CREDINŢE ŞI LEGENDE POPULARE – PÂCA, ZEIŢA FUMĂTORILOR
Fumatul a fost considerat, chiar de la pătrunderea lui în Ţările Române, un
viciu împotriva căruia s-a luptat cu metodele specifice tradiţiei populare. Reprezentarea mitică
populară care trebuia pomenită de tot omul care pipă (fumează) se numea prin
Alba, Hunedoara şi alte judeţele din Transilvania Pâca, iar prin Vâlcea, Pafa.
Ca personaj malefic, Pâca sau Pafa este identificată cu Mama Dracului, cea care
a născut demonii, tutunul şi obiceiul fumatului. În imaginarul popular, Pâca este
asemuită cu o babă bătrână cât lumea, neagră şi urâtă ca întunericul Iadului,
cu coarne pe cap ca răşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat, cu ochii
umflaţi ca de capră înecată, cu colţi în gură ca ai mistreţului, cu gheare ca
secerele, cu coadă ca de vită, cu lulea sau pipă mare între dinţi, cu flăcări
care îi ies pe nas şi duhoare de tutun pe gură. Pentru pomenirea mamei lor,
dracii „s-ar fi scremut şi ar fi făcut şi ei o sămânţă care a răsărit buruiana
dracilor, adică tutunul. Dracii i-au dat această buruiană şi omului ca să-i
tragă fumul pe gâtlej şi când l-o da afară, să facă Pafff!, ca să fie spre
pomenire Pafii, mamei lor”.
Dintr-o altă legendă aflăm că dracul ar fi creat tutunul, iar Dumnezeu tămâia: „Când a primit Domnul Hristos moarte şi s-a îngropat în pământ, pe mormânt i-a răsărit tămâie. Pe mormântul diavolului i-a răsărit tămâia dracului, tutunul. Diavolul i-a zis atunci lui Dumnezeu: «- Să vedem, Doamne, la care aleargă lume mai multă: la tămâie sau la tutun». Când veni lumea, aceasta a alergat mai mult la tutun, la mormântul diavolului. Acesta, văzând multă lume la tutun, a zis: «- Să-mi dai mie, Doamne, pe toţi care or bea tutun!». «- Ai tăi să fie cei care or bea tutun!»
Legătura dintre tutun şi diavol este frecvent amintită de chiuitura de joc:
„Câte fete la strânsură,/ Toate stau cu pipa-n gură./ Iese Dracul de
sub râpă/ Şi le pune foc în pipă!” (Legendele florei)
LEGENDE POPULARE – DRACHIUL ŞI ŢUICA
Spre deosebire de vin, băutură creată de Dumnezeu, ţuica e licoarea
inventată de drac. Se spune că: „A fost un om care a greşit mămăliga nesărată.
Dracul, care mănâncă numai bucate nesărate, a găsit o bucăţică şi a mâncat-o.
Seara, când au venit toţi dracii la cel mai mare, fiecare a spus ce a făcut.
Aista a spus că a mâncat mămăliga . «- Apoi n-ai făcut bine ceea ce ai făcut,
de amu du-te şi-i slujeşte pentru mămăliga ceea un an de zile», i-a zis cel mai
mare. N-a avut încotro: s-a dus şi s-a băgat în slujbă la om. Acesta l-a
învăţat să meargă la boier să-i termine de legat tot lanul de grâu până a doua
zi, şi altceva să nu-i ceară, decât pâine cât va putea duce băieţii lui în
spate. Diavolul şi dracii lui au lucrat toată noaptea, astfel că dimineaţa treaba
era încheiată. Aşa
a făcut la mai mulţi boieri ... «- Amu ce-om face noi, zice omul, cu pâinea
asta aşa de multă? «- Las că te-oi învăţa eu ce să faci. Fă o velniţă!» (cazan de
ţuică). L-au învăţat cum să facă. Când a fost velniţa gata, dracii s-au strâns
sfătuiască cum să numească băutura pe care o vor face. Dracii cei bătrâni au
zis că în numele lor să se cheme drachiu. «- Dar în numele nostru cum să se cheme?» au zis cei mijlocii. «- S-o chema
drăcilă!». «- Da în numele nostru»?, au zis cei mititei «- Într-al vostru
ţuică!». Şi aşa a rămas: rachiul cel mai tare e drachiu, cel mijlociu e
drăcilă, iar cel slab, care se face din perje, ţuică” (legendă culeasă de Ion
Ghinoiu din Bucovina).
CITITORII ÎN STELE ŞI ÎNŢELEPŢII SATELOR
Cerul cu imensa sa familie de aştri a ajutat întotdeauna oamenii să se
orienteze în timp şi spaţiu. El le-a oferit informaţii meteorologice şi
climatologice, le-a marcat începutul şi sfârşitul activităţilor zilnice,
sezoniere şi anuale. Aştrii (stelele, planete, cometele) vizibili cu ochiul
liber au fost numiţi de oameni în raport cu peisajul material şi spiritual de
pe Pământ. Românii
şi-au clădit din stele aceeaşi ambianţa ca pe Pământ: elemente din gospodăria
şi peisajul rural (Casa cu Ogradă, Coliba, Fântâna din Răscruci, Fata cu
Coromisla, Fata Mare din Horă, Groapa, Hora, Puţul, Puţul cu Jgheab, Ţarc,
Toacă, Stâlp), ocupaţii (Lăutar, Văcar, Vizitiu, Porcar, Arcaş, Războinic), şi
păsări domestice (Berbec, Bou, Câine, Căţel, Cloşca cu pui, Cloţa, Dulău,
Iezii, Porcii, Scroafa, Vieri), animale şi păsări sălbatice, peşti, şerpi
(Corb, Crapii. Haita de Lupi, Iepuri, Lup, Lupărie, Mierla, Peştii, Rac,
Scorpie, Sturz, Şarpe, Ursul Mare, Ursul Mic), mijloace de transport
(Caru-Mare, Caru-Mic, Cobiliţa Ciobanului, Cale, Trăsură, Drumul Robilor),
unelte agricole şi meşteşugăreşti (Burghiu, Coasă, Greblă, Plug, Pluguşor,
Rariţă, Seceră, Sfredel, Sfredelul-Mare, Sfredelul Pământului, Spiţelnicul
Mare), piese din inventarul casnic (Balanţă, Cântar, Deşteptător), elemente
cultice, biblice (Mănăstire, Crucea Miezului Nopţii, Crucea Mică, Crucea
Fârtatului, Crucea, Scaunul lui D-zeu, Maica Domnului, Fecioara, Fecioara
Maria, Avram), eroi sau personaje din basme (Caru Racului, Caru lui Dumnezeu,
Comoară, Fata de împărat cu Cobiliţa, Cei Trei Iezi, împărat, Regina stelelor,
Zmeu, Ucigă-1 Toaca, Zorilă) (Tudor Pamfile).
ASTROLOGIE POPULARĂ
Dintre multele credinţe populare româneşte, un loc important îl au aştrii
pe care strămoşii noştri îi găseau pe cer şi cărora le acordau, spiritual
precum şi în practică, diverse calităţi curative. În acelaşi timp, stelele au
stat la baza întocmirii, vreme de veacuri de-a rândul, a calendarelor populare.
În cele ce urmează vom enumera câteva dintre credinţele cuprinse în
astrologia populară.
CRUCEA
Crucea (Crucea Mică, Crucea Miezului Nopţii) este denumirea populară a
constelaţiei Lebăda, reper important de orientare a ţăranului pe timp de
noapte. La vederea ei pe cer, oamenii se rugau şi făceau semnul crucii.
GĂINUŞA
Numele popular al Pleiadelor, grup de stele din constelaţia Taurului, este
Găinuşa. Prin datele calendaristice ale apariţiei şi dispariţiei de pe
firmament, prin orele de răsărit şi de asfinţit în nopţile senine, constelaţia
a devenit un reper hotărâtor pentru aprecierea timpului nocturn şi sezonal,
pentru planificarea unor activităţi economice. De pildă, în satele de agricultori,
oamenii neştiutori de carte, dar cititori în stele, observau răsăritul şi
poziţia pe cer a Găinuşei în nopţile de Sânziene, în Postul Sânpetrului şi la
Duminica Mare, pentru aprecierea norocului şi a timpului favorabil pentru
semănatul grâului de toamnă.
Constelaţia este cunoscută şi sub alte denumiri: Cloşca cu Pui, Cloţa şi
altele.
DEŞTEPTĂTORUL
Steaua din constelaţia Taurului, la răsăritul căreia încep cocoşii a cânta
pentru a trezi oamenii la muncă şi a alunga spiritele malefice cuibărite în
timpul nopţii, este numită Deşteptătorul.
LUCEFERII
Cele mai strălucitoare stele şi planetele vizibile cu ochiul liber de pe
Pământ (Venus, Marte) sunt cunoscute cu numele generic de Luceferi sau
Nuceferi. Astfel, Luceafărul de Miazănoapte este denumirea populară a planetei
Marte, Luceafărul de Seara este denumirea planetei Venus în momentul apariţiei
pe firmament în timpul serii. Luceafărul de Ziuă este denumirea aceleiaşi
planete la apariţia ei pe firmament înainte de ivirea Zorilor. Luceafărul de
Seară se confundă, uneori, cu Steaua Ciobanului.
Dintre stelele-luceferi mai cunoscute sunt Luceafărul cel Mare de Miezul
nopţii sau Luceafărul cel Frumos, denumiri populare ale stelei Vega din
constelaţia Lira, Luceafărul Porcesc, stea din constelaţia Taurului, la
răsăritul căreia încep a grohăi porcii, semn pentru gospodari că se apropie
zorii zilei.
CONSTELAŢIA AGRARĂ ORION
Orion este constelaţia de pe harta cerului, care oferă ţăranului variate
repere pentru aprecierea şi măsurarea timpului nocturn. Stelele constelaţiei
sunt grupate în diferite formaţii asemuite cu uneltele agricole (Rariţa,
Plugul, Grebla, Secera) si meşteşugăreşti (Sfredelul, Spiţelnicul).
ASTRONOMIE POPULARĂ
Ordonarea vieţii sociale s-a efectuat prin
observarea fenomenelor repetabile aflate în continuă mişcare pe Cer (răsăritul
şi apusul Soarelui, fazele de evoluţie ale Lunii, echinocţiiie şi solstiţiile)
şi pe Pamânt (succesiunea sezoanelor ploioase sau secetoase, ciclurile vegetale
şi de reproducere ale animalelor).
Capitolul ştiinţei populare care cuprinde
observaţii şi reprezentări despre aştri, obţinute pe cale empirică şi transmise
prin canale folclorice este numit de etnologi astronomie populară. Aceste cunoştinţe de astronomie,
izvorâte din nevoi practice de orientare în timp, de planificare a
activităţilor umane pe anotimpuri, luni, săptămâni şi zile, au format un sistem
eficient de cronometrie care a stat la baza Calendarului popular.
După unele credinţe populare, puzderia aştrilor pe Cer ar
reprezenta numărul oamenilor care s-ar fi născut după Adam; după altele,
stelele se nasc şi mor odată cu oamenii cărora le sunt dedicate. Ca urmare,
stelele şi oamenii sunt doua lumi paralele, egale ca număr de locuitori: una pe
Cer, alta pe Pământ. Pornind de la această credinţă, se făceau vrăji cu steaua
bolnavului pentru însănătoşirea acestuia, steaua fetei necăsătorite pentru
aflarea ursitului şi grăbirea căsătoriei.
CREDINŢE POPULARE – POSTEXISTENŢA, DE LA VEACUL DE OM, LA VEACUL VECILOR
Postexistenţa este viaţa
după moarte a sufletului în lumea de dincolo. Expresia populară a sosi vremea pentru ceva este ceea ce trebuie să se întâmple cu
necesitate într-un anumit moment, inclusiv moartea. Tacit, oamenii se împacă cu
ideea de muritor şi se supun la moara de măcinat timpul.
Paradoxul face ca în natură
moartea să fie generatoare de viaţă. În cazul în care ceea ce este viu pe Terra
ar deveni nemuritor şi s-ar menţine tendinţa nelimitată de înmulţire a
vieţuitoarelor, Planeta s-ar transforma, după consumarea rapidă a resurselor
generate de moartea vieţuitoarelor, în pustiu. Din fericire, lumea de dincolo
este primitoare şi infinit de încăpătoare. Sunt nefireşti numai evenimente care
vin înainte sau după timpul sorocit: moartea tinerilor necăsătoriţi, nenuntiţi sau nelumiţi, depăşirea
vârstei optime la căsătoria fetelor bătrâne sau stătute, a feciorilor bătrâni sau tomnatici.
Pentru refacerea echilibrului
şi repararea erorilor sociale sau naturale oamenii au recurs la rit şi mit,
răspunzând la nefiresc prin nefiresc. Un individ poate decide între a se
căsători sau nu, a avea sau nu copii, dar niciodată între a muri sau a nu muri
vreodată.
Fireşte, trecerea din
stăpânirea legilor vieţii sub stăpânirea legilor morţii a înspăimântat oamenii
tuturor timpurilor. Pentru propria lor linişte, ei au găsit o explicaţie
optimistă: moartea nu este o dispariţie definitivă, ci o plecare în
postexistenţă. În satul românesc se credea că omul la moarte îşi schimbă,
precum fata după căsătorie, numai
adăpostul şi domiciliul. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)
CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – EXISTENŢA, DE LA LEAGĂN LA MORMÂNT
Existenţa sau viaţa de aici este jalonată de două hotare biologice majore:
naşterea şi moartea omului. La venirea din altă lume, din preexistenţă,
nou-născutul este un străin lipsit aici de identitate. Prin eforturi proprii şi
ajutat de diferite personaje şi instituţii el se integrează treptat în
existenţă. După aşezarea pruncului pe pământ imediat după naştere urmau, rând
pe rând, alte rituri de integrare: în familie şi spiţa de neam (recunoaşterea
paternă a copilului, obicei numit, în Moldova, plata cujbei); în comunitatea de
credinţă (botezul, închinarea copilului la icoane, scalda rituală după botez,
cumetria); în grupa de sex (tăiatul moţului la băieţi, ruperea turtei la fete);
în grupele de vârstă şi de afinitate sufletească (însurăţitul şi înfârtăţitul,
prinsul verilor şi verişoarelor, mătcuţatul fetelor, frăţia de cruce a
băieţilor); în instituţiile premaritale (ceata feciorilor, şezătoarea fetelor, hora satului);
în grupul însurăţeilor (peţitul, logodna, nunta); în grupul gospodarilor şi apoi al
bătrânilor. Mediatorii integrărilor parcurse de la venirea
nou-născutului din preexistenţă şi până la plecarcea în postexistenţă sunt
moşii, naşii, părinţii şi preotul, iar dintre instituţiile implicate: familia,
neamul, obştea, cetele de fete şi feciori, biserica. (Ion Ghinoiu)
CALENDARE POPULARE – MIEZURILE ŞI HOTARELE ZILEI
Ziua solară are două miezuri (al zilei şi al nopţii) şi două hotare (răsăritul şi apusul). În credinţa populară, miezurile timpului diurn erau momente critice în derularea şi împlinirea vieţii omului. La miezul sau puterea nopţii binele şi răul se confruntau cu putere. Treptat, spaţiul şi timpul nocturn se purificau, iar forţele binelui atingeau puterea maximă la ivirea zorilor. Miezul nopţii şi răsăritul Soarelui erau momente opuse pentru împlinirea sau anularea actelor magice. Miezurile nopţii şi zilei aveau, însă, şi o valoare pozitivă: erau momente de odihnă pentru aştrii nemuritori, Soarele şi Luna, şi pentru oamenii de pe Pământ: „Soarele numai la amiază drept se odihneşte, muta cât ai clipi din ochi. Atâta e odihna lui şi apoi cât e ziua şi noaptea de mare tot merge şi merge. De aceea când e Soarele drept amiază, trebuie şi omul atunci să se odihnească, e păcat să lucreze.” (Niculiţă-Voronca).
CALENDARE POPULARE - ZILELE, CĂLĂTOARE PE PĂMÂNT
Prima unitate de măsură a timpului
oferită de cosmos pământeanului a fost ziua solară, împărţită în zi-lumină şi
noapte. Aprecierea scurgerii timpului diurn, fără ajutorul ceasornicului, se
făcea după poziţia Soarelui pe bolta cerească: dimineaţă, faptul zilei, la
ziuă, dis-de-dimineaţă pentru răsăritul soarelui sau imediat după răsăritul
soarelui; prânzul mic, prânzişor pentru momentul când soarele se afla la a
treia parte din urcuş; prânz, prânzul mare, improor, împroor şi năproor când
Soarele a străbătut jumătate din urcuş, pe la ora nouă sau zece; sub amiază
reprezintă aproximativ ora 11; în amiază, nămiază, prânz la cruce, în răscrucile
Cerului pentru momentul când Soarele îşi isprăveşte urcuşul; chindie, cina
mică, la toacă, la asfinţit şi soare-apune.
În
unele zone etnografice ziua se împărţea în trei (dimineaţă, amiază şi seară)
sau patru părţi (dimineaţa, amiază, după-amiază şi seară). Noaptea era divizată
şi ea în trei (seara, miezul nopţii şi dimineaţa) sau patru părţi (seara,
miezul nopţii, cântatul cocoşilor şi dimineaţa).
Asemănător celorlalte unităţi de măsurat
timpul, în imaginarul popular ziua solară este antropomorfizată: „Zilele au
fost la început oameni care mergeau pe pământ. Amu nu mai umblă că sunt oamenii
păcătoşi”. Ele se împărţeau în bărbaţi (lunea, marţea şi joia) şi femei
(miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica).
Adesea, zilele au devenit reprezentări
mitice (Sfânta Vineri, Sfânta Duminică) sau au primit câte un sfânt-patron – Sântilie
sau Sântion pentru marţi, Maica Precista pentru miercuri, Sfântul Nicolae
pentru joi, Sfântul Lazăr pentru sâmbătă. (Elena Niculiţă-Voronca).
CALENDAR POPULAR – SĂPTĂMÂNĂ
Unitatea de măsurat timpul egală cu
numărul nopţilor scurse între două faze consecutive ale astrului lunar se
numeşte săptămână. Vechile calendare lunare aveau timpul
organizat pe luni lunare, care începeau la apariţia pe cer a Lunii Noi, şi pe
săptămâni de şapte zile. Într-un an solar de trei sute şaizeci şi cinci de zile
sunt treisprezece luni lunare sau lunaţii şi cincizeci şi două de săptămâni sau
faze lunare.
Zilele săptămânii poartă numele aştrilor vizibili cu ochiul liber de pe
Pământ: Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn.
Local, săptămânile dedicate unor năprasnice reprezentări mitice (Caii lui
Sântoader, Filipii, Rusaliile) aveau opt zile, iar cei mai importanţi colaci
rituali, sacrificaţi la Măcinici, redau cifra opt. Multă vreme romanii nu au
cunoscut săptămâna de şapte zile. Ei aveau un ciclu deopt zile numit nundinae, iar zilele erau
notate cu litere de la A la H. Orice sfârşit de perioadă calendaristică (zi,
săptămână, lună, anotimp, an) avea un caracter nefast.
Ritualul sfârşitului şi începutului de săptămână cuprindea trei zile:
sâmbăta, al cărei caracter nefast era evidenţiat de cele trei ceasuri rele;
duminica, zi care celebra victoria binelui asupra forţelor malefice acumulate
în săptămâna anterioară; lunea, care marca începutul săptămânii sub auspiciile
cele mai favorabile activităţilor umane.
Timpul săptămânal născut duminica se împlineşte joia, după care
îmbătrâneşte, condiţie obligatorie pentru renaşterea lui săptămânală.
Odată cu răspândirea creştinismului, prima zi a săptămânii, duminica
romană, a devenit ziua Domnului,
realitate păstrată de întreaga cronologie medievală. Cel care a fixat
duminica început de săptămână a fost Constantin cel Mare, în anul 321 d. H.
La români şi la celelalte popoare sud-europene săptămâna începea, ca şi
astăzi, în ziua de luni. (Ion
Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român. Zile şi mituri.”)