CREDINŢE POPULARE – ZIUA PEŞTELUI ŞI A ŞARPELUI
Timpul
din preajma echinocţiului de primăvară era suficient de cald
pentru casărbătoarea de Alexii (17 martie) se mai numea, local,
Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui şi Retezatul Stupilor (scoaterea din
stupi a mierii neconsumate de albine pe timpul iernii). În această
zi, când se zbate peştele în apă înainte de depunerea icrelor
pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau
prindeau un peşte mic, îl descântau şi îl mâncau crud.
CREDINŢE ŞI LEGENDE POPULARE – MOŞ ALEXE, PURTĂTOR AL CHEILOR ANULUI
El
este o reprezentare mitică sezonieră, patron al vieţuitoarelor
care iernează sub pământ, în scorburi şi sub scoarţa copacilor,
sub pietre sau în ape. El ar încălzi şi ar deschide Pământul în
ziua lui din preajma echinocţiului de primăvară (17 martie) pentru
a slobozi vietăţile care au iernat intr-insul. După şase luni, la
Ziua Crucii (14 septembrie), în preajma echinocţiului de toamnă,
Alexie încuie Pământul.
Spre
deosebire de alţi sfinţi care poartă la brâu câte o singură
cheie cu care deschid un anotimp (Sângiorz - vara şi Sâmedru -
iarna), Alexie poartă două: cu una descuie vara la 17 martie şi cu
alta descuie iarna la 14 septembrie. în unele legende este aspru
pedepsit de Dumnezeu pentru neascultare. Se spune că omul, având
mult de suferit de pe urma insectelor, Dumnezeu le-a strâns pe toate
în ziua de 14 septembrie, le-a încuiat într-o ladă şi l-a chemat
pe Alexie s-o arunce în apa mării. Acesta, ajuns pe malul mării,
deschide din curiozitate lada să vadă ce a cărat în spate.
Instantaneu, rândacii, lăcustele, şi celelalte insecte se
răspândesc pretutindeni: în apa mării, în nisip, pe ierburi, în
copaci. De atunci „nu numai Pământul, ci chiar apa mării e plină
de tot felul de jigănii şi gângănii. Iar pe Alexie, pentru că nu
a ascultat de Dumnezeu, icesta l-a transformat în cocostârc ca să
adune, între 17 martie şi 14 septembrie, insectele împrăştiate“
(Tudor Pamfile).
CREDINŢE POPULARE – CUMPĂNA ŞI RĂBOJUL, INSTRUMENTE PREISTORICE DE JUDECATĂ POSTUMĂ
Din cercetarea tradiţiilor şi
obiceiurilor de înmormântare rezultă că românii din vechimea
îndepărtată, străromânii, credeau în judecata postumă
efectuată după faptele bune sau rele săvârşite de om în lumea
pământeană. Cântărirea şi numărarea acestora se realiza cu
tehnici preistorice de măsurat, socotit şi citit: cumpăna
invenţie-strămoş a balanţei sau cântarului, şi răbojul,
invenţie-stramoş a computerului.
Credinţele
referitoare la judecata şi viaţa postumă au origini diferite: cele
creştine în Sfânta Scriptură, cele precreştine în tradiţiile
orale conservate de Cartea
românească a morţilor.
Bătrânii, fără să fie prea convinşi în faţa cărei instanţe
de judecată vor ajunge după moarte, - la cea citita prin cărţi şi
propovăduită de preoţi la Biserică, care judecă păcatele cu
balanţa adevărului, sau la cea transmisă pe cale orală din
generaţie în generaţie, prin numărarea pietricelelor colorate -
se pregăteau material şi spiritual pentru ambele, ca şi cum omul
ar muri de două ori şi ar fi judecat de instanţe diferite.
Credinţele
referitoare la balanţa de cântărire a păcatelor apar frecvent
consemnate în culegerile de etnografie şi folclor, pe icoanele de
lemn şi de sticlă, în picturile bisericeşti. Sunt însă
argumente arheologice, istorice şi etnografice conform cărora
carpato-dunărenii foloseau un alt sistem de apreciere a faptelor
pentru judecata postumă, răbojul pe pietricele colorate de mărimea
alunelor, strămoşul calculatorului de astăzi. După creştinare,
fără să excludă definitiv din ceremonialul funerar credinţa în
judecata postumă pe răboj de pietricele, aceştia au păstrat-o pe
cea originară din Orientul apropiat, cântărirea păcatelor cu
balanţa adevărului. Tradiţiile româneşti de înmormântare
conservă elemente din ambele sisteme de evidenţă şi de apreciere
a faptelor omului în viaţa de aici: prin numărare pe pietricele,
ca în Orientul îndepărtat (Cartea
tibetană a morţilor),
şi prin cântărire, ca în Orientul apropiat (mitologia sumeriană,
Cartea egipteană
a morţilor,
Sfânta scriptură.
PRACTICI POPULARE – SCALDA RITUALĂ
Planta
numită iarba-mare
sau omanul
era invocată în ziua de vineri după Lăsatul Secului de Paşte să
dea frumuseţe şi păr bogat fetelor şi nevestelor. Dimineaţa,
înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau şi scoteau din
pământ rădăcina acestei plante, cinsteau cu sare şi pâine
pământul în care a crescut şi-l invocau pe Sântoaderul cel Mare:
„Toadere, Sântoadere,/ Dă cosiţă fetelor/ Cât e coada iepelor!
sau „Toadere, Sântoadere,/ Dă cosiţa iepelor,/ Ca s-o poarte
fetele,/ Să crească lungă ca aţa,/ Moale ca mătasea!”
În
Transilvania de sud, unde fetele culegeau pentru scalda rituală
frunzele altei plante, popelnicul,
o invocau tot ca pe o divinitate: „Popelnice, Popelnice,/ Eu îţi
dau pită cu sare,/ Tu să-mi dai cosiţă mare!”.
Se
credea că omanul sau iarba-mare apăra casa de primejdii, iar
oamenii şi animalele erau feriţi de molime. De aceea, rizomul scos
din pământ se păstra, peste an, agăţat la grindă, se purta
legat la căciulă de bărbaţi, de maramă sau tulpan de fete şi
neveste. Cu el se afumau copiii bolnavi, locuinţa şi anexele
gospodăreşti pentru alungarea răului. Principala funcţie a
plantei era însă utilizarea ei la scalda rituală a fetelor şi
nevestelor tinere.
În
satele din Munţii Apuseni, fetele de la 14 ani în sus se spălau în
seara de Sântoader pe cap cu leşie din părlangină,
iarbă care avea şi păstra miros plăcut până începea cucul să
cânte. Planta era purtată de neveste şi fete în sân. Spălarea
şi aranjarea părului într-un anume fel marcau trecerea unui
important prag: împlinirea vârstei de 14 ani şi intrarea lor în
categoria fetelor de măritat. Din acel moment erau considerate fete
mari, apte pentru căsătorie.
Scalda
rituală în Vinerea Sântoaderului era practicată atât la sate,
cât şi la oraşe. La începutul secolului al XX-lea, pe străzile
şi în pieţele bucureştene homanul sau iarba-mare se vindea,
făcându-i-se reclamă ca la orice marfă: „Iarbă-mare de lăut
(spălat) şi cu miros frumos!” (Simion Florea Marian)
CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – FOCURILE DE MĂCINICI, RUGURI FUNERARE
Cea
mai spectaculoasă practică magică de Măcinici (9 martie) era aprinderea focurilor
în zorii zilei prin curţi şi grădini. Lângă focuri se aşezau scaune unde se
odihneau, se încălzeau şi se ospătau sufletele morţilor venite să petreacă Anul
Nou celebrat primăvara. În această zi, satele din sudul ţării se confundau cu
nori uriaşi de fum. Focurile aprinse cu gunoaiele rezultate din curăţirea
curţilor, grădinilor şi anexelor gospodăreşti aveau valoare practică, dar şi
semnificaţie rituală: sprijinirea Soarelui să depăşească punctul de echilibru
atins la echinocţiul de primăvară. Când focul se înteţea, tinerii săreau peste
flăcări în aşa fel ca fumul să pătrundă cât mai bine printre haine. Focurile de
Măcinici sunt atestate în satele din Muntenia, Oltenia, Banat şi Transilvania.
În
Transilvania, „în ajunul zilei de 40 de sfinţi se aprind grămezi de paie şi
căsenii sar unul după ritul peste flăcări, în Banat „se zgândără şi se bate cu
botele în focul aprins pentru încălzirea mai rapidă a timpului”. (Simion Florea
Marian)
Mătrăguna, plantă miraculoasă
Mătrăguna este personificarea unei plante
miraculoase, folosită din Antichitate până astăzi de medicina empirică. Local,
este numită Cireaşa Lupului, Marea Doamnă, Împărăteasa, Împărăteasa Ierburilor.
Ca reprezentare mitică, aceasta este invocată pentru dragoste, căsătorie,
bogăţie, fericire sau, dimpotrivă, să despartă îndrăgostiţii, să semene ură,
duşmănie, sărăcie, moarte.
Culegerea şi utilizarea ei se desfăşurau
după un ritual strict: descântătoarea mergea, în deplină curăţenie trupeascăşi
sufletească, în pădure, departe de sat,acolo unde „nu se aud cocoşii cântând şipisicilemieunând”, căuta mătrăguna,
o fixa cu privirea şi o însemna cu fir roşu. Femeia revenea în sat şi aştepta
timpul favorabil, de obicei o zi de marţi, când mergea singură sau însoţită de
persoanele care aveau nevoie de ajutorul mătrăgunei: fetele nemăritate,
nevestele lipsite de dragostea bărbaţilor.
Altul era descântecul pentru fetele
nejucate de feciori, pentru învrăjbire între oameni. Când i se solicita să
căsătorească tinerii, se simula veselia şi buna dispoziţie, când era luată
pentru vrăji de urât şi despărţit, se mima supărarea şi cearta.
CALENDAR POPULAR – ZILELE BABEI
Zilele Babei reprezintă un timp ritual de
nouă sau douăsprezece zile la începutul lunii martie egal cu durata urcuşului
Dochiei cu oile la munte. Repartizarea celor nouă sau douăsprezece zile ale
Babei Dochia pe persoanele de sex feminin dintr-o colectivitate (familie,
vecinătate, serviciu) pentru a afla, pe principiul similarităţii, cum le va fi
firea de-a lungul anului, este cunoscută sub numele de Pusul Babelor. Criteriul
obişnuit pentru împărţirea acestor nouă zile era vârsta participantelor. În
raport cu vremea din ziua aleasă se aprecia firea şi sufletul persoanei:
însorită sau întunecoasă, frumoasă sau urâtă.
Vremea la începutul lunii martie este, de
obicei, capricioasă. Zilele friguroase care urmau după 9 martie se numeau zile
împrumutate, denumire generică a timpului schimbător, cu ninsoare, lapoviţă şi
vânt. Acestea primesc determinativul zăpadă şi sunt dedicate păsărilor (Zăpada
Berzelor, Zăpada Cocostârcului, Zăpada Rândunelelor), mieilor (Zăpada Mieilor),
arbuştilor cu lemn foarte tare (Zăpada Cornului).
În unele sate din Moldova se spune că dacă
nu ninge în perioada în care înfloreşte cornul, arbust din care ţăranii îşi fac
codirişte (coadă) la bici, arbustul nu face fructe (coarne).
În raport cu condiţiile meteorologice din
luna martie, numărul zilelor friguroase (împrumutate) difereau de la an la an (Muntenia,
Moldova, Bucovina).
În unele zone se credea că după încheierea
Zilelor Babelor ar urma, între 10 şi 17 martie, alte nouă zile, Zilele Moşilor,
ceva mai călduroase.
Sursă
foto: Muzeul ŢăranuluiRomân.
Dochia, Zeiţă agrară şi pastorală
Obiceiul mărţişorului este inseparabil de
tradiţia Dochiei carpatice, sfântă creştină care a uzurpat o zeiţă lunară şi
echinocţială. Firul mărţişorului ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca
cu oile la munte. Firul sau aţa toarsă înseamnă timpul care se scurge
neîncetat: Ursitoarele torc firul vieţii omului la naştere, Dochia toarce firul
anului la început de primăvară. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile
locuite de românii nord şi sud-dunăreni.
După nume, Dochia carpatică este Sfânta
Evdochia Samariteană care s-a născut în cetatea Heliopolis, aşezare în estul
Libanului, şi a trăit în vremea împăratului Traian. A fost un personaj real: o
femeie frumoasă şi bogată care şi-a trăit tinereţea în desfrâu. Spre bătrâneţe
se pocăieşte, este botezată de episcopul Theodot, îşi împarte averea agonisită
la săraci şi se retrage la o mănăstire, unde se spune că ar fi făcut multe
minuni. Biserica o sanctifică – Sfânta sau Mucenica Evdochia –, şi îi rezervă
în calendar ziua de 1 martie.
Dar, la acea dată poporul celebra acolo
moartea şi renaşterea unei mari zeiţe agrare. Astfel, un personaj creştin
mărunt devine, prin simpla suprapunere a datei sale de celebrare peste o
divinitate anterioară, o importantă sărbătoare a calendarul popular.
Legendele Dochiei introduc cititorul în
atmosfera vechiului sat românesc. Nelipsitele tensiuni dintre soacră şi noră
sunt ingenious valorificate pentru a reda opoziţia dintre Anul Vechi care moare
(Baba Dochia) şi Anoul Nou care se naşte (Pruncul Dochia), dintre iarnă şi
vară.
Neînduplecată de ceilalţi păstori, Baba
Dochia vrea să-şi urce oile la păşunea montană spre sfârşitul lunii februarie
şi începutul lunii martie. Ca să se convingă că a venit vara, îşi trimite nora
în pădure să-i aducă fragi copţi. Tânăra nevastă, ajutată de Dumnezeu travestit
în moş, găseşte fragi copţi pe care îi aduce soacrei într-o ulcică. Văzând
fragii copţi, simbol al verii, Dochia începe pregătirea turmei de oi sau de
capre pentru a urca la păşunile montane. Îşi pune nouă cojoace în spate, în
variantele moldoveneşti şi bucovinene douăsprezece, număr egal cu lunile
anului, şi porneşte urcuşul muntelui însoţită, adesea, de fiul său, Dragobete.
Începe însă o ploaie mocănească care nu a stat nouă zile şi nouă nopţi. Îngreunându-i-se
cojoacele în spate, scoate câte unul pe zi, până rămâne în ie sau cămaşă.
În unele legende, în drum spre păşune,
Dochia ar fi tors din furca ţinută în brâu firul Mărţişorului.
În ziua a noua (sau a douăsprezecea) moare
împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor transformate în
stană de piatră apar astăzi ca nume topice în Ceahlău.
Dar, moartea Babei
Dochia la 9 martie, ziua echinocţiului de primăvară în vechiul calendar, era
urmată de naşterea Pruncului Dochia. Astfel, începând cu ziua Dochiei,
divinităţile feminine ale Calendarului popular se grupează în trei generaţii:
zeiţe-fecioare (Floriile, Sânzienele, Drăgaicele, Lăzăriţele, Ielele),
zeiţe-mumă (Maica Precista, Maica Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului) şi
zeiţe-bătrâne (Sfânta Vineri, Sfânta Varvara, Dochia).
CREDINŢE POPULARE – OALA, SUBSTITUT RITUAL
În practicile magice oala din lut este un substitut ritual manipulat, de la caz la caz, de persoane iniţiate: vrăjitoare, moaşă, nănaşă, mut, vătaf (în cazul cetelor de căluşari). Aruncată în fântână sau în râu în zilele caniculare ale verii, oala devine mesagerul oamenilor pe lângă divinitatea care dezleagă ploile; prin spargerea ei la prima scaldă a copilului, moaşa realizează transferul magic al sănătăţii şi glasului frumos de la lutul ars la noului născut; prin spargerea oalei noi, neîncepute, nanaşa repară la căsătorie necinstea „fetei greşite”.
Oala poate adăposti, însă, şi spiritele
potrivnice omului. De aceea, în perioada de lăuzie, în nopţile şi zilele cât stă
mortul în casă, în timpul vrăjilor şi descântecelor de dezlegare şi alungare a
spiritelor malefice oalele erau aşezate cu gura în jos pentru a opri cuibărirea
chiriaşilor nepoftiţi.
În multe sate, după scoaterea mortului din
casă se sparge o oală goală sau umplută cu cenuşă de către un membru apropiat
al familiei pe locul morţii, pe pragul casei sau la mormânt. De la acest obicei
a rămas expresia „i s-a spart oala”, cu sensul: „a
murit”.
MITURI POPULARE – LEGENDA ANULUI BISECT
Chiar dacă anul acesta nu numără 366 de
zile, aflându-ne aproape de finalul lunii februarie, vă propunem să află, una
dintre multele variante ale legendei populare a anului bisect.
„Odată,
sfntul Casian, cel care îşi are hramul
la 29februarie, s-a dus la Dumnezeu şi a început să se plângă Ziditorului că
oamenii nu-1 cinstesc şi pe dânsul, aşa cum îi cinstesc pe ceilalţi sfinţi.
Dumnezeu îl întrebă însă: «- Ai făcut vreo faptă bună în lumea aceasta?
Ceilalţi sfinţi au făcut şi de aceea au în fiecare an câte o zi de ţinere».
Nesfârşindu-şi încă vorba, iată că vine acolo Sfântul Nicolae, care era ud
leoarcă. «- Sf. Nicolae, de ce eşti ud?» «- Uite de ce, răspunse sfântul. Din
pricina vântului mare, era gata, gata să se înece o corabie şi, cum am văzut-o,
m-am aruncat în apă şi am scăpat-o de primejdie, iar pe oameni de la moarte».
Atunci Dumnezeu se întoarse către Sf. Casian şi zise: «- Auzi cum fac fapte
bune cei ce au ţinere? Fugi de aici şi la fiecare patru ani să vii şi tu o dată
cu o faptă bună». Şi de atunci luna februarie are câte 29 de zile la fiecare
patru ani” (Tudor Pamfile).