sau la scăpătatul
Soarelui, pe mâncate sau pe nemâncate etc.
Leacurile utilizate la descântat erau atât
de variate încât cu greu s-ar putea realiza un inventar complet al acestora. În
mod obişnuit, descântătoarele foloseau plantele de leac, diverse alimente şi
băuturi, substanţe şi ape minerale, materii organice. Efectul tratamentului era
condiţionat de cunoştinţele, experienţa şi măiestria descântătoarelor de a
îmbina şi doza tehnicile terapeutice. Atmosfera de mister, favorabilă
psihoterapiei prin sugestie, era creată de alegerea timpului adecvat de
recitat, uneori de cântat a descântecului, de arhaismul liniei melodice
pentatonice, de ritmul precipitat cu tonalitate joasă şi rostire pianissimo, de
dramatismul dialogului descântătoarei cu spiritul malefic, cu boala însăşi.
După identificarea şi pronunţarea numelui
celui care a trimis şi a provocat îmbolnăvirea, acesta era ameninţat şi
blestemat, scos din corp şi izgonit prin cuvinte, gesturi şi acţiuni energice,
în locuri unde nu mai putea lua contact cu bolnavul: în talpa Iadului, în Marea
Neagră, peste 99 de hotare, unde Soare nu răsare, unde om nu calcă, în coarnele
cerbilor, în capul lupului etc.
În timpul acestui război descris de textul
descântecului, bolnavul era frecţionat, tras, masat, oblojit, i se administrau
leacuri vegetale proaspete, uscate sau preparate (decocturi, ceaiuri,
inhalaţii, unsori, plămădeli), substanţe minerale sau organice, băuturi şi
altele. (Ion Ghinoiu)
CREDINŢE POPULARE – ROLUL SUPERSTIŢIEI ÎN CUNOAŞTEREA UMANĂ
Nu trebuie reabilitate superstiţiile, dar
nici să se generalizeze că orice gest uman sau credinţă populară căreia nu îi
putem găsi o explicaţie pe moment, să fie catalogată prejudecată sau
superstiţie.
Un exemplu este superstiţia că pruncul
care plânge înainte de a se naşte devine moroi sau strigoi. În spatele acestei
credinţe se ascunde un mare adevăr. De câteva decenii, medicii şi psihologii occidentali
au redescoperit ca în douăzeci şi patra săptămână de la concepţie, fătul emite,
in anumite situaţii, nişte sunete, fenomen numit „plâns
înainte de a se naşte”.
Criteriul de delimitare a superstiţiei de
nesuperstiţie este, fireşte, adevărul. Dar câte adevăruri considerate infailibile
s-au dovedit de-a lungul istoriei mari erori. Contestarea, în Evul Mediu, a sfericităţii
Pământului şi învârtirii acestuia în jurul Soarelui a adus oameni pe rug,
credinţa în moroi sau strigoi, plânsetul copilului în pântecele matern, numărul
cu ghinion 13 şi câte alte credinţe catalogate supersţiţii sânt argumente
pentru redefinirea superstiţiei ca neputinţă a oamenilor de a afla la un moment
dat adevărul care se ascunde în spatele unor credinţe, gesturi, manifestat ale
naturii.
Pe de altă parte, Traian Herseni aprecia
că o populaţie care are anumite credinţe, convingeri, concepţii despre viaţă,
indiferent dacă acestea ni se par false, absurde, arierate, este superioară
unei populaţii care ar deţine toate adevărurile din lume dar nu ar crede în ele,
nu le-ar trăi, nu le-ar respecta.
Oamenii au luptat, au suferit, au murit
pentru erorile lor, dar tocmai aceasta dovedeşte că ei nu au trăit în minciună.
Minciuna începe în clipa în care recunoaştem adevărul şi refuzăm cu bun ştiinţă
să ne conformăm acestuia. (Ion Ghinoiu)
SĂRBĂTORI POPULARE – VLASIE, PATRON AL PĂSĂRILOR ŞI AL FEMEILOR GRAVIDE
Sfântul mucenic Vlasie, celebrat pe 11
februarie, este protector al păsărilor de pădure şi al femeilor gravide. În
această zi, păsărilor nemigratoare, cele care iernează în spaţiul
carpato-danubian, li s-ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Sărbătoarea
este respectată de agricultori pentru a preveni stricăciunile aduse de păsările
pădurii recoltelor şi de femeile gravide pentru a naşte copii sănătoşi
(Bucovina, Moldova).
Ziua de Vlasie este, în Calendarul
popular, prima sărbătoare a păsărilor nemigratoare. Urmează, după două
săptămâni, Dragobetele (24 februarie), când păsările se împerechează şi încep
să-şi facă cuibul, Constandinu Puilor (21 mai), când acestea îşi învaţă puii să
zboare, dricul Păsărilor (1 septembrie), când îşi pregătesc cămările de iarnă,
Marţea dorilor (ziua de marţi din prima
săptămână a Postului de Paşti).
Păsările migratoare au, la rândul lor,
sărbători specifice: Ziua Cucului (25 martie), când începe a cânta, Amuţitul
Cucului (24 iunie), când încetează a cânta, Ziua Berzelor (prima zăpadă căzută
după Mucenici).
SĂRBĂTORI POPULARE – HARALAMBIE, PATRON AL CIUMEI
Haralambie, sfântul mucenic prăznuit de
Biserica ortodoxă în ziua de 10 februarie, este considerat un mare apărător
împotriva bolilor. El le-ar ţine legate în lanţ ca sa le sloboade când oamenii
îi nesocotesc puterea. Ca personaj profan, Haralambie ar fi fost păstor, motiv
pentru care a fost ales patron al animalelor domestice. În aceasta calitate, el
apără oamenii şi vitele de îmbolnăvire, dar şi de fiarele pădurii. Pentru a-i
câştiga bunăvoinţa, în ziua lui se ajuna (se ţinea post), se împărţeau pomeni,
se stropeau vitele şi pomii fructiferi cu agheasmă, se făceau farmece şi vrăji,
erau interzise activităţile casnice legate de prelucrarea lânii şi pieilor de
animale.
Credinţe despre Haralambie au fost
consemnate în Bucovina, Maramureş, Moldova, Muntenia.
IARBA FIARELOR, PLANTĂ DESCHIZĂTOARE A LĂCĂTELOR
Iarba fiarelor sau iarba tâlharilor este
oplantă imaginară invocată de răufăcători să înmoiae metalul şi să deschidă
lăcătele. Ea ar creşteîn locuri greu accesibile, de obicei în locuri bântuite
de incendii. Noaptea, ea străluceşte ca soarele (ca aurul, ca lumânarea
aprinsă), iar peste zi este tristă şi înrourată. Pentru ca ascunde în pământ,
este greu de găsit. Dimineaţa, la răsăritul soarelui, picură sânge din ea,
lăsând pete roşii pe pământ. Iarba-fiarelor are trăsături umane: dacă e
aruncată în apă, cade la fund, ca omul, sau, dacă pluteşte ca celelalte plante,
merge împotriva curentului.
Ea este descoperită de om prin diferite
vicleşuguri: se trage prin iarbă o sfoară pe care sunt legate lacăte de fier.
Când se descuie lacătele, înseamnă că acestea s-au atins de iarba-fiarelor.
Alteori, se împiedică calul cu lacăt de fier. Când se despiedică calul, se
culege planta care l-a despiedicat. O soluţie era prinderea si încuiatul unui
pui de arici într-o colivie; aricioaica, care cunoaşte iarba-fiarelor, vine cu
ea în gură şi, după ce era lăsată să descuie lacătul, i se ia iarba din gură.
Planta miraculoasă putea fi descoperita şi
cu ajutorul altor animale (dihorul) şi păsări (ciocănitoarea, grangurul). O
ştiu şi rândunele, care o aduc cu ciocul în cuib să le apere puii. Oamenii care
intră în posesia ei, capătă puteri miraculoase: deschid lacătele, nu sunt
atinşi de săgeţi şi de gloanţe, înţeleg limba animalelor şi plantelor. Se
credea că, pe vremuri, au avuut-o hoţii şi haiducii vestiţi - Tunsul, Marcul,
Pintea Viteazul, Fulga.
CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – SEZOANELE DE NUNŢI
Pregătirea şi desfăşurarea unei nunţi
tradiţionale solicita timp şi pregătire psihică adecvată, aşa cum spune o
zicală populară: „Când e vremea de însurat,/ Nu ai vreme de lucrat,/ Că mergând
ca să lucrezi/ Din inimă mereu oftezi!”
Ciclurile de reproducţie ale plantelor şi
animalelor au generat, împreună cu regulile impuse de Biserică, două importante
sezoane de nunţi: toamna, până la Lăsatul Secului de Crăciun, în satele
predominant agrare, şi iarna, între Bobotează şi Lăsatul Secului de Paşte, în
satele pastorale. Vârfuri secundare ale nupţialităţii, determinate de nedeile
ţinute la Drăgaică (24 iunie) şi la Sântilie (20 iulie), puteau apărea şi vara.
Căsătoria şi relaţiile conjugale erau interzise de Biserică în zilele de post
ale săptămânii, în posturile de peste an şi, din motive lesne de înţeles, în
perioada ospeţelor cu mâncare şi băutură din belşug (între Crăciun şi
Bobotează, în Săptămâna Luminată).
Zilele săptămânii favorabile căsătoriei
(peţit, logodit, încredinţare, cununie) sunt duminica şi joia. Ca personificare
mitică, miercurea era o femeie văduvă şi stingheră, nefastă pentru vreo acţiune
matrimonială, iar sâmbăta şi marţea au fiecare câte trei „ceasuri rele”.
Interdicţiile erau întărite prin diferite zicale: „Toate pe dos şi nunta
marţea”; „După ce că nu sunt tineri, se logodiră vineri!”
Până în secolul al XIX-lea, joia era
considerată o zi de sărbătoare. În Maramureş şi Bucovina joia era slobodă
pentru nunţi şi, în general, pentru dragoste. De altfel, în unele sate
maramureşene se fac şi astăzi nunţile joia, nu duminica. Sunt suficiente
argumente etnografice care sprijină ipoteza că joia a fost
dedicată cultului domestic şi odihnei. Această funcţie a zilei a fost preluată,
sub influenţa creştinismlui, de dumincă. (Ion Ghinoiu)
CREDINŢE POPULARE – DRACUL
Dracul
este cel mai periculos demon al Panteonului românesc, mare zeu indo-european
uzurpat de creştinism. malefică („un
drac de fată” este o tânără deşteaptă, descurcăreaţă; „a face pe dracul în patru”
înseamnă o realizare, o reuşită a unei persoane în viaţă etc.). El
se metamorfozează în numeroase vietăţi sau obiecte de pe Pământ. Nu se poate
preface însă în oaie, albină, miel, porumbel şi măgar. El are mamă (Mama
Dracului), tată (Scaraoschi, Satan, Tartorul), fraţi mai mici (Aghiuţă).
Dracii
sunt de două feluri: văzuţi, care au coarne, coadă şi gheare lungi, şi
nevăzuţi, cei care au fost îngeri izgoniţi de Dumnezeu din cer.
Reşedinţa
dracului este Iadul sau tărâmurile pustii, menţionate adesea în descântece. Uneori
îşi ia numele de la locul unde stă de obicei: Ducă-se pe pustii, Ăl din baltă,
Bălţatul. Originea lui htoniană (subpământească) este confirmată de înfăţişarea
fizică şi comportamentală: este negru şi urât (Întunecilă), handicapat
(Şchiopul, Slutul), are coadă (Codică) şi coarne (Cornilă, Cornea, Împieliţatul),
este necinstit faţă de Dumnezeu (Nefârtate), poartă tichiuţă care îl face
nevăzut (Tichiuţă, Cel cu şapca roşie), este respingător (Bălosul, Bală
spurcată, Dihanie), se metamorfozează în animale, păsări, balauri.
Poate fi
alungat de semnul crucii făcută cu mâna pe corp şi cu limba în gură, de
agheasmă, de mirosul tămâii, de bătutul clopotului şi toacei, de unde şi unele
nume eufemistice (Ucigă-1 Crucea, Bată-1 Crucea, Ucigă-1 Toaca). Ingenios şi neastâmpărat, inventează,
din joacă sau din întâmplare.
CALENDAR POPULAR – MARTINII DE IARNĂ
Moş Martin este în Panteonul carpatic o
personificare a ursului, prăznuit în zilele de Macavei (1 august), Martinii de
Toamnă (12-14 noiembrie), Martinii de Iarnă (1-3 februarie), Ziua Ursului (2
februarie) şi Sâmbăta Ursului (o săptămână înainte de Moşii de Florii). în
aceste zile oamenii evitau să-i spună urs sau, dacă era necesar, foloseau un
alt nume: Moş Martin, Ăl Bătrân, Moşul. În unele
medii pastorale, ursul primea de ziua lui o pulpă de viţel. Trăsăturile care
l-au adus în rândul zeilor au fost puterea şi ciudata asemănare cu omul,
posibilitatea acestuia de a se deplasa biped.
Urşii se împerechează la sfârşitul verii
şi începutul toamnei, perioadă când aduc pagube însemnate turmelor de oi,
livezilor şi prisăcilor. Ziua care deschide ciclul de reproducţie a ursului
este numită în Calendarul popular împuiatul Urşilor sau Macaveiul Urşilor (1
august). După o perioadă de gestaţie de aproximativ 7-8 luni, ursoaica fată în
condiţii grele la începutul lunii februarie. Românii au marcat acest eveniment în Calendarul popular printr-o sărbătoare
de trei zile, Martinii de Iarnă (1-3 februarie).
În tradiţia românească, Moş Martin este
mai degrabă folositor decât dăunător omului: el ar influenţa în bine
Ursitoarele la naşterea copilului; noul-născut, uns de moaşă cu untură de urs,
creşte voinic şi sănătos (Platforma Luncani, Ţara Moţilor), afumat cu păr de
urs se vindecă de sperietoare; bărbaţii călcaţi de urs primăvara scăpau de
durerile de spate pe timpul verii; măştile de urs întâmpină sufletele
dezorientate ale morţilor în nopţile de priveghi (Vrancea).
Se credea că bolile ocolesc copiii
botezaţi cu numele Urs sau pot fi alungate de descântătoare dacă îi este
invocat numele: „Fugi năjit,/ Pricăjit,/ Că te-ajunge un urs mare,/ Cum
te-ajunge, cum te stropşeşte,/ Cu ghearele te zgârie,/ Cu gura te mănâncă
Adesea, dinţii lui erau curtaţi ca talisman.