CALENDAR POPULAR - VINERI, ZIUA ZEIŢEI VENERA ŞI A PLANETEI VENUS
Vineri, personificare feminină a celei de a cincea zi a săptămânii, era
dedicată de Zeiţei Venera şi planetei Venus. Exceptând duminica, ziua de vineri
era considerată cea mai importantă zi a săptămânii.
Dintre zilele-surori ale acesteia, vineri este cea mai bătrână. Ea ajută
călătorii plecaţi la drum lung şi bolnavii cărora le spune în vis cum să se
vindece. Copiii ei sunt animalele sălbatice şi păsările cărora le poartă de
grijă.
În Calendarul popular apare ca o femeie bună, o bătrână
schivnică, zgâriată şi sângerată pentru că lucrează femeile în ziua ei. Sfânta
Vineri este protectoarea femeilor căsătorite pe care le ajută la naştere şi le
căsătoreşte fetele.
O importantă zi din Calendarul popular, 14 octombrie, se
numeşte Vinerea Mare sau Nunta Oilor. Sfânta Vineri ar
umbla îmbrăcată în alb sau în negru şi ar locui în munţi (Argeş, Suceava), în
păduri (Argeş, Buzău, Neamţ, Tecuci), în pustiu (Neamţ, Iaşi), în ostroavele
mării, în cer, în lumea cealaltă.
Ea este invocată în rugăciuni, vrăji şi descântece pentru
căsătoria fetelor, pentru prosperitatea vitelor şi holdelor, pentru sănătate şi
respectată prin post sever.
LEGENDE POPULARE ROMÂNEȘTI – LEGENDA LUI CRĂCIUN
După cum se ştie, Crăciun, ca zeu solar de origine
indo-europeană, a fost specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai
românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian
Mithra. Determinativul de moş indică vârsta celui care trebuie să moară şi să
renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. Divinitatea se naşte
împreună cu timpul, la 25 decembrie, trăieşte trei sute şaizeci şi cinci de
zile, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte la începutul anului următor. Peste
sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane, apoi
naşterea zeului solar de origine iraniană, Mithra. Iar, după apariţia
creştinismului, naşterea lui Iisus.
Legendă populară despre
Crăciun
Despre Crăciun se spune că era un om rău. El avea
o nevastă şi trei fete. Acestea toate aveau frică de stăpânul casei. Dacă lui
nu-i plăcea ceva, ori ele nu-i făceau pe plac, se mânia tare şi le chinuia în
tot felul. Sărmanele femei, erau toate stâlcite şi betegite.
Tocmai pe când Feciora Maria îşi făcea apariţia,
împreună cu Iosif, îngreunată de naşterea ce se apropia tot mai mult,
douăsprezece care cu grâu plecaseră la moară, iar femeile din gospodăria lui
Crăciun nu-şi mai vedeau capul de treburi, să pregătească ca totul să fie bine
la întoarcerea acestuia.
- Lasă-mă, femeie bună, să mân la dumneata, că-s
ostenită de drum şi curând va sosi ceasul să nasc.
- Bucuroasă te-aş lăsa, îi răspunse Crăciuneasa,
dar am un bărbat rău şi amarnic. Uită-te la fetele mele. Una-i şchioapă, alta-i
oarbă şi a treia-i oloagă. Da’ eu, crezi că o duc mai
bine? Uită-te ce am pe trup şi pe mâini.
Se uită Maica Domnului la ea şi mare-i fu mila când vazu că era tare zdrobită
şi vânătă.
- Lasă-mă măcar în ocol să mă ascund, că nu mă mai
ţin picioarele, se rugă Fecioara.
Şi Crăciuneasa, femeie miloasă, o primi şi-i făcu
loc în staul, lângă ieslea vitelor, acolo unde credea ea că bărbatul său n-are
s-o vadă.
Pe vremea aceea nu erau stele, numai Luna umbla pe
cer. Iar oamenii lucrau la lumina Lunii, ca acum la Soare.
După momentul Naşterii, pe bolta luminată doar de
astrul selenar s-a arătat, pentru prima dată, ca să vestească lumii venirea lui
Iisus, Luceafărul de seară. Cel care lumina atât de tare casa şi gospodăria lui
Crăciun aşa încât acesta se gândi înfuriat: „Oare ce-au făcut nebunele acelea
de mi-au aprins casa?”
Drept mulţumire pentru găzduire şi ajutor,
fecioara le răsplăti pe femeile greu încercate prin tămăduirea fetelor – cea
ciuntă, cea oarbă şi cea şchioapă.
La momentul venirii acasă a lui Crăciun, aceste
trei minuni erau deja înfăptuite. Dar, dându-se de gol, Crăciuneasa deconspiră
bărbatului său secretul din staul. Mai precis, faptul că acolo ea adăpostise
nişte drumeţi străini. Mânios din fire şi răzbunător, Crăciun îi taie cu
toporul mâinile femeii. Doar că, o altă minune se săvârşeşte în curând: cu o
suflare a Fecioarei, trupul femeii este reîntregit şi tămăduit.
Crăciun fu atât de mişcat de aceste minuni încât
inima lui se înmuie pe loc şi, căzând în genunchi, îi ceru iertare soţiei
pentru tot răul ce i-l făcuse. Apoi,
ducându-se în staul, i se închină Fecioarei Maria şi lui Iisus Hristos,
recunoscându-l în el pe Dumnezeu.
Şi pentru că în casa lui s-au petrecut toate
aceste şi pentru că el a fost cel dintâi om care a crezut în Hristos, ziua în
care s-a născut Iisus se numeşte, de atunci, Ziua de Crăciun.” (Marcel
Olinescu, „Mitologie românească”)
Momentul pocăinţei lui Crăciun a fost, de fapt,
momentul în care acesta s-a transformat radical şi iremediabil. Dintr-un om rău
şi răzbunător, acesta a devenit unul, blând şi bun. Şi darnic, împărţind, de
atunci încoace, şi de acum multă vreme în viitor, până în veacul vecilor,
daruri oamenilor în general şi copiilor în special. A devenit... Moş Crăciun!
DIN CREDINȚELE POPULARE STRĂMOȘEȘTI – BUSUIOCUL, PLANTĂ A DRAGOSTEI
Busuiocul, plantă ierboasă originară din India şi China, cu miros
caracteristic şi foarte puternic, se semăna, în trecut, de fete şi femei în ziua de Sângiorz. Prin proprietăţile
sale febrifuge, diuretice şi antispasmodice, busuiocul era folosit în medicina
populară, în practicile cultice creştine, în obiceiurile familiale şi
calendaristice.
Conform legendei, busuiocul s-ar fi născut din mormântul unei tinere fete,
udat de lacrimile iubitului său, pe nume Busuioc.
Pentru a câştiga calităţi tămăduitoare şi puteri divinatorii, busuiocul
dragostei trebuia semănat în dimineaţa zilei de Sf. Gheorghe şi apoi plivit,
udat, cules şi păstrat după anumite reguli. Planta recoltată este înzestrată cu
puteri miraculoase: ajută fetele să afle cum le va fi ursitul (tânăr sau
bătrân, frumos sau urât), să fie drăgăstoase şi atrăgătoare flăcăilor ca în
zicala populară: „A trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc“. Fără
a avea o floare frumoasă, busuiocul este una dintre cele mai îndrăgite plante
ale românilor. Fata care îl purta la brâu, în sân, în păr sau îl punea sub
pernă în ajunul marilor sărbători calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Bobotează,
Paşte, Sângiorz) îşi visa ursitul, avea noroc în dragoste şi căsătorie, era
plăcută şi atrăgătoare. Planta este nelipsită din obiceiurile de naştere,
căsătorie şi înmormântare. Apare în basme (Petrea, Busuioc-Verde), în jocul
care-i poartă numele, în chiuitura de joc. (Ion Ghinoiu)
PRACTICI POPULARE ROMÂNEȘTI – DESCÂNTEC DE GÂLCI
Multe sunt practicile populare pe care
le foloseau românii din vechime. Printre ele, un loc însemnat îl ocupă
descântecul. Acesta, la rândul său, era de multe feluri, cele mai
cunoscute fiind de deochi, de boală, de dezlegare ori de legare.
Printre bolile cu care se pricopsește omul de-a lungul vieții se găsește și
cea de gâlci, o inflamație a amigdalelor provocată de microbi, viruși sau
ciuperci. În unele descântece de gâlci sunt pomeniți nouă feciori ai
Ciandalinei (în alte locuri, Măndălinei). După scoaterea gâlcilor din gât, prin
diferite tehnici terapeutice (ceaiuri, gargară cu ţuică amestecată cu
untdelemn, compresie cu ceapă pisată cu untdelemn, cu ceapă coaptă sau cu mămăligă
caldă presărată cu sare), cei nouă fraţi sunt trimişi prin descântec la pierzanie.
Fiind o suferinţă a copilăriei, textele care însoţeau tehnicile terapeutice
erau acompaniate de mici povestioare care captau atenţia şi alinau durerea
micilor suferinzi. Într-un descăntec de şopârlă, nume local al gâlcilor,
aceasta era alungată din corp în urma dialogului interpretat de descântătoare:
" - Şopărla lată,/ Fost-ai la baltă?/ - Fost/ - Prins-ai peşte?/ - Prins./
Fiertu-l-ai?/
- Fiert./ Săratu-l-ai?/ - Sărat/ Măncatu-l-ai?/ - Măncat/ Dar lui Nicu n-ai
lăsat?/ - Ptiu, c-am uitat/ Şi gâlca s-a uscat". (Ion Ghinoiu, “Calendarul
țăranului român”)
CREDINŢE POPULARE – SFÂNTUL NICOLAE, OCROTITORUL CORĂBIERILOR
Principalele criterii de ierarhizare a reprezentărilor mitice în Panteonul
românesc sunt puterea şi atribuţiile lor: unele dezleagă ploile, altele le
leagă; unele căsătoresc fetele şi ajută femeile la naştere, altele îmbolnăvesc
şi iau sufletele oamenilor; unele păzesc sau transportă Soarele pe bolta
Cerului, altele îl devorează în timpul eclipsele.
Astfel, în unele legende şi credinţe Sfântul Nicolae, patron al
corăbierilor, salvează oamenii de la înec, Maica Domnului îi îneacă: „Cei
înecaţi sunt ai Maicii; Domnului, sunt norodul ei pe cea lume. Ea se bucură
când cineva se îneacă; pe cei în pericol îi trage în apă să se înece. Niciodată
când mergi pe la o apă să nu te rogi la Maica Domnului ca să-ţi ajute, că-i
rău: să te rogi la Sfântul Nicolae. Un om trecea odată, înotând, o apă mare şi
tot se ruga la Maica Domnului să-l ajute. Dar, cu cât se ruga, tot mai tare se
scufunda, pentru că ea îl trăgea. Atunci, deodată strigă «- Sfinte Neculai, nu
mă lăsa!» Şi pe loc a fost deasupra apei”.
Câteva ziceri populare confirm cele arătate mai sus: „Sfântul Nicolae e pe
ape; de ce fac corăbierii praznice de ziua lui?!”; „Sf. Nicolae a oprit apele
când a fost potopul, altfel îneca corabia lui Noe”; „Sf. Nicolae e podar
mare” (Moldova, Bucovina).
LEGENDE ŞI CREDINŢE POPULARE – CĂLUGĂRIŢA, FATA DRACULUI
Călugăriţa, insecta carnivoră cu
picioarele din faţă în formă de cange pentru prinderea prăzii, apare în unele
legende populare ca o personificare, fată a Dracului: „Zice că Dracul, ducă-se
pe pustii, a avut o fată foarte rea, aşa de rea, că nu mai avea pereche pe
lume. Văzând de la o vreme Dracul, că el, măcar că e drac, nu poate s-o scoată
la cap cu fiica sa, a hotărât s-o ducă la mănăstire s-o facă călugăriţă,
cugetând în mintea sa, că i se va pocăi fata şi se va mai îmblânzi din zeludă
ce era. însă fata tot zeludă şi rea a rămas, după cum a fost şi înainte.
Dumnezeu care nu putea suferi, pe de o parte ca o fată de drac să petreacă în
mănăstire, iar pe de altă parte, văzând că poama cea rea a Necuratului îşi face
de cap, a prefacut-o într-o gujulie (insectă). Şi acestei gujulii i-au pus celelalte surori numele de călugăriţă. Şi de
atunci, călugăriţă se cheamă ea până în ziua de astăzi”. („Legendele
faunei”).
PROROCIREA ANULUI
Practicile magice de prorocire a anului,
în special de aflare a rodului pomilor fructiferi, se efectuau la una dintre
sărbătorile care încheiau Anul Vechi şi deschideau Anul Nou: Sântandrei,
Varvara, Sânnicoară, Bobotează. Crenguţele tăiate
de la diferiţi pomi fructiferi se puneau, în seara acestor sărbători, într-o
oală cu apă la temperatura camerei locuite. După modul cum înfrunzeau şi
înfloreau crenguţele se aprecia dacă anul era bogat sau sărac în fructe. Local,
copiii foloseau crenguţele înflorite ca sorcovă de Anul Nou (Moldova, Muntenia,
Oltenia, sudul Transilvaniei). Pentru prorocirea roadelor ogoarelor din noul an, se
semănau într-un vas de lut boabe de grâu.
SÂNTANDREI, ANUL NOU DACIC
Sărbătorile şi obiceiurile de la
sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie corespund, ca dată
calendaristică, cu Dionisiacele Câmpeneşti ale tracilor şi Saturnaliile
romanilor. în această perioadă Părinţii Bisericii creştine au fixat data de celebrare
a Apostolului Andrei care a propovăduit credinţa în Iisus la Dunăre şi Marea
Neagră în primele decenii ale mileniului întâi al erei creştine. Noua
sărbătoare creştină s-a impus în conştiinţa credincioşilor împreună cu unele
dintre atribuţiile zeului uzurpat, realitate confirmată de obiceiurile, actele
rituale şi practicile magice din noaptea de 29/30 noiembrie.
Perioada calendaristică de trei
săptămâni, deschisă de Filipii de Toamnă (14 noiembrie) şi închisă de Moş
Nicolae (6 decembrie), care adună laolaltă numeroase sărbători, obiceiuri, acte
rituale şi practici magice dedicate lupului, este identificată, pe criterii
etnologice, cu Anul Nou dacic. Unele dintre aceste tradiţii au migrat, de-a
lungul secolelor, spre solstiţiul de iarnă, la Crăciunul şi Anul Nou
contemporan, altele, adevărate relicve preistorice, precum zilele dedicate
lupilor şi strigoilor, au rămas pe loc. Spre deosebire de Anul Nou contemporan,
unde apar Moş Ajun şi Moş Crăciun (24 şi 25 decembrie) care sugerează, prin
vârsta înaintată, apropierea morţii şi a renaşterii timpului calendaristic după
365 sau 366 de zile, pe locul de celebrare a Anului Nou dacic apar alţi doi
moşi, Moş Andrei (30 noiembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie).
Relatând informaţia lăsată de Strabon, conform
căreia dacii se numeau dáoi, tradiţia
consemnată de Hesychius că dáos era
numele frigian al lupului şi că din rădăcina indo-europeană dháu (a strânge, a sugruma) au derivat Dáousdava, oraşul sau cetatea lupilor,
numele unui oraş în Moesia Inferior (sudul Dunării). Mircea Eliade este de părere că dacii se numeau ei înşişi lupi, „cei care
sunt asemenea lupilor”. Motivele pentru care dacii şi-au ales ca totem lupul,
şi nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt
susţinute de un bogat material etnografic. (Ion Ghinoiu)
PRACTICI POPULARE ROMÂNEŞTI – BOCETUL ANDREIULUI
La cei
vechi, moartea şi renaşterea divinităţii adorate era substituită ritual de un
sacrificiu (pom, animal, pasăre, om şi chiar a unui obiect însufleţit
simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creştine a Apostolului
Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la românii din Transnistria:
Bocetul Andreiului. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numită
Andreiu, substitut al anului vechi, o aşezau pe laviţă (pat) ca pe un mort şi o
jeleau.
Este posibil
ca una dintre tradiţiile care a migrat din toamnă, de la Anul Nou dacic la Anul
Nou contemporan, celebrat la solstiţiul de iarnă, să fi fost sacrificiul
porcului. De altfel, unul dintre numele purtate de lup în zilele lui de
celebrare, gădineţ, în special la Filipi, când începe împerecherea pentru
înmulţire, este de porc tânăr, numit popular şi godin, godineţ, gădineţ. (Ion Ghinoiu)
PRACTICI POPULARE ROMÂNEŞTI – ACTE DE DIVINAŢIE
Spiritele morţilor care mişunau
pretutindeni în noaptea de Sântandrei favorizau efectuarea unor acte de
divinaţie. Persoanele cele mai interesate să valorifice ocazia
oferită de Noaptea Strigoilor erau fetele, cu nelipsita lor grijă, căsătoria.
Practicile de divinaţie efectuate la fântână, la coteţul porcului, la gardul şi
poarta gospodăriei, la masa încărcată cu usturoi aveau unul şi acelaşi scop:
aflarea ursitului şi calităţile sale: tânăr sau bătrân, frumos sau urât, bogat
sau sărac. Actele magice erau săvârşite în taină, de către fiecare fată în
parte, sau cu participarea mai multor persoane.
Foarte interesant era obiceiul consemnat în fostul judeţ Covurlui şi numit
„Facerea turtei de Andrei: „Fetele mari, care se
adună la casa uneia pentru facerea turtei de Andrei, aduc apă cu gura. Pentru
colacul de Andrei aduc apă neîncepută. La turtă se pun în aceeaşi măsură apă,
sare şi faină, măsurându-le acestea cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi coace
turta sa pe vatră şi apoi o mănâncă, aşteptând peste noapte voinicul care va
veni în vis să-i dea apă pentru astâmpărarea setei ce-i pricinuieşte turta”
(Tudor Pamfile).